În epoca prezentată, Marea Criză Economică, viața emigranților irlandezi din Brooklyn este atât de grea, încât soluția supraviețuirii înseamnă întoarcerea acasă, de unde oamenii plecaseră ca să scape de sărăcie.
În Irlanda, copiii sunt considerați yankei și, tocmai pentru că se întorc din America tuturor posibilităților, tratați cu rezerve. Prejudecățile, șomajul, patima alcoolului, dezumanizarea creează un tablou social pe cât de veridic, pe atât de înspăimântător. Frații se cresc unii pe alții.
Cenușa Angelei este și cartea unui învingător – un copil dintr-un mediu al sărăciei extreme învață, ajutat de noroc, să aibă propriile idealuri. Frank, căruia îi aparține vocea narativă, învinge tifosul, apoi o conjunctivită îngrozitoare, își crește frații mai mici, câștigă primii bani și se hotărăște să plece din nou în America.
Destul de multe secvențe se referă la educație – comunitatea nu oferă modele. Un tată care are patima beției, o mamă fără soluții, permanent gravidă, rude cu voce tăioasă, învățători aspri, o comunitate religioasă destul de rigidă, alcătuind cu totul masa de oameni neputincioși pentru care fiecare zi vine cu câte o luptă. În școală predau doar domni învățători, nu și doamne, bărbați care mai de care mai abuzivi și mai orgolioși.
De regulă, clasele funcționează simultan. Nu se predă mai nimic, însă absențele nu sunt îngăduite. Părinții primesc acasă, de la profesori, bilețele de înștiințare, atunci când elevul absentează sau nu învață. Puținele informații care ajung la elev nu concordă. La întrebarea Care este cel mai important om din istoria țării? fiecare învățător are alt răspuns, la care ține cu îndârjire.
Învățătorul de la clasa a patra le vorbește băieților despre geometria euclidiană, le spune generalități, dar le dă de înțeles că avioanele n-ar avea traiectorie bună fără Euclid. Profesorul de la a cincea reclamă încălcarea programei și între cei doi izbucnește conflictul tradițional. Fiecare pretinde monopol asupra unei porțiuni de programă, iar depășirile de materie sunt considerate infame. La ce a înțeles elevul din geometria lui Euclid, în afara unor fraze exaltate, nu se gândește nimeni. Autoritatea educatorilor, profesori sau părinți, era garantată de pedeapsă, de obicei corporală – bătaia la palmă este frecventă. Fetele nu merg la școală. E drept că, din cauza diverselor boli netratate, copiii mor înainte de a ajunge la școală.
Cu moartea, copiii sunt perfect familiarizați. Li se spune că îngerul de pe treapta a șaptea are în grijă copiii, așa că Frank stă pe treapta rece și îi vorbește îngerului. Unul dintre băieți știe că primește, pentru fiecare deces din familie, o săptămână liberă de la școală și se roagă ca surioara lui să nu moară în vacanță ca să poată profita de învoire.
Și totuși copiii care trăiesc într-o mizerie cruntă visează să facă școală și să aibă, în America, o slujbă care să le asigure o viață mai bună. Reprezentarea luxului ar fi un costum în ale cărui buzunare să se afle un stilou cu cerneală albastră și unul cu cerneală roșie. Un post care să le permită să ia decizii.
Atmosfera tenebroasă a cărții este diminuată de accente comice sau de momente duioase, trezind sentimente contrarii, ca în episodul în care familia se refugiază la etaj. Din pricina parterului veșnic inundat, cad cu toții de acord că se retrag în Italia. Aerul cât de cât uscat și vântul trecând prin acoperiș le creează iluzia că sunt în vacanță în Italia. Peretele dintre cele două încăperi din Italia este pus pe foc. Aceeași soartă o au câteva grinzi de rezistență, sunt puse pe foc, ceea ce are ca efect, până la urmă, prăbușirea coșmeliei. Funcționarului venit să colecteze chiria nu-i vine să creadă în ce hal găsește locuința, oricum insalubră și șubredă.
