Alina Şerban, actriţă, dramaturgă, scenaristă și prima regizoare romă de teatru şi film din România, și președintele asociației non-profit Untold Stories, aduce pe scena evenimentului Zilele Caleido (25-28 august) un spectacol despre puterea de a obține imposibilul, despre efortul de a face pace cu trecutul şi cu propria identitate, deconstruind prin umanitate și empatie stereotipurile asociate romilor.
Joi, 25 august, de la 20:30, „Cel mai bun copil din lume”, un one-woman-show autobiografic, poate fi urmărit pe scena din Piața Ferentari, gratuit, și va fi urmat de o discuție cu actrița și regizoarea Alina Șerban.
De patru ori premiată „Cea mai bună actriță” pentru rolul lui Ali din filmul „Gipsy Queen”, printre care câștigătoare a Premiului pentru cea mai bună actriță a Germaniei în 2020 și nominalizată la Premiile Academiei Germane de Film, Alina Șerban a reprezentat România și la Festivalul Internaţional de la Cannes, în 2018, cu rolul din pelicula „Singură la nunta mea”, pentru care a primit numeroase premii.
Prima din familia ei care a absolvit liceul, Alina a trecut prin sărăcie extremă, discriminare, apoi a fost în sistemul de protecție al copilului. A studiat la UNATC Bucureşti, New York University – Tisch şi a absolvit masterul Royal Academy of Dramatic Art, Londra. Este iniţiatoarea teatrului cu mesaj social rom. De 13 ani, prin proiecte de film și teatru, Alina luptă împotriva tuturor formelor de discriminare pentru a crea spațiu pentru poveștile nespuse, marginalizate, pentru a susține egalitatea de gen, a combate violența împotriva femeilor și a promova drepturile minorităților.
A debutat în regie cu scurtmetrajul „Bilet de iertare” – primul proiect de film despre sclavia romilor, prezentat din perspectivă romă (Mențiune Specială la TIFF, Best Narrative Director la Female Voices Rock – SUA) și inclus în prezent în circuitul internațional al festivalurilor de film). Alina a mai scris, regizat și produs și scurtmetrajului „Eu contez”, distins cu premiul cel mare la The Torino Short Film Market, 2021.
Alina Șerban în “Cel mai bun copil din lume” – credit foto Florin Ghioca
***
Povestește-ne despre parcursul spectacolului „Cel mai bun copil din lume”. În ce măsură a fost un exercițiu terapeutic, spre deosebire de alte proiecte la care ai lucrat?
Toate poveștile pe care le spun sunt într-un fel sau altul personale pentru mine și în aceeași măsură importante și toate cred că au un efect terapeutic. Pentru a spune o poveste trebuie să fie o nevoie pentru mine, să găsesc toate resorturile în mine întâi.
Am început lucrul la acest proiect de vreo 13 ani în sensul în care, după ce am terminat UNATC, încă încercam să aflu cine sunt și cum e cu toată situația asta în care purtam o rușine pentru toată trauma pe care o duseseră ai mei și pe care am dus-o și eu, pentru identitatea mea de romă, felul în care mă priveau alții și cum mă priveam eu. Și pentru că nu mă regăseam în nicio poveste la teatru sau în filme, am început să fac încet și timid versiuni ale acestei povești, cred că de prin 2008 sau 2009, de la un festival de artă romă în Timișoara. Nu mi-am dat seama atunci ce efect avea asupra mea, ci simțeam efectiv că vreau să-mi spun povestea și, în același timp să spun că merităm cu toții demnitate și respect.
Atunci când am început proiectul, nu era deloc cool să spui că ești rom în public, nu existau discuții despre diversitate și identitate romă. Nici nu era privit ca teatru ce făceam eu. A apărut, apoi acest val de așa-zis awakeness. Și mă bucur cumva că am pionierat un nou tip de teatru în România, fără să-mi fi propus asta. Eu am vrut doar să-mi spun povestea.
Desigur că a fost terapeutic pentru mine, însă, sincer, până anul ăsta, a-mi spune povestea a însemnat și să-mi pun mama în pericol, pentru că am vorbit despre trecutul nostru, al meu și al ei, și nu era tocmai ușor pentru ea. De multe ori, angajatorii sau oamenii la care stăteam în chirie poate că nu erau neapărat oameni care să știe sau trebuiau să știe povestea noastră. A fost un parcurs cu multe obstacole și greutăți.
