Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinţ? – Voiam să te liniștesc, sunt bine!

Cartea este o încântătoare demonstrație a faptului că intențiile autorului îi rămân inaccesibile cititorului, fie el și pasionat. Ce-o fi vrut autorul să spună? Nu vom ști, dar, așa cum procedează Michel Bussi, câteva presupuneri putem face. Formula aleasă, oscilând între romanul de aventuri și cel documentar, își atinge scopul de a ține viu interesul pentru progresia acțiunii.

Lumea romanului scris de Michel Bussi reproduce în chip recognoscibil topografia ficțională conturată de Exupéry în Micul prinț. Avionul există, însă este pilotat de cineva fără multe ore de zbor la activ chiar pe deasupra Triunghiului Bermudelor – loc în care dispar avioane, dar dispar și secrete. Toate personajele au fost marcate într-un fel sau altul de lectura romanului Micul prinț, întâlnirea-revelație cu această carte fiind considerată predestinare.

În ce măsură o capodoperă a literaturii marchează destinul mai multor oameni din generații diferite, cu statut social diferit este problema fundamentală abordată de scriitor. Unii au deprins alfabetul din paginile Micului prinț. Alții au ajutat la traducerea cărții în cele mai rare dialecte ale pământului. Devenită obsesie, lectura își pierde funcția salvatoare. Există, știm bine, și interpretări fundamental periculoase, nu doar greșite, în măsura în care sunt învestite cu false intenții ori cu iluzorii convingeri ale cititorului.

Interesantă este documentarea din care provin inserțiile biografice, referirile la corespondența privată sau la secvențe mai puțin cunoscute din creația lui Saint-Exupéry, devenit, ca personaj, Saint-Ex. Micul prinț apare, de exemplu, prima dată, ca personaj în romanul Pământ al oamenilor, în imaginea unor părinți care-și țin copilul în brațe.

Cartea, aproape un clișeu hermeneutic, este un fel de oglindă care pune în lumină chipul lăuntric al cititorului. Frustrările, aspirațiile, experiențele de tot felul se regăsesc în ceea ce reține, în procesul lecturii, privirea noastră ațintită asupra anumitor aspecte, oricum, o privire mai puțin cuprinzătoare decât lumea oferită de text. Privirea mea a rămas la brățara care i-ar fi aparținut autorului Micului Prinț, dar și la stiloul găsit în epava unui avion dispărut de pe radar.

În general, un text excepțional creează universuri pluridimensionale, din care, prin lecturi diferite, devin accesibile versiuni diferite de interpretare. O astfel de lectură deschisă caracterizează capodoperele: interpretarea nu epuizează textul. Micul prinț face parte din tipologia specială a cărților, nu foarte numeroase, ce nasc adepți înfocați, dornici uneori să continue actul creației prin interpretare. Michel Bussi nu este primul care ia ca pretext, în propria creație, minunatul roman al lui Saint-Exupéry. Eric Emmanuel Schmitt procedase asemănător în volumul Răzbunarea iertării, în proza Desenează-mi un avion, imaginând un exercițiu de raportare la Micul prinț. Personajul lui Schmitt este Werner, un grădinar, care își dă seama că el ar fi doborât, pe vremea când era aviator în flota germană, aparatul de zbor al scriitorului francez, separat în iulie 1942 în apele Mediteranei.

Nu în ultimul rând, cartea lui Michel Bussi este un îndemn la relectură. Uitarea, pe lângă neatenție, elimină din mintea cititorului, oricât de pasionat, anumite detalii, personaje și chiar secvențe întregi. Nu-mi aminteam, de exemplu, ca micul prinț să aibă o sabie – constat, citind despre clubul celor care iubesc acest personaj, că sabia cu pricina se regăsește în palatul regelui.

Mi-a mai plăcut mult imaginea paznicului japonez de far, care apasă când pe un buton verde, când pe un buton roșu, în funcție de câți oameni ajung pe pământul sfânt sau îl părăsesc.

Titlul cărții lui Michel Bussi este în sine o metaforă. Uneori, prin lectură neadecvată, ucizi o carte sau un personaj. Desigur, problema apare și în cazul autorilor care, din lipsă de inspirație, elimină un personaj, adaugă episoade în exces, nu se raportează ingenios la un hipotext genial. În mare măsură, raportarea la hipotext este în acest caz corectă, chiar provocatoare.

Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinţ? rămâne o carte a întrebărilor, răspunsurile sunt personale, cum personală este și lectura, un proces pe cât de subtil, pe atât de interesant prin felul în care verifică diverse componente ale structurilor noastre lăuntrice.

Câteva date despre autor găsim în prezentarea editurii.

Michel BUSSI, născut în 1965 la Louviers (Haute-Normandie, Franţa), este unul dintre cei mai citiţi autori francezi contemporani, operele sale fiind traduse în peste 35 de limbi. De formaţie geograf, mult timp profesor la Universitatea din Rouen, a început să scrie în anii 1990, dar a publicat primul roman, Code Lupin, abia în 2006, acesta atingând repede cifra record de nouă ediţii. I-au urmat alte titluri: Omaha crimes (2007), Mourir sur Seine (2008), Sang famille (2009), Nymphéas noirs (2011), ultimul fiind cel mai premiat roman poliţist francez în 2011.

Următorul succes, Un avion sans elle (2012), l-a propulsat printre cei mai reputaţi autori contemporani de romane poliţiste, dovadă distincţiile obţinute: Prix Maison de la Presse 2012, Prix du Roman populaire 2012, premiul pentru cel mai bun roman poliţist francofon. În 2020 a publicat romanul Au soleil redouté, un omagiu adus Agathei Christie, după cum spune însuşi autorul. Multe dintre cărţile sale au fost adaptate pentru televiziune. Michel Bussi a publicat, de asemenea, povestiri, lucrări de non-ficţiune şi mai multe romane pentru copii.

La Editura Polirom au apărut romanele: Fetiţa cu ochi albaştri (2015, 2023), Nuferi negri (2018), Legături de sânge (2020), La soarele neîmblânzit (2022), Nimic nu mi te poate şterge din minte (2024) şi primul volum din seria pentru copii N.E.O., Căderea soarelui de fier (2023).

Las mai jos alte fragmente:

„–În toate poveştile, vulpea reprezintă înşelăciunea. E vulpea mincinoasă din Romanul vulpii. E lingușitoarea din fabulele lui La Fontaine. Este cea în care naivii au încredere. Prin urmare, dacă morala unei poveşti e explicată de-o vulpe, nu e foarte posibil să aibă o capcană? Şi Saint-Ex insistă! Al doilea animal în care Micul Prinț alege să aibă încredere este un şarpe! Un şarpe pe care Micul Prinț îl întreabă de ce vorbeşti mereu în enigme?

Caut un argument cu care s-o contrazic, dar nu găsesc. De altfel, Andie nu-mi dă nici măcar o clipă.

– Enigme şi iar enigme! Povestea asta e plină de ele. Ca să nu mai vorbim de cele din jurul morții lui Saint-Exupéry, sau din jurul arhivelor amantei sale, Nelly de Vogüé, păzite pentru alte câteva decenii de-acum înainte, sau din jurul faimoaselor valize ale soției sale Consuelo, care țin în ele toate secretele personale ale lui Saint-Exupéry şi pe care nimeni nu le-a deschis de mai bine de cincizeci de ani. Mai vrei şi alte mistere? Ce zici despre acea scrisoare pe care mama lui Saint-Ex a primit-o la un an după moartea aviatorului, în care îi scria voiam să te liniştesc, sunt foarte bine?

Andie se străduieşte să-şi tragă răsuflarea, îşi ridică privirea spre Oko pentru o clipă, urmărindu-i reacția de parcă ar fi preşedintele comisiei la examenul de admitere la academia Saint-Exupéry.” (p. 39)

„Dacă voi fi doborât, nu voi regreta absolut nimic.

Viitorul muşuroi de termite mă înspăimântă.

Şi le urăsc virtutea de roboți.

Eu am fost făcut să fiu grădinar.

Cuvintele mă lovesc în inimă. Deopotrivă sublime şi disperate. Saint-Ex ştia, cu siguranță ştia, că erau ultimele pe care le scria. Cine, după ce le citește, ar putea nega?

În timp ce vorbeam, Oko a ridicat plexiglasul şi a luat stiloul în mână.

– Aveți perfectă dreptate, Andie, pe lista obiectelor personale luate de Saint-Exupéry în ultima sa misiune nu există nicio menţiune despre vreo brățară. Pe de altă parte, stiloul Parker 51, de care nu se despărțea niciodată, este consemnat. Am început să iau legătura cu mai mulți experți, oameni de știință, ingineri consultanți, care, cu tehnologii sofisticate, susțin că…

Andie privește neîncrezătoare stiloul și oftează. (p. 29)

„– Esențialul e invizibil pentru ochi, aceasta este responsabilitatea noastră, potrivit lui Saint-Exupéry. Golul lăsat în urmă este libertatea noastră.

