Celestin Cheran – „Memoriile Domnului Roșu”

În anul 2014, “Memoriile Domnului Roşu” îşi adjudeca premiul pentru debut al Editurii Herg Benet, iar în 2015, volumul ieşea de sub tipar în colecția Cărțile Arven a aceleiași edituri. Celestin Cheran este tânăr, are doar 30 de ani. Este absolvent de Drept, a publicat până acum texte în diferite reviste literare și este creatorul proiectului Povești în șase cuvinte. În curând va publica al doilea volum de proză scurtă fantastică – „Pădurea lui Joaquin Phoenix”, tot la Editura Herg Benet, ceea ce nu poate decât să mă bucure. Nu întâmplător am menționat vârsta acestui scriitor și aceasta deoarece, dacă mă raportez la scrierile sale, îmi vine greu să i-o ghicesc. Efervescența și profunzimea scrierilor sale te bulversează, într-un melanj de tinerețe și înțelepciune uimitor, ce împinge limitele imaginației, dacă aceasta poate avea limite.

În ultima vreme, am citit mai multă proză scurtă decât în mod obișnuit, astfel că m-a tentat cartea imediat ce am citit scurtele descrieri de pe ultima copertă, fără să ştiu altceva despre ea sau despre autorul său. Şi am descoperit astfel o sumă de proze inedite, scurte, dar dense, ce sondează în profunzime teritorii întunecate ale minții umane, în care realitatea şi fantasticul se împletesc în mod miraculos, înăbuşind granița dintre ele. Povestirile lui Celestin Cheran răspândesc o vrajă – a bizarului stufos, tenebros, care intrigă prin detaliile sale, prin atmosfera creată. Deși nu seamănă una cu alta, explorând cele mai diverse medii și spații, alcătuiesc un întreg, ceva le leagă invizibil – stranietatea izvorâtă din banalitatea realității, din adâncurile subconștientului sau din modul de percepere a sinelui și a lumii. N-aș putea spune că toate povestirile mi-au plăcut la fel de mult – unele mi s-au părut excelente, surprinzătoare, altele – mai puțin convingătoare, dar și mai puține ca număr decât celelalte, astfel că, în ansamblu, am parcurs cu plăcere volumul. Un volum în care autorul creează nu o lume, ci mai multe, sau pur și simplu expune multiplele fațete ale celei în care ne învârtim zi de zi.

Încă de la prima povestire, Omul cu chip de ceață, te învăluie atmosfera bizară, ambiguă, care persistă în diferite grade de intensitate pe tot parcursul volumului. Personajele lui Celestin Cheran au un iz straniu de multe ori, ceața celui din prima povestire se întinde cumva și asupra celorlalte, într-o căutare necontenită a identității, a unui univers în care să se regăsească. Apelând la mijloacele fantasticului, autorul sondează conștiința acestor personaje, le scoate la iveală temerile și frustrările ce uneori par niște demoni deciși să le anihileze, așa cum se întâmplă în Imaginarium sau în povestirea O noapte la Grădina Zoologică.

„Auzeam constant un șuierat de șerpi lingându-mi urechile, bătăi în poartă undeva în piept, duel de săbii printre coaste, vântul suflând prin cadavre de timp la picioarele mele. ” – Imaginarium

Această metaforă a șerpilor revine în povestirea Un cap plin de șerpi și reiterează prezența demonilor ce pun stăpânire pe mintea omului – cel puțin astfel am perceput-o eu – în cazurile amintite luând forma șerpilor. Așadar, un întreg zbucium ce ia felurite chipuri și creionează felurite întâmplări al căror final este de cele mai multe ori imprevizibil, necruțător cu mintea cititorului. În afară de Hoțul de vise, unde deznodământul s-a înscris în liniile la care mă așteptam oarecum, prea puțin am putut intui unde mă va duce fiecare povestire. Dar povestirea aceasta are, în schimb, alte atuuri, dacă nu pe cel al imprevizibilității, aducând un strop de legendă și unul de exotism în mijlocul nebuloasei prezentului.

În mijlocul unui trib sau în reședințe opulente, în taverne obscure sau în compartimente de tren, speranța se insinuează cu aceeași forță, fără să ofere mai mult decât o țin puterile, fără să poată schimba destine sau stări de fapt. Se identifică într-o anumită măsură cu aceste evadări din realitate, din spațiul conveniențelor, oferind o posibilă alternativă.

„Punea în balanță toate eșecurile de până atunci, iar balanța era în echilibru perfect. Posibilitățile și imposibilitățile creau împreună un labirint amar de gânduri. Tot ce își dorise vreodată se împotmolise undeva. Trecutul, viitorul, amintirile, speranța, trăgeau de el în toate direcțiile. Viața sa era de mult în mâinile sorții.” – Un salt din zgârie-nori

Interesantă este povestirea O fotografie din Rai, poate cea mai blândă dintre toate și-asta pentru că în ea iubirea și visele ce o înconjoară par a încremeni pentru eternitate în dreptunghiul tranșant al unei fotografii. Un fantastic izvorât din iubire de această dată, acela pe care aproape tot omul îl gustă la un moment dat și-n care uneori realitatea izbește furioasă, alteori îl mângâie protector, cu îngăduință.

„Colțul închipuit de Rai aproape că luă foc. Au deschis geamurile, lăsând să intre înăuntru un pic de realitate.” – O fotografie din Rai

Una peste alta,am avut parte de o experiență de lectură inedită, antrenantă și vă recomand cu drag această carte. Și nu pot încheia fără un scurt citat din ultima povestire, Scările rulante, pentru că mi-au mers la suflet rândurile astea. 🙂

„Tot timpul trăiești cu impresia că ești undeva pe la mijlocul lucrurilor. Ești aproape de ceva și departe de altceva, niciodată exact acolo unde vrei. Acolo unde vrea ceva adânc și inexact din tine, ceva ca o inimă bătând în noaptea acoperită de râuri.”

download-6 Editura Herg Benet