Dincolo de a fi o poveste scrisă cu umanitate dintr-o perspectivă romă și o poveste despre oricine și fiecare, ce reprezintă pentru tine „Cel mai bun copil din lume”? Cum îl percepi acum, când îl joci în mijlocul comunității rome? Care sunt sensurile cu care simți că s-a îmbogățit?
Este cel mai longeviv proiect al meu și cel mai personal.
De fiecare dată când joc într-o comunitate de romi, sunt pasaje la care simt că oamenii mă înțeleg și știu despre ce vorbesc. Este vorba de acel tip de comunicare și comuniune pentru care de fapt fac ceea fac și de acea lumină din ochii oamenilor de la finalul spectacolului care mă face mereu să înțeleg că povestea a trecut rampa și că oamenii au primit-o. Mai cu seamă, pentru mine e important ca atunci când joc în comunități, să ne oferim o foarte necesară bucată de timp și spațiu pentru noi, în care să fim nu cine ni se spune că suntem, ci exact cine simțim noi că suntem și să ne imaginăm ce am putea fi, fără opreliști.
Teatrul e tot timpul viu și depinde de publicul la care merg, așa că simt că oamenii îmi dau înapoi energia. Datorez fiecare spectacol publicului și sper și de data asta să ne întâlnim în poveste.
Din București la Londra, New York, Berlin… care au fost cele mai dificile obstacole și cele mai importante lecții extrase din experiențele tale de până acum și cum ți-au schimbat ele perspectiva și motivația?
Obstacolele cele mai dificile au fost de multe feluri. N-aș fi ajuns niciodată să studiez la New York sau la Londra, dar am reușit să fac asta doar datorită unor burse și cu ajutorul unor oameni speciali.
M-am dus singură la Londra cu o valiză, nu știam pe nimeni, și în cinci ani am reușit să-mi construiesc o viață, să am prieteni buni, să am comunitatea mea, într-un loc individualist care-ți cere foarte multă maturitate, un loc, în care, spre exemplu, după ce-am terminat masterul la Royal Academy nu aveam permis de muncă.
Am trecut prin multe singură într-o țară străină. Dar din toate experiențele, oriunde am trăit, am înțeles la fiecare pas cât de important e să nu judeci pe nimeni. Am întâlnit într-unul din joburi oameni care din cauza unor circumstanțe au ajuns în multe dificultăți și am realizat că aș fi putut oricând fi în locul lor.
Comunicarea chiar nu ține de limbaj sau cultură sau de orice barieră imaginată, ci de cât de deschiși sunt oamenii și cât vor sau nu să comunice cu tine, cu adevărat. M-am înțeles cu oameni de toate felurile în multe locuri. De aceea, atunci când vin aici, mi-e greu să cred oamenii care se prefac că nu au spus ceva rasist sau că n-au înțeles situațiile prin care am trecut.
Am dat de bunătatea foarte multor oameni necunoscuți în străinătate. Am înțeles că nu pot controla multe lucruri și ceea ce pot face cu energia și timpul meu ține de mine, că am nevoie de disciplină și perseverență, că este important să rămân consecventă în ce fac și ce-mi doresc. N-a fost ușor, dar am văzut că munca te duce în multe locuri. Am văzut multe jocuri de culise și multe lucruri nedrepte, înfiorătoare din multe puncte de vedere, dar am învățat că nimic nu trebuie să te facă să renunți, ci dimpotrivă, să mergi înainte, să dai în continuare ce e mai bun din tine.
Alina Șerban – Foto Cornel Brad
„Bilet de iertare” aduce în prim plan o poveste reală din anii 1800, în vremea sclaviei romilor în Țările Române și face parte dintr-un proiect de lungmetraj. Cum a fost munca la un astfel de proiect din punct de vedere emoțional, dincolo de motivația unei discuții istorice și educative și care este impactul pe care ți l-ai dori?
Munca la acest proiect, din punct de vedere emoțional, a fost colosală pentru mine, mai ales că a fost primul meu proiect de film și că am început cu o asemenea temă, cu un film istoric, pe care l-am scris, și produs și în care am ajuns și să joc deși nu-mi propusesem asta. A fost intens, complicat și la un moment dat copleșitor, pentru că aveam multe lucruri de dus, iar peste toate aveam onoarea și responsabilitatea unei povești de genul acesta. Mă speria lipsa mea de experiență și faptul că aș putea face rău poveștii cumva. Acum, uitându-mă în spate, în alt mod, la un produs finit, este o imensă bucurie și încă mă surprinde și pe mine faptul că am reușit să o scoatem cu toții la capăt. Tot ceea ce vedeți este rezultatul unei munci de echipă, al eforturilor multor oameni care au crezut și au împins cu mine barca asta când ne părea imposibil de ajuns la mal. E o onoare pentru mine că las asta în urmă, pentru mine e ca o perlă frumoasă, subtilă și care sper să rămână și în timp.