O lungă tăcere încheie prezentarea.

Impresionant. Convingător, trebuie să mărturisesc.

– Genial! adaugă Andie, încălcându-şi jurământul de Solesmes.

Dar nu ăsta este esențialul! continuă Stelo. Nu v-am spus încă nimic despre ancheta voastră. Rezolvarea. Cheia dublă a acestei crime duble.

Andie, mută din nou, ascultă cu gura căscată.

– Când Saint-Exupéry scrie Micul Prinț, apoi îşi înscenează propria dispariție, ce face? Se sacrifică, pentru ca, dispărând, din lipsa, din absența, din golul pe care îl lasă, din legenda care se creează şi înfrumusețează faptele, să se nască Micul Print, dublul său de hârtie! Să crească pe măsură ce el se micşorează. Într-un fel, Micul Prinț e cel care l-a ucis pe Saint-Exupéry sau, mai precis, Saint-Exupéry a dispărut pentru ca Micul Prinț să poată trăi…

Andie îşi scoate foaia albă şi scrie.

Micul Print l-a ucis pe Saint-Exupéry.” (p. 221)

„Hoshi îmi răspunde cu detașare. E ocupat să scoată o grămadă de foi trase la imprimantă dintr-un sertar.

– Ai dreptate… Nici eu nu cred, dar trebuia să amintesc despre asta. Ca să vă întoarceți să mai stăm de vorbă… Ca să vă pot spune despre un alt criminal, unul adevărat de data asta.

Întinde pe masa cea mai apropiată foile: articole de ziar, capturi de ecran.

Un iaht spulberat,

un scaun cu rotile sfărâmat,

un colț de plajă inundat,

un castel incendiat.

Mă cutremur când aflu aceste vești tragice. Recunosc insulele Riou, Manhattan, Conchagüita, Orkney.

– Cineva caută să-i elimine pe membrii Clubului 612, explică Hoshi. Unul după altul.

Acum Andie nu e decât o fetiță ghemuită în carapacea ei, chinuită. N-am de gând să o las pe mica mea sirenă singură cu durerea ei. Creierul meu analizează rapid fiecare etapă a investigației noastre. Un lucru devine evident pe măsură ce derulez filmul.

– Ştiu arma crimei! Cunosc modus operandi-ul criminalului nostru în serie. Cutia dreptunghiulară! Fiecare membru al Clubului 612 pe care l-am întâlnit a primit una identică. O cutie de carton cu trei găuri aliniate orizontal. Asemănătoare cu cea desenată de aviator pentru Micul Prinț. Am văzut una pe masa lui Oko, alta pe genunchii lui Moïsès, alta lângă tronul lui Izar…” (p. 187)

„– De atunci încolo, n-a încetat să vorbească despre deşertul omului și despre cea mai frumoasă căutare spirituală care există: evoluția lentă a setei.

Dedesubt, nicio oază, nicio fântână, nicio viață. Saint-Ex avea dreptate, planeta este pustie, omenirea e înghesuită în câteva orașe. Dacă un extraterestru ne-ar observa din adâncurile galaxiei, ar putea crede că pământul e nelocuit, ca Micul Prinț căzut din cer care se întreabă unde sunt oamenii, fără rădăcini, plimbați de vânt.

– Nimeni la orizont, spun eu. Suntem la o mie de mile de orice ținut locuit!

O amintire veche. Andie apreciază:

– Bravo! Știai că Saint-Ex folosește expresia asta de cinci ori în Micul Prinț? La o mie de mile de orice ținut locuit. Încă un mister. De ce insistă Saint-Ex atât asupra acestei expresii, el care s-a recitit de zeci de ori, a tăiat, a urmărit meticulos orice alte repetiţii?

O tăcere.

Andie o respectă, pentru câteva secunde, apoi o trădează.

– Deşertul e frumos, spune ea.

– …

– Saint-Ex scrie asta în Micul Prinț. Deşertul e frumos. Te așezi pe o dună de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Şi cu toate astea ceva strălucește în tăcere. Neven, ştiai că pentru Saint-Ex nicio tăcere nu seamănă cu alta? A întocmit chiar și o listă cu tăcerile lui preferate.” (p. 163)