Cesare Pavese – „Luna şi focurile”. Fragment în avanpremieră

0

Cesare Pavese – Luna şi focurile

Traducere din limba italiană şi note de Florin Chiriţescu

Carte publicată şi în ediţie digitală

 

Luna şi focurile este capodopera lui Pavese.”

(The Daily Telegraph)

 

luna-si-focurileConsiderată de critici cartea cea mai frumoasă a lui Cesare Pavese, Luna şi focurile este ultimul roman al scriitorului. Întors din America după cel de-al Doilea Război Mondial, protagonistul, poreclit Ţiparul, îl regăseşte în satul său natal din Italia pe Nuto, un vechi prieten. Cei doi încearcă să refacă traseul unei copilării şi al unei adolescenţe trăite în privaţiuni, dorind totodată să afle ce s-a petrecut în anii lungi şi îngrozitori ai fascismului. Pe măsură ce descoperă o poveste secretă şi teribilă din timpul războiului – în care trădarea, sexul şi moartea se amestecă în chip tragic –, îşi dau seama că fantomele trecutului continuă să bîntuie prezentul.

 

„O meditaţie emoţionantă pe tema pierderii şi a maturizării, a felului în care simplitatea şi inocenţa copilăriei sînt strivite în cele din urmă de trecerea timpului.” (Nick Johnstone, Uncut)

 

„Adevărata ambiţie a lui Pavese nu era să scrie un roman reuşit: absolut tot ce ne transmite el are o singură direcţie, imaginile şi analogiile gravitează în jurul unei preocupări obsedante: sacrificiile umane.” (Italo Calvino)

 

„Vocea calmă, contemplativă a lui Pavese a dominat literatura italiană postbelică. El a scos la iveală o naraţiune originală, limpede, receptivă nu doar la viaţa citadină modernă, dar şi la urmele pe care le lasă în vremea noastră trecutul arhaic.” (W.S. Di Piero)

 

Volum recomandat de: Radio România Cultural

 

Cesare Pavese (1908-1950) este unul dintre cei mai mari scriitori italieni ai secolului trecut. Creier al Editurii Einaudi, i-a condus filiala de la Roma pînă după război. A tradus din literatura de expresie engleză a vremii, făcînd cunoscuţi publicului italian autori ca Gertrude Stein, John Steinbeck, John Dos Passos, Ernest Hemingway, William Faulkner, Herman Melville şi James Joyce. Poet, prozator şi eseist, Pavese este autorul unui jurnal-capodoperă, Meseria de a trăi. La Editura Polirom au mai apărut Femei singure (2014), Vara de neuitatPlaja (2015) şi Noapte de sărbătoare şi alte povestiri (2016).

 

FRAGMENT

M‑am întors anume în satul acesta, aici, și nu la Canelli, la Barbaresco ori la Alba, mânat de un gând. Nu m‑am născut aici, e aproape sigur ; dar unde m‑am născut nu știu ; prin locurile astea nu se află nici o casă,nici o bucată de pământ și nici oseminte ale vreunor strămoși despre care să pot spune : „Uite de unde mă trag“. Nu știu dac‑am deschis ochii intr‑o vale sau pe vreun deal, intr‑o pădure sau în vreo casă cu balcoane. Fata care m‑a lăsat pe treptele bisericii din Alba poate că nici nu venea de la țară, poate că era fiica vreunora care aveau palate, ori poate că m‑au adus în coșul lor de cules via cine știe ce biete femei de la Monticello, de la Neive ori, de ce nu ?, chiar de la Cravanzana. Cine ar putea să‑mi spună din ce plămadă sunt făcut ? Am cutreierat destul prin lume și am aflat că omul e plămădit bine pretutindeni și cam la fel, și tocmai aceasta este pricina pentru care câte unul obosește și vrea să prindă rădăcini pe undeva, să‑și găsească un sat și o bucată de pământ, încât plămada din care e făcut să prețuiască și să dăinuie ceva mai mult de o clipită.

Iar dacă am crescut în satul acesta, trebuie să aduc mulțumire Virgiliei și lui Padrino, oameni care nu mai sunt, chiar dacă m‑au luat și m‑au crescut numai pentru   banii pe care‑i plătea lunar spitalul din Alessandria. Căci pe dealurile astea, acum patruzeci de ani, se găseau destui amărâți care, dornici să pună mâna pe un ban, își luau pe cap câte un bastard de la spital, măcar că aveau și ei copii acasă. Unii își luau câte o fetiță din care să facă mai apoi slujnică, să aibă cui porunci : Virgilia însă m‑a luat pe mine pentru că fete mai avea vreo două. Iar după ce aveam să mai cresc puțin, trăgeau nădejde c‑o să‑și facă rost de‑o gospodărie mai ca lumea, să muncim cu toții și s‑o ducem  bine.

