Poate prea subtil, cuvintele şi Viitorul, între Bruegel şi Hieronymus Bosch…

Ciprian Măceşaru – Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2016

Cu un titlu care te poate înnebuni (în sensul constructiv-entuziasmant al verbului), care poate înghiţi o (viitoare) trilogie care să surprindă pentru cei din afara fenomenului ( a se citi piaţa străină de carte!) tot ceea ce dat România peste (de fapt sub) Dracula, Nadia, Hagi, Ionesco, Cioran, Eliade, Herta Müller (nu ştiu dacă a fost gândită pentru germani, francezi, englezi, spanioli, nordici, americani!), cartea lui Ciprian Măceşaru ar putea fi citită şi de (dacă tot un Andrei Pleşu, şi nu numai, aprecia serialul, un fel de supă de burtă opera) personajele din „Las Fierbinţi”, un alt fel de Strâmbeni… Asta din mai multe motive, printre care şi structura, aproape scenaristică a textului, numit, nu ştiu după câte ezitări (dacă au existat), „roman”…

Strâmbeni este localitatea unde au loc întâmplările din „Trecutul…”

Este o satiră, dar nu numai… Gulliver s-ar fi simţit destul de bine în Strâmbeni, un alt fel de Oraliciu, ca să fac apropo la un alt fel de sat exemplar, din proza unui gălăţean, Teodor Parapiru, localitate (scriere) care ar rivaliza cu siguranţă cu Strâmbenii, dar despre care, iată, s-a vorbit mult prea puţin decât ar trebui… Dar în Oraliciu, sta®tul global mişto, Ed.Senior, Călăraşi, 2014, satira este absolută, pe când în „Trecutul…” ezitarea scriitorului este recunoscută chiar de către el (nu în sens estetic!) pe clapeta copertei a IV-a: „…este o carte satirică, pe care însă n-am scris-o privindu-mi de sus personajele, oricât de necruţător le va părea unora că am fost. Nu m-am putut îndepărta suficient de lumea pe care am criticat-o. Vrând-nevrând, aceasta mă cuprinde. Le doresc cititorilor să înţeleagă drept lucrurile strâmbe pe care le-am prezentat în romanul meu. Sper să-i şi pun pe gânduri, nu doar să-i amuz.”

Ca să vă faceţi o idee despre spiritul întru care s-a născut „Trecutul…”, am putea să spunem că mai lipseşte să treacă prin… peisaj „Senatorul melcilor”, ca să ne dăm seama de înrudirea exprimării revoltei existenţiale dintre Ciprian Măceşaru şi Mircea Daneliuc. Ar trebui, poate, citit şi romanul „O călătorie în India” (adică micro-romanul lui Măceşaru, în străinătate, ar putea fi intitulat/tradus şi „O călătorie în eterna şi fascinanta Românie”, sic!) de E. M. Forster, o carte cu un rol destul de important în „Trecutul…”, ca să înţelegem şi mai bine „istoria redactării textului”…

Din Forster este luat şi unul dintre cele patru moto-uri ale cărţii: „În timp ce se străduia să urce o stâncă ce semăna cu o farfurie răsturnată cu fundul în sus, gândi: Dar dragostea?”, la care se adaugă două versuri din Topârceanu („Peste toată hărmălaia/ Trece-n zbor un fluture”), o expresie a lui Caliban (evident, din „Furtuna” lui Shakespeare: „Ia-i cărţile şi dă-i în cap cu un lemn…”) şi un îndemn al mai puţin cunoscutului Laszlo Krasznahorkai (din „Satan tango”): „Vino, intră-n casă dacă poţi, o să bem un pahar de împăcare.”

Cert este că „Trecutul..” este greu încadrabil, personajele sale sunt diverse (un fotbalist ratat, oameni politici de anvergură – primarul, având un consilier personal demn de orice Richelieu al istoriei, nu, nu este preot, declarând chiar independenţa Strâmbenilor faţă de România!, un măcelar, un „roacăr”, patru oameni mai răi, un roşcovan misterios, de la Guvern (care apare în două momente cu o greutate deosebită în economia cărţii), un învăţător poet, o doctoriţă „ghinionistă”, preotul, oameni mai simpli sau mai puţin simpli, unii săraci cu duhul, care-şi pot imagina greu şi tot ce vreţi dintr-o relaţie în care o fiică a satului are de-a face cu un negru sadea…

Scriitorul pare să empatizeze deosebit cu poetul şi cu doctoriţa. Portretul învăţătorului poet este semnificativ: „Bătrânul Aron visa uneori că pluteşte ca un nor greu de apă, gata să irige, gata să ude la rădăcină, visa că zboară pe uliţele prăfuite, la un metru deasupra solului şi că totul se schimbă, că o altfel de viaţă ar înflori în lumea aceea, în mintea oamenilor, în vorbele şi faptele lor, în gesturi, în mâinile şi picioarele lor obosite sau leneşe, murdare, în piepturile lor sterpe, în inimile lor proaste, în minţile lor netrezite, schiloade, în ochii lor bolnavi de cataractă, în limba lor moartă.” (p.22) Ca şi portretul colectiv ce rezultă!

