“Civilizația spectacolului” – Mario Vargas Llosa

În prezent, paradoxul care invadează cultura este unul simplu de înțeles, în concordanță cu întreaga societate marcată de haos: cu cât asistăm la uimitoare inițiative de accesibilizare a informației și a căilor de cunoaștere și dobândire a înțelepciunii, cu atât cultura se masifică fulgurant, se diversifică gratuit, până în punctul năucitor în care totul devine cultură când, în fapt, nimic nu mai e cultură. Așa se explică sumbra realitate sintetizată de Mario Vargas Llosa în eseul său cu privire la lumea contemporană în general și la evoluția culturii în particular, pe care îl construiește tranșant, sub forma unei meditații lucide, (necesar-)pesimiste, venite din partea unuia dintre ultimii creatori genuini ai Culturii Mari:

„[…] tot ceea ce face parte din ea (n.r. – din cultură) se egalizează și se uniformizează până într-acolo, încât o operă de Verdi, filozofia lui Kant, un concert de Rolling Stones și un spectacol dat de Cirque du Soleil ajung echivalente.”

Ar trebui menționat dintru început un aspect vital pentru înțelegerea și internalizarea acestui eseu care, fără să fie prin excelență novator, exprimă realități pe care orice om preocupat și conștient le-a gândit: Vargas Llosa nu face nicidecum parte dintre acei intelectuali izolați în turnul de fildeș, refractari față de orice surse exterioare, ci, din contră, se deschide în acceptarea acestei civilizații a spectacolului pe care o studiază atent și rațional, gustă din spectacolul (adesea mortifiant) al lumii prin ocularul ușor resemnat specific descoperitorului și păstrătorului de înțelepciune conștient de importanța și diferențele existente între palierele culturii. Fără a cădea în patima paseismului, fiecare capitol din respectivul volum cuprinde un eseu-răspuns pentru „antecedentele” scriitorului, nimic altceva decât articole publicate de-a lungul câtorva decade în ziarul El-País, în care ilustra mordant fragmente alarmante de realitate și care legitimează, practic, existența volumului. De la decizia de a introduce la școală ore speciale de masturbare în câteva regiuni ale Spaniei, până la scandalul provocat de imaginea unui crucifix în sala de clasă dintr-un liniștit orășel bavarez, autorul de Nobel se axează pe sublinierea unor faits divers pe care nu numai că le detaliază obiectiv (pigmentate de umor și simț critic), dar exprimă judecăți de valoare și taxează orice derapaj (de)ontologic.

Adică, mai precis, își menține funcția – mult mărginită, e drept – de dirijor al conștiinței colective de care se bucurau intelectualii în trecut. Analizând, în deschidere, principalele opere literare ale predecesorilor săi care au tratat fenomenul, mereu în degradare, al culturii (T.S. Eliot, George Steiner, Guy Debord), Vargas Llosa conturează portretul fluctuant al intelectualului, din epoca sa de maximă înflorire și apreciere, în care alegea să se angajeze în viața socială ca semn al preocupării și virtuții per se, contribuind activ la desfășurarea vieții în toate structurile sale, inclusiv cea politică, până la situația actuală, în care viața culturală capătă un cu totul alt rol, mai degrabă antagonic: acela de izolare, din moment ce viața publică a devenit, în accepțiunea generală, desfrâu și simbol al exagerării și derapajului ideologic, în care dezbaterile publice iau direcția derizoriului, neconducând decât la discreditarea intelectualului per ansamblu, iar viața privată – așa cum era ea percepută demult – nici nu mai există. Totul trebuie să fie public și, dacă se poate, să conțină un sâmbure de scandal. Contemporaneitatea se caracterizează prin dezinteresul față de problemele stringente ale statului, poate cauzat și de disprețul purtat factorului politic – departe de concepția-deziderat de a schimba în mod direct mersul lucrurilor încetățenită pe vremuri, implicarea politică pare acum indiciul caracterului tulbure, al inconsecvenței și al dorinței de a înșela plătitorul cinstit.