Padrino își avea atunci căscioara la Gaminella – două odăi și un coșar – capra și malul acela cu aluni. Eu am crescut laolaltă cu fetele, ne furam unul altuia boțul de mămăligă, dormeam pe aceeași saltea ; Angiolina, cea mai mare, avea un an mai mult decât mine ; și când aveam numai zece ani, în iarna când a murit Virgilia, am aflat, din întâmplare, că nu eram fratele ei. Din iarna aceea, Angiolina, mai coaptă la minte, a trebuit să lase umblatul cu noi pe la aluni sau prin păduri : purta grija casei, făcea pâine și robiole, se ducea la primărie să ridice ea banii ce se plăteau pentru mine ; eu mă făleam față de Giulia că prețuiesc cinci lire, îi spuneam că ea nu aduce nimic în casă și‑l întrebam pe Padrino de ce nu mai luam și alți bastarzi.

Acum știam că eram niște amărâți, pentru că numai amărâții iau copii de la spital, să‑i crească. La început, când, ducându-mă la școală, ceilalți copii mi‑au zis bastard, credeam că vorba asta înseamnă nemernic sau vagabond și le‑am răspuns cu înjurături. Mă făcusem băiat mare, primăria nu ne mai dădea bani pentru mine, dar eu tot nu înțelesesem încă prea bine că, nefiind copilul lui Padrino și al Virgiliei, însemna că nu mă născusem în Gaminella, că nu mă ivisem de sub aluni sau din urechea caprei noastre, ca fetele.

Anul trecut, când m‑am întors pentru prima oară în sat, am venit aproape pe furiș să văd alunii, Dealul Gaminellei – un versant întins și întrerupt de vii și de maluri, un povârniș așa de lin, încât, dacă ridici capul, nu‑i vezi vârful – și‑n vârf, cine știe unde, dai peste alte vii, alte păduri, alte poteci – era parcă jupuit de iarnă, scoțând la iveală goliciunea pământului și a copacilor. Și în lumina aspră, vedeam bine dealul acesta uriaș cum cobora spre Canelli, unde se termină valea noastră. Apucand‑o pe drumeagul ce se ține după apa râului – Belbo –, am ajuns la parapetul micului pod și la trestiiș. Am văzut pe spinarea malului peretele căsuței ridicat din pietroaie înnegrite, smochinul răsucit, ferestruica goală, și gândul m‑a dus la iernile noastre câinoase. Dar, împrejur, și pământul și copacii se schimbaseră ; desișul de aluni se transformase într‑o miriște de mături. Din coșare a mugit un bou și prin frigul serii a ajuns până la mine miros de bălegar. Așadar cel care ședea în căsuță nu mai era atât de sărăntoc ca noi. Fără îndoială, eu mă așteptam la ceva asemănător, ori măcar să găsesc căsuța dărâmată ; de-atâtea ori mă văzusem în gând pe parapetul podului, și mă întrebam cum de fusese cu putință să stau atâția ani în vizuina aceea, să umblu pe cele câteva potecuțe, păscând capra și căutând merele rostogolite pe mal în jos, încredințat că pământul se sfârșește la cotitura unde drumul intră în Belbo. Dar nu m‑aș fi așteptat să nu mai găsesc alunii. Asta arăta că totul se sfârșise. Noutatea asta m‑a descurajat în așa măsură, că n‑am mai strigat, n‑am mai intrat în arie. Atunci am înțeles eu ce înseamnă să nu te fi născut intr‑un loc anume, să nu‑l ai în sânge, să nu te simți pe jumătate îngropat în el împreună cu bătrânii, încât să nu‑ți pese de‑o schimbare de semănătură. Firește, desișuri de aluni mai rămăseseră pe dealuri, și acolo tot mai puteam să mă regăsesc ; chiar eu să fi fost proprietarul malului, l‑aș fi curățat și l‑aș fi semănat cu grâu. Acum însă locul îmi dădea impresia camerelor de la oraș care se dau cu chirie, camere unde stai o zi sau ani de‑a rândul și pe urmă, când pleci în altă parte, lași în urmă găoacea goală, părăsită, moartă.

Despre autor

Lasă un comentariu