Cartea este atât de bine scrisă și realitatea se apropie atât de mult de ficțiune, încât nu se observă imediat că numele autorului coincide cu numele celui care prezintă evenimentele. Memorialistica se dovedește spectaculoasă, hrănită cu secvențe descrise în detaliu, ca într-un film de epocă.
Elementele de subiectivitate acoperă informația exactă, de tip documentar, fapt explicabil prin menținerea, pe o porțiune mare din carte, a perspectivei copilului care trece, alături de familie, prin încercări teribile. Care este exact vârsta primelor amintiri și în ce măsură sunt ele relevante pentru tot parcursul vieții, iată doar una dintre problemele acestei proze cu univers încăpător – condiția emigrantului, patriotismul, călătoriile de destin etc.
Câteva date despre autor găsim în prezentarea editurii:
Frank McCourt se naște în 1930 în Brooklyn, New York, din părinți irlandezi. În 1934, din cauza Marii Depresiuni, familia McCourt se întoarce în Irlanda, iar Frank copilărește în Limerik. Renunță la școală la vârsta de treisprezece ani și muncește pentru a-și întreține familia. la nouăsprezece ani se întoarce în Statele Unite, unde își reia studiile și timp de peste un deceniu predă literatură în diverse licee newyorkeze. Primul său volum de memorii, Cenușa Angelei, a fost distins cu Premiul Pulitzer în 1997, National Book Critics Circle Award și premiul pentru cea mai bună biografie acordat de Los Angeles Times în 1996. Al doilea volum autobiografic, O țară grozavă, a fost publicat în 1999, fiind urmat de Teacher Man în 2005. Frank McCourt moare la New York în 2009.
*
„Avem telegrame pentru birouri, magazine, fabrici, unde nici gând de bacșiș. Angajații iau telegramele fără o privire sau o vorbă de mulţumire. Avem telegrame pentru lumea respectabilă, cu slujnice, de pe Ennis Road sau North Circular Road, unde nici gând de bacşiş. Slujnicele sunt ca angajații, nici nu se uită la tine și nici mulțumesc nu zic. Avem telegrame pentru preoți sau călugăriţe, care au şi ei slujnice, chiar dacă zic că sărăcia e nobilă. Dac-ai aștepta să capeți bacşiş de la preoți sau călugăriţe, ai muri la ei în prag. Avem telegrame pentru oameni care stau la câțiva kilometri de oraş, fermieri cu curți mâloase și câini care vor să te mănânce de picioare. Avem telegrame pentru bogătani cu case mari, cu gherete la poartă și kilometri peste kilometri de teren îngrădit. Paznicul îți face cu mâna să intri și trebuie să străbați mulți kilometri cu bicicleta pe alei lungi, printre gazoane, straturi de flori și fântâni până ajungi la casa mare. Dacă e frumos afară, lumea joacă crochet, jocul ăla protestant, sau se plimbă agale, discutând şi râzând, toți numai în rochii înflorate sau jachete cu blazon şi nasturi aurii şi n-ai zice că e război pe undeva.” (p. 393)
*
„Și se-ntreceau în șoapte de-a dreptul sperioase
Când pe frunte-i încolțeau brazde fioroase.
Țop închide mereu ochii şi zâmbește când ajungem la ultimele versuri ale pasajului:
Avea inimă bună, sever dacă era
Din dragoste de carte purtarea-i se trăgea.
Tot satul îl știa că-i cărturar de seamă
Cititul, socotitul n-aveau pentru el taină.
Ştia a măsura pământ și vremea a prevesti
Ba cic-ar fi știut chiar și a cântări.
Ei, până și la sfadă era neîntrecut
Deşi învins, el nu se dădea nicicând bătut.
Jar ale lui cuvinte savante, tunătoare
Printre atâția neciopliți stârneau mirare.
Uimiți, căscau ei gura că nu puteau pătrunde
În capul ăla mic cum de intrau atât de multe.