Este o parte a României cu siguranţă în textul lui Ciprian Măceşaru, cum spuneam, greu de clasificat, înrudit şi cu „Medgidia, oraşul de apoi”, „romanul” lui Cristian Teodorescu, ori cu părţi ale trilogiei lui Ştefan Mitroi, „Dulce ca pelinul”: practic schiţe şi mici povestiri sunt legate, aproape pseudo-monografic, rezultanta putând fi considerată „roman” dar, nu în sens clasic, având de face cu „romanele unor comunităţi”, cât se poate de reale în cazul lui Mitroi şi Teodorescu, trecute prin filtrul imaginaţiei debordante în cazul lui Măceşaru, care, într-un fel, parafrazează (dar şi parodiază cu măsură) toată literatura de gen (şi ştirile de la orele 17 sau chiar 19, în ultimul timp, depinde de televiziune):

„- Naşte şi Strâmbeniul oameni, a zis nea Brăiloiu întinzând un braţ peste gard. Nu se poate să fim luaţi chiar toţi de hoţi şi de proşti. De ce, mă, să-mi crape mie obrazu’ de ruşine pentru nişte nenorociţi?! A ajuns Strâmbeniul de râsul lumii. Nu mai poţi să zici că eşti de pe-aici, că te-arată toţi cu degetu’. Ne-am făcut de toată minunea, zău. Când deschid televizoru’ să mă uit la ştiri, numai de proştii de Strâmbeni aud, despre cum au distrus ei un mozaic de o valoare inestimabilă.” (p.55)

Aluzia este la unul dintre episoadele cărţii, care poate fi considerat şi un fel de dicţionar al personalităţilor şi al falselor personalităţi ale localităţii, noi (mai) oprindu-ne doar asupra doctoriţei şi asupra lui Pompilică, ambii murind în urma „contactelor” cu acei oameni „mai răi”, morţile fiind provocate direct sau mai puţin direct: doctoriţa este violată, Pompilică este martor, doctoriţa se sinucide, neputând să treacă peste absurdul situaţiei/ condiţiei umane, Pompilică, mai târziu, poate speriat de către cei patru, cade de pe bicicletă (el este umbra de pe copertă, copertă altfel foarte reuşită!) şi se loveşte fatal la cap, cert este că lumea se revoltă, îi ucide pe cei patru, monotonia pare să revină („Plictiseală şi praf. Animale. Ţuică. Înjurături.”, p.128, aşa este situaţia înainte de moartea lui Pompilică), dar se declanşează un fenomen gen Roşia Montană (aici se extrage şi se prelucrează cupru), dar nu mai este nimic de salvat, „progresul” învinge, localitatea pare să dispară încet: „Au fost ridicate două baraje şi, printr-o reţea de conducte, valea a început să se umple încet cu reziduuri. În cariere, câteva dealuri scobite ca nişte mere, răzuite, tăiate bucăţi, hăcuite: harşt! harşt! 8000 de tone de cupru extrase în fiecare an din minereul produs prin cianurare. Vântul sufla peste haldelele imense, împrăştiind sterilul, pârjolind iarba, pădurea. Deşeurile au ajuns până la ferestre, până la cornişe, acoperişurile s-au mai văzut o vreme, apoi… nimic, casele au fost înghiţite. Tonele de steril au urcat spre cimitir, o pătură roşie peste morminte, crucile dispăreau (…) A venit rândul bisericii, construcţie veche, solidă. Iazul se înălţa necontenit, creştea ca un balaur, ai fi zis că va contamina cerul, numai clopotniţa rămăsese la suprafaţă, un gât lung ivindu-se ferm, mândru, sprijinind turla pe care crucea mare şi neagră părea de neatins.” (p.135)

Cine s-ar aventura acolo, ar auzi, în serile cu lună plină, cum patru îngeri şi patru strigoi citesc din „O călătorie în India” şi, câteodată, din „Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta.”

Şi aici mă refer la episodul ciudat în care personajul acela ciudat, roşcovanul care avea un Range Rover, (pare-se îndrăgostit de doctoriţă sau fiind vreo rudă de-a ei!) invocând celebrul pasaj din Biblie, cu „Iubiţi-vă duşmanii! Răsplata voastră din ceruri va fi mare şi veţi proceda ca nişte adevăraţi fii ai lui Dumnezeu: căci El este bun şi cu cei nerecunoscători şi cu cei foarte răi.”, îi obligă, în memoria doctoriţei, să citească în public, în cadrul unei adunări/petreceri populare, pe cei patru presupuşi violatori şi pe primar şi clica lui, să citească, cu glas tare, romanul lui Forster…

Este o pomenire antologică, ca şi multe alte fragmente din carte, precum şi capitolul „Diferite stiluri de luptă”, care te trimite cu gândul la câte stiluri literare poţi folosi în aceeaşi carte, cu diverse şi numeroase aluzii, chiar şi la „A fost sau n-a fost…” a lui Corneliu Porumboiu…

În ultimă instanţă, dispariţia localităţii pare să fi fost tot urmare a dorinţei de răzbunare a lui Ghenie, roşcovanul (invocat şi ca Diavol!)… dar nu se mai insistă, ambiguitatea jucată literar fiind unul dintre marile atuuri ale cărţii.

Doru Căstăian, într-un comentariu, face un apropo la Macondo… şi la „mecanismul impersonal care e arma milenară a destinului”…

Magia lui Ciprian Măceşaru (nu Ciprian al Cartaginei, alt Loc devenit doar amintire!), plină de un anume lirism, constă din a lua din realitate doar atât cât trebuie pentru o metamorfoză artistică care demonstrează efemeritatea frumuseţii sufletului omenesc, subtilităţile, dar şi brutalitatea Răului (poate personajul principal, poate chiar… „Trecutul”, Cel care Trece!), peste toate acestea rămânând uneori doar zborul, miraculos, al câte unei înaripate…

Fluture sau înger, carte sau dragoste!

Editura: Cartea Românească