Cultura, în schimb, este, de ceva timp, metoda ideală a izolării. În condițiile în care viața publică s-a transformat într-un terci amorf guvernat de confuzie, este oare cultura măcar o nesperată oază de libertate imaculată? Dar, mai cu seamă, este această (necesară) funcție și suficientă pentru, în definitiv, o stare de spirit care cândva genera mersul unei întregi societăți? Llosa notează cu luciditate că societatea actuală se bazează pe distracție și divertisment. Accesibilizarea culturii, inițiativă lăudabilă ce vine în completarea strălucitelor progrese din domeniul științelor exacte apte să îmbunătățească viața – căci, indubitabil, nivelul de trai se află, orice s-ar spune, la apogeu – a avut drept consecință automată simplificarea ei, preferința pentru light și fun. S-a dorit eliminarea elitelor „asupritoare”, iată că s-a reușit. Cu ce consecințe, însă? Este evident faptul că marea cultură – indice al civilizației -, spre deosebire de ceea ce se numește cultura-lume, are nevoie de spații privilegiate propice incubației, presupune efort și beneficii vizibile doar în timp, dar mai ales o muncă egală din partea consumatorului de cultură: este injust, în acest sens, a blama numai creatorul motivat inconturnabil de mecanismul deseori meschin al cererii și ofertei. Ceea ce caută omul în lumea de azi nu este îndelunga așteptare și cultivarea laborioasă, ci rapiditatea efectului, click-ul. Astfel se întemeiază preferința pentru droguri, petreceri de tip rave în care conștiința individuală este înlocuită de uitarea devastatoare de sine (contrapartida afirmării de sine impusă de forma primitivă și neînțeleasă a lui carpe diem), căci aceia ce urmăresc absolutul – sau doar distracția – nu îl pot găsi decât în senzație. La care se adaugă utilizarea masivă și nejudicioasă a Internetului care, fără îndoială, a contribuit decisiv, pe scară largă, la eficientizarea proceselor de comunicare la distanță etc, însă, individual vorbind, nu provoacă ravagii doar la nivelul interacțiunilor directe, prin pierderea atâtor comori etern umane, ci și la nivelul funcțiilor cognitive. De ce să te mai preocupi, aceasta e-ntrebarea, când toată informația (utilă?) se află, vorba clișeului, la doar un click distanță? Răvășitoare este povestea inserată de Mario Vargas Llosa în carte, a americanului care, decis să se detașeze de lumea virtuală, constată cu stupoare nebănuite efecte adverse: memorie de scurtă durată, capacitate de concentrare spulberată șamd. Așadar, bulversați de informația haotică ce inundă în valuri rețelele de socializare, nu ne rămâne decât să ne întrebăm dacă omenirea va mai fi capabilă de a crea artă, de a produce cultură în sensul consacrat și înrădăcinat al termenului, de a realiza mari opere destinate posterității.

În prezent, totul stă sub semnul dulce dar fatal al efemerității. Fiecare se bucură de clipa sa de celebritate, apoi este repede uitat, făcând loc altcuiva, într-un ciclu sempitern. De la creația lui Duchamp, s-a ajuns la o „revoluție” artistică menită a zdrobi orice barieră între artă și nonvaloare, căci este interzis să interzici, așa cum afirmau protagoniștii iconoclaști ai lui Mai ‘68. S-a propagat ideea (probabil la început benefică) că locul artei nu este în muzeu, îngrădită într-un spațiu inert, ci „în stradă”. Dar, mai cu seamă, vorbim despre absența delimitării dintre adevărații creatori și ceea ce scriitorul peruan numește, pe bună dreptate, impostori. Până unde poate merge (i)moralitatea în artă, pe o piață umflată ca un balon de casele de vânzări și de criticii neavizați? Paradoxul continuă: în ciuda prielnicei laicizări a statelor europene, Mario Vargas Llosa opinează, uimit în fața acestei civilizații a spectacolului, că intoleranța crește vizibil și amenință cu distrugerea popoarelor fondate pe marea cultură ancestrală care, aproape neverosimil, se clatină. Lipsa respectului pentru lege, „ștergerea” Alterității, egoismul maladiv, toate conduc spre intoleranță și violență. În definitiv, în mijlocul acestei crize mondiale, nu cultura importă, ci restabilirea unui echilibru. Redobândirea culturii nu e neaparat scopul, cât drumul spre normalitatea care e, de fapt, scopul. O normalitate complet îngropată, dată fiind aplecarea spre simțirea instantă și abandonarea intimității, a plăcerii veritabile de orice tip, a erotismului în favoarea sexualității pornografice, a trăirii conștiente și responsabile în favoarea unei mici – dar nocive – doze de senzație și senzațional.

Nu atât despre cultură, cât despre societate în general, eseul lui Mario Vargas Llosa trasează coordonatele sumbre, dar veridice, ale unei lumi în derivă. O lume care, în pofida progresului tehnic ce o caracterizează, pierde în schimb pe planul sensibilității și al creativității, fiindcă totul se amestecă într-un vacuum al ignoranței și, mai grav poate, al nepăsării. Un manifest pentru recâștigarea valorilor de odinioară, acest volum este de fapt, ca mai toate lucrările de mare însemnătate, un (trist și neliniștitor) manifest pentru civilizație și umanitate. Dificil de ocolit această frază care, prin acuratețea ei înspăimântătoare și prin caracterul general, macină:

„În trecut, cultura a fost cel mai bun semnal de alarmă pentru astfel de probleme, a reprezentat o instanță care le interzicea oamenilor culți să întoarcă spatele realității crude și aspre a timpului lor. Acum, cultura a ajuns să fie mai degrabă un mecanism care ne permite să ignorăm chestiunile grave, ne distrage de la ceea ce e cu adevărat serios, ne scufundă într-un « paradis artificial » de moment, ceva mai scurt decât efectul unui fum de marijuana sau al unei doze de cocaină, adică o scurtă vacanță în irealitate.”

Sursa foto scriitor: sablazo.com

Editura Humanitas;

Anul apariţiei: 2016;

Traducere: Marin Mălaicu-Hondrari;

Nr. pagini: 228;

ISBN: 978-973-50-5147-1 

— Cumpără cartea —