„Cel care cheamă câinii” de Lucian Dan Teodorovici

Teodorovici Show: Intimitate, specimen…

O carte cu două începuturi. O carte care nu dă înapoi! Care s-a îndârjit să urmeze, prozaic, lui „Matei Brunul”, unul dintre cel mai interesante şi mai reuşite romane ale noului mileniu al literaturii noastre.

O carte care strigă şi ea la câini, chemându-i, poate, stârnindu-i, provocându-i! Poate chiar câinii criticii literare!

O carte purtând o mare îndoială, neîncredere, a scriitorului (acestea raportate la propria scriere), dar şi o mănuşă aruncată destinului: Writing is the only way of life! Citatul acesta în engleză este el în sine un personaj, rămâne să-l descoperiţi, ca şi pe omul cu o sacoşă (o fi sacoşa din „American beauty”, mă întreb retoric?) care, de frica unor câini, începe să-i înjure şi să îi cheme chiar înainte de a-i vedea, realitatea chemând aici metafora…

Dar iată cele două începuturi. Primul, evident, negat („Doar că nu al acestei cărţi.”):

„Ca în copilăria mea, aşa a venit Dumnezeu.” Spre final, negarea, ispita negării (fiecare este liber să se joace, în calitate de cititor sau nu numai, cu negarea) reapare: „…Dumnezeu nu coborâse cu adevărat lângă mine, în chip de om. Ar fi fost prea mult să cred asta, oricât mi-aş fi dorit…” ş.a.m.d., nu vreau, evident, să povestesc prea multe, dar poate era un Dumnezeu văzut prin acea oglindă, din Cartea care a supravieţuit, oglindă agăţată undeva în casa bunicilor, „una veche de când lumea, dreptunghiulară şi legată cu o sfoară oarecum roşie, în fapt destul de maronie pe alocuri