„Am primit romanul ăsta exact aşa: gata scris. Mi l-a dăruit, la ceas de seară, un bărbat ciudat, cu un ochi ceva mai mare decît celălalt. Nu s-a prezentat, i-am aflat mai tîrziu numele. Mi-a spus că are încredere în mine şi că eu voi şti mai bine ce să fac cu manuscrisul lui. L-am întrebat despre ce e vorba înăuntru. Mi-a spus că despre lucruri mici, aproape invizibile, despre o lupă şi nişte insecte, despre iubiri şi cuvinte într-o limbă necunoscută. Mi-a zis că, dacă îmi place, îl pot semna eu, el n-o să se supere. M-a rugat la sfîrşit să-i promit însă că nu-i voi schimba titlul ăsta imposibil: Cexina Catapuxina. I-am promis. Mi-a strîns mîna, apoi a plecat. Sper că, oriunde ar fi acum, îi e bine.” (Matei Florian)
Matei Florian s-a născut la 8 ianuarie 1979, în Bucureşti. A debutat cu poezie în revista Cuvîntul, în 1997. Debutul său editorial îl reprezintă însă romanul Băiuţeii (scris împreună cu Filip Florian, Polirom, 2006, carte ajunsă la cea de-a patra ediţie şi tradusă în Polonia, Marea Britanie şi Ungaria). În 2009, publică, tot la Polirom, Şi Hams şi Regretel (roman dramatizat în 2012 pe scena Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu). În 2008, ca titular al rubricii „Audio şi n-am cuvinte” din revista Dilema veche, a fost premiat în cadrul Galei Jurnalismului Cultural, la categoria „Critică muzicală”. În prezent, semnează reportaje şi povestiri în revista Formula As.
-fragment-
Lumina e parşivă, se furişează, mă gâdilă. Nu e mai mare decât un şoarece, dar o aud, îmi ronţăie pleoapele. Deschid ochii, e încă întuneric, nu e nici şase. Sunt treaz, sunt mare, sunt plin de lumină. Sunt linişte, mă ridic. Ies tiptil din cameră, trec pe lângă becuri, se aprind. Dimineaţa mă pândeşte, mă muşcă de faţă. O las. Mă umple. Simt miros de broaşte, de stuf, de baltă, mă iau după el, dau întunericul la o parte, găsesc poteca. Undiţa, râmele, apa. Străvezie, neîncepută. Începe un vânt, se strecoară prin lucruri, le atinge, le mângâie. Sticle de plastic, mătasea‑broaştei, frunze de salcie, mâinile mele. Mâinile mele se umplu de râme. Sunt amorţite, roz, abia s‑au trezit, îmi scobesc în palmă, îşi caută culcuş. Aleg una, o mângâi, o înfig în ac. Zvâcneşte, îi cer iertare, o arunc în apă, se scufundă, se luminează. Pluta a încremenit, pluteşte. Soarele foşneşte, stă să înceapă. Se aud peşti, tulbură apa, maşini. E o şosea undeva, într‑o altă viaţă. Apare o libelulă, se aşază pe plută, pluteşte. Trec furnici spre o felie de pâine. Le văd, mă uit. Pluta îmi zvâcneşte, o ridic. Nimic. Schimb locul, intru în stuf. E un câine galben acolo, e ud, e mort. Miroase, îl las. Trec mai departe, mă umplu de apă, de noroi, rămân. Sunt câţiva ţânţari, ţiuie încet, mi se aşază pe mâini, pe faţă, îi las. Din râmă a rămas doar o fărâmă, aleg alta, nouă, neîncepută, o scufund, aştept. Soarele îmi intră‑n ochi, mi‑i face mici. Îl las, e bun, e nou, e galben, e mare. Intră în apă, se joacă, sclipeşte, o umple de licurici. Balta a luat foc, dansează. Se trezesc broaştele, vorbesc. Pluta stă între lumi, pluteşte. Eu am trimis‑o acolo, cu o râmă, un ac şi un plumb. O păzesc. O aştept, vreau să‑mi trimită veşti. Peşti. Pluta dispare, se duce dincolo, nu o mai văd. Trag de ea, o scot afară. Băţul s‑a îngreunat, zvâcneşte. La capătul lui e o altă viaţă, bună dimineaţa, îi zic, bine ai venit pe lumea mea, uite, ăla‑i soarele, ăsta‑s eu, sunt om, te prind. Ţin în palmă un peşte cum n‑am mai văzut. E colorat, pestriţ, solzos, mă priveşte. Îl pup, îl bag în buzunar, îi cer iertare. Nu‑i place aici, în lumea lui era mai bine, sunt un porc, sunt o bestie, nu‑mi pasă. Schimb râma, o trimit în lumea cealaltă. Broaştele mă ceartă, ciorile. S‑au trezit, se plimbă, mă studiază ca pe o lăcustă. Mă uit dacă e vreo lupă de la ciori spre mine, vreo plută, ceva. Nimic. O ridic pe a mea afară, nimic. Schimb locul, pluta se duce dincolo, guta zvâcneşte, băţul, a mai venit cineva, un peşte palid. Îl salut şi pe el, îl pup, îl pun în buzunar, lângă cel colorat, să‑şi vorbească o vreme, să‑şi ţină de urât. Mi se încurcă firul, face un nod, mai multe. Le descâlcesc, aud maşini, claxoane, tiruri. E târziu, mă gândesc, e devreme. Sunt ud, plin de noroi, miroase a câine galben. Am obosit. Ascund băţul în stuf, râmele. Mă gândesc la paznic, la fesul lui, îi las trei ţigări, mă duc. Nu e nici opt. Bat la uşa lui I, îmi deschide. Da, mă întreabă. Ţi‑am adus ceva, pot să intru. Mă lasă. OK, în afară de noroi ce mai ai. Are cuburi de gheaţă în ochi. Îmi vine să tac, să mă ascund. Nimic, îi zic. Scot peştii din buzunar, sunt morţi ca un câine galben, îi aşez pe pătură. Se uită la ei, se uită la mine. Ştii că nu poţi să te duci în halul ăsta la vernisaj, nu. Probabil că ştiu, nu ştiu. Nu‑i zic nimic. Dau să plec, îmi zice că pot să‑mi iau şi peştii cu mine. Mulţumesc, zice. Îi iau. Cu plăcere, zic. Ies, se aprind becuri. Cobor la cafea, mângâi blana de urs, intru la baie, le dau drumul peştilor în closet, trag apa. Fumez nişte ţigări, mănânc ceva, mă întorc, mă schimb, mă pregătesc pentru expoziţie. Trebuie să fiu mai devreme acolo, să văd ce şi cum. Să ajungi mai devreme să vezi ce şi cum, mi‑a spus un om aseară. Mă gândesc că are dreptate, mă gândesc ce şi cum. Îmi iau tirul de unde l‑am parcat, învârt în silă de volanul invizibil, trec de poteca din stuf, o las în urmă, intru iarăşi în oraş.