Mi-aș dori ca acest proiect să ne facă să gândim, să empatizăm cu subiectul, să ne regăsim. Sper ca filmul să ajungă la cât mai mulți oameni, asta ar fi marea mea dorință.
Ai vorbit deseori despre frică și rușine, întuneric și durere. În ce măsură cultura și pasiunea ta pentru teatru și film te-au ajutat să îți regăsești și să-ți construiești o voce distinctă și ce te motivează acum?
Mai degrabă a fost vorba de motivația de a spune ceva ce era important pentru mine, iar instrumentele pe care le-am avut la îndemână au fost teatrul și apoi filmul, instrumente pe care le explorez în continuare. Nu m-am gândit să-mi construiesc o voce distinctă, ci să spun povești pe care le consider importante și asta mă motivează și acum: să spun lucrurile care mă macină și chiar dacă inițial nu știu cum ajung la linia de finish, pentru că cred în poveste fac tot ce-mi stă în putință să ajung acolo.
Care sunt schimbările pe care le-ai perceput în zona culturală și în afara ei în ultimii ani din perspectiva luptei antidiscriminare și care sunt cele mai mari piedici pe care le percepi în continuare, în societate?
În urmă cu 13 ani, fără să-mi propun, am început să fac teatru cu mesaj social rom, tocmai pentru că nu mă regăseam în nimic din ce se întâmpla, totul îmi părea mai degrabă orientat spre entertainment și cu o prezență destul de scăzută. Mă bucur că au apărut mai multe voci rome, că a apărut un val de așa-zis awakeness și că tema anti-discriminare este un pic mai prezentă, dar nu cred că este încă luată în serios așa cum ar trebui.
În societatea noastră, discriminarea n-a fost niciodată o temă importantă cu adevărat. Stăm prost la solidarizarea cu persoanele rome, iar asta s-a văzut și în felul în care au fost tratați refugiații romi, ceea ce spune destul de multe despre lipsa de empatie față de persoanele mai închise la culoare, despre care nu știm nimic.
O mare piedică pe care o percep acum este aceea că poveștile sunt spuse, în general, doar de anumiți oameni cu anumite tipuri de fețe, iar la masă tema romă nu a avut și încă nu are un loc egal. Tocmai asta am încercat să fac, să aduc în atenția publică și să fac loc unor povești rome nespuse și marginalizate și sper să avem mai mult sprijin, mai mulți aliați, să simt că, dacă ar fi organizată spre exemplu o paradă a romilor sau la orice nevoie urgentă, romii vor fi percepuți la fel ca ceilalți oameni, Nu suntem încă acolo, dar nu-mi pierd speranța.
Alina Șerban – credit foto Denisa Silas
Într-o perioadă marcată de traumele unei pandemii, de amenințarea unui război, dificultăți economice, și dezinformare, care sunt problemele la care crezi că ar trebui să ne uităm cu prioritate, individual și comunitar?
Cred că ar trebui să încercăm și să putem să-i privim pe ceilalți ca pe noi înșine. Să ne dăm seama că indiferent de culoare, orientare sexuală, religie, celălalt are aceleași drepturi ca și noi, își dorește să fie respectat, își dorește să aibă condiții decente de viață. Fiecare dintre noi poate să-și dea seama că atunci când lovește fizic sau prin vorbe provoacă durere, că lovește și în el însuși. Și că e important ca înainte de orice, să fim oameni și aproape de oameni.
La nivel comunitar, cel mai important este să punem cu adevărat oamenii pe primul loc, să ne gândim la nevoile lor, să găsim soluții, să ne asigurăm că niciun copil nu se culcă flămând. Investim poate mai mult în biserici decât în școli și spitale. Nu-mi vine să cred că într-un stat european încă se mai întâmplă asta. E rușinos și alarmant că România nu are grijă de priorități, de oamenii ei, de educația și de sănătatea lor și că totul este un joc politic murdar.