Noi ştim că-i plac versurile alea pentru că sunt despre un învăţător, despre el, şi are dreptate, chiar ne întrebăm cum de intră atât de multe într-un cap aşa mic și o să-l ținem minte prin versurile astea. O, băieți, băieți, spune el, puteți să gândiți cu mintea voastră, dar mai întâi trebuie s-o mobilați. Sunteți atenți la mine? Mobilați-vă mintea, ca să uimiți lumea cu splendoarea voastră. Clarke, defineşte splendoare.
Cred că e strălucire, domnule.
Concis, Clarke, dar adecvat. McCourt, ia să auzim o propoziție cu concis.
Clarke e concis, dar adecvat, domnule.
Abil, McCourt. Ai o minte bună pentru preoție sau pentru politică, băiete. Să te gândești la asta.
Da, domnule. Să-i spui maică-tii să vină să stăm de vorbă.” (p. 359)
*
„Bibliotecara spune poţi pleca acasă acum, ploaia s-a oprit, dar când să ies pe uşă, mă strigă să vin îndărăt. Vrea să-i scrie mamei un bilet şi n-o deranjează deloc dacă-l citesc și eu. În bilet scrie dragă doamnă McCourt, tocmai când ai fi zis că Irlanda e dusă de tot pe copcă, uite că dai peste un băiat care şade în bibliotecă atât de captivat de Viețile sfințilorcă nici nu-și dă seama că a stat ploaia și trebuie să-l dezlipești cu forța de Viețile mai sus-pomenite. Doamnă McCourt, se prea poate să creșteți un viitor preot și o să aprind o lumânare în speranța că s-o adeveri. A dumneavoastră devotată, Catherine O’Riordan, asistentă bibliotecară.
Țop O’Halloran e singurul profesor de la Școala Națională Leamy care stă pe scaun. Asta pentru că el e directorul sau pentru că trebuie să se odihnească după mersul lui strâmb care i se trage de la piciorul mai scurt. Ceilalţi profesori se plimbă încoace și încolo prin fața clasei sau în sus şi-n jos printre bănci și niciodată nu ştii când încasezi un baston, o palmă sau o curea pentru că ai răspuns greşit sau ai scris cu purcei. Dacă Țop vrea să-ți facă ceva, atunci te cheamă în fața clasei, ca să vadă trei clase cum te pedepseşte. Are zile bune, când stă la catedră şi vorbește despre America.” (p. 357)
*
„Vecina de lângă mamaie, doamna Purcell, e singura cu radio de la ea din alee. I l-a dat guvernul pentru că e bătrână și oarbă. Vreau și eu radio. Şi mamaia e bătrână, dar nu e oarbă şi la ce bun să ai o mamaie dacă nu orbește și nu primește radio de la guvern?
În serile de duminică stau afară, pe trotuar, sub fereastra doamnei Purcell, și ascult piese la BBC și Radio Eireann, postul irlandez. Poți asculta piese de O’Casey, Shaw, Ibsen şi chiar de Shakespeare, cel mai grozav dintre toți, chiar dacă e englez. Shakespeare e ca piureul de cartofi, niciodată nu te saturi de el. Și poți asculta piese ciudate despre nişte greci care-şi scot singuri ochii pentru că s-au însurat din greşeală cu mamele lor.” (p. 342)
*
„Îți place Shakespeare, Frankie? zice doamna Purcell.
Tare-mi place Shakespeare, doamnă Purcell.
Oh, e poezie curată, Frankie, și are cele mai bune poveşti din lume. Nu ştiu cu ce mi-aş umple serile de duminică dacă nu l-aş avea pe Shakespeare.
După ce se termină piesa, ea mă lasă să mă joc la butonul radioului şi învârtesc la el, purtat de sunete îndepărtate pe banda de unde scurte, șoapte şi şuierături ciudate, şopotul oceanului care vine și se retrage și codul Morse, dah-dah-dah-dit. Aud mandoline, chitări, cimpoaie spaniole, tobele din Africa, barcagii jelind pe Nil. Văd marinari de cart sorbind cacao fierbinte din cești.” (pp. 342-343)
*
„Mergem la școală pe alei şi străzi dosnice, ca să nu ne întâlnim cu băieții respectabili care se duc la Şcoala Fraților Creştini sau cu cei bogaţi care se duc la școala iezuiţilor, Crescent College. Băieții de la Frații Creştini poartă jachete de tweed, pulovere groase de lână, cămăși, cravate și ghete noi, lucioase. Noi știm că ei sunt cei care se vor angaja ca funcţionari ai statului şi-i vor ajuta pe cei care conduc lumea. Băieții de la Crescent College poartă sacouri şi eşarfe înfășurate la gât care le atârnă pe umeri, ca să arate că ei sunt cei mai şmecheri. Au părul lung care le cade peste frunte și ochi, ca să-şi poată scutura pletele ca englezii. Noi ştim că ei sunt cei care vor merge la universitate, vor moşteni afacerile de familie, vor conduce guvernul, vor conduce lumea. Noi vom fi curierii pe bicicletă care le aduc cumpărăturile sau vom pleca în Anglia, să lucrăm pe şantierele de construcții. Surorile noastre vor avea grijă de copiii lor şi le vor spăla podelele, asta dacă nu cumva vor pleca și ele în Anglia. Noi știm asta. Ne e ruşine de cum arătăm, iar dacă băieții de la școlile bogate comentează, ne încăierăm și ne alegem cu nasuri sparte sau haine rupte. Profesorii noştri n-au deloc răbdare de încăierările noastre pentru că băieții lor merg la școlile bogate şi n-aveți voi dreptul să ridicați mâna asupra oamenilor mai de soi, așa că vă abțineți.
Niciodată nu ştii când vii acasă și o găsești pe mama la foc, stând de vorbă cu o femeie și un copil, nişte străini. Întotdeauna sunt o femeie cu un copil. Mama îi găsește rătăcind pe străzi şi dacă ei întreabă aveți nişte bănuți, duduie, i se rupe inima. Bani n-are niciodată, așa că-i invită acasă, la ceai și o bucată de pâine în untură, iar dacă e o noapte cu vreme rea, îi lasă să doarmă într-un cotlon, lângă foc, pe un maldăr de zdrenţe. Pâinea pe care le-o dă lor e ruptă de la gura noastră și, dacă ne plângem, ea zice că întotdeauna se găsesc oameni care o duc mai rău ca noi și din puţinul nostru putem, cum de nu, să le facem parte şi altora.
Michael e la fel de rău ca ea. Aduce acasă câini vagabonzi şi moşnegi. Niciodată nu ştii când găseşti un câine în pat cu el. Sunt câini răniți, câini fără urechi, fără coadă. Odată a găsit un ogar orb în parc, îl chinuiau nişte copii. Michael i-a alungat pe copii, a luat în brațe ogarul, care era mai mare decât el, și i-a spus mamei să-i dea câinelui cina lui. Care cină? i-a zis mama. Dacă găsim o felie de pâine în casă, avem noroc. Michael îi spune să-i dea câinelui porţia lui.” (pp. 339-340)
*
„A doua zi, tata intră pe usă. Îi lipsesc dinții de sus şi are o vânătaie sub ochiul stâng. El zice că Marea Irlandeză a fost zbuciumată și, când s-a aplecat într-o parte, i-au căzut dinții. N-o fi cumva de la băutură? zice mama. Nu cumva te-ai bătut?
Eh, nu, Angela.
Ai zis că ne-ai adus ceva, tată, spune Malachy.
Oh, v-am adus.
Scoate o cutie cu bomboane de ciocolată din valiză și i-o dă mamei. Ea deschide cutia și ne arată că jumătate din bomboanele dinăuntru nu mai sunt.
Ai avut tu bani de așa ceva? spune ea.
Mama închide cutia și o pune pe policioară. O să mâncăm bomboane mâine seară, după masa de Crăciun.
Îl întreabă dacă a adus vreun ban. El îi spune că vremurile sunt grele, nu prea se găseşte de lucru, iar ea îi zice tu mă iei peste picior, ai? E război şi în Anglia e de lucru la tot pasul. Ai băut banii, nu-i aşa?
Ai băut banii, tată.
Ai băut banii, tată.
Ai băut banii, tată.
Țipăm atât de tare, încât Alphie începe să plângă. Eh, băieți, gata, băieți, zice tata. Respectați-l pe tatăl vostru.
El îşi pune șapca. Trebuie să se vadă cu un om. Du-te la omul tău, spune mama, dar să nu vii diseară beat în casa asta, să cânți Roddy McCorley sau mai ştiu eu ce.
El vine acasă beat, dar tace şi adoarme pe jos, lângă patul mamei.
A doua zi avem ce mânca de Crăciun pentru că a primit mama cupon de la Societatea Sfântul Vincențiu de Paul. Avem cap de oaie, varză, cartofi albi făinoși și o sticlă de cidru pentru că e Crăciunul. Tata spune că nu-i e foame, că bea doar ceai, și împrumută o ţigară de la mama. Mănâncă ceva, spune ea. E Crăciunul.” (p. 336)
*
„Peste câteva zile, Bridey Hannon vine la uşa noastră. Spune că mama ei mă cheamă până la ea, să beau un ceai. Doamna Hannon stă la foc, cu o mână pe scaunul domnului Hannon. Ia loc. Frank, spune ea, iar când dau să mă așez aşez pe unul dintre scaunele obişnuite de bucătărie, ea spune nu, stai aici. Stai aici, pe scaunul dumnealui. Știi câți ani are dumnealui, Frank?
Oh, trebuie să fie foarte bătrân, doamnă Hannon. Să aibă la vreo treizeci şi cinci de ani.
Ea zâmbeşte. Are dinţi minunați. Are patruzeci şi nouă de ani, Frank, şi un bărbat de vârsta lui n-ar trebui să aibă aşa nişte picioare.
Nu, doamnă Hannon.
Ştiai că l-ai făcut fericit când ai mers cu el în car?
Nu ştiam, doamnă Hannon. Chiar l-ai făcut. Noi am avut două fete, Bridey, pe care o ştii, și Kathleen, care e soră medicală colo la Dublin. Dar băiat n-am avut şi el a zis că tu i-ai dat sentimentul că are un fiu.
Simt că-mi ard ochii şi nu vreau să plâng de față cu ea, mai ales că nu ştiu de ce plâng. În ultima vreme, altceva nici nu fac. O fi pentru slujbă? O fi pentru domnul Hannon? Mama zice ei, ai tu bășica udului lângă ochi.
Plâng pentru că doamna Hannon vorbeşte aşa liniştit și vorbeşte aşa din cauza domnului Hannon.
Ca un fiu, spune ea, și eu mă bucur că el așa a simțit. El n-o să mai poată munci, să ştii. De-acum încolo va trebui să stea acasă. Poate că i-or găsi leac şi atunci sigur că și-ar putea căuta de lucru ca paznic, să nu trebuiască să ridice și să se opintească.
Eu rămân fără slujbă, doamnă Hannon.
Tu ai slujbă, Frank. Şcoala. Asta e slujba ta.
Aia nu e slujbă, doamnă Hannon.
Niciodată n-o să mai ai o slujbă ca asta, Frankie. Domnului Hannon i se rupe inima când te știe că descarci saci cu cărbune dintr-un car, i se rupe inima și maică-tii și o să-ți nenoroceşti ochii. Numai Dumnezeu ştie ce rău îmi pare că te-am băgat în povestea asta, că biata maică-ta s-a pomenit la mijloc între ochii tăi și picioarele domnului Hannon.
Pot să-l văd pe domnul Hannon la spital?
Poate că n-o să te lase să intri, dar poți să vii să-l vezi la noi, asta sigur. Că numai Dumnezeu ştie că n-o să facă mare lucru, doar să citească şi să se uite pe fereastră.
Acasă, mama îmi spune nu e bine să plângi, dar la urma urmei, lacrimile sunt sărate și o să-ți spele mizeria din ochi.” (pp. 332-333)
Cenușa Angelei. O copilărie irlandeză de Frank McCourt
Editura: ART
Colecția: Cărți CULT
Traducerea: Iulia Gorzo
Anul apariției: 2021
Nr. de pagini: 464
ISBN: 978-606-710-845-3
Cartea poate fi cumpărată de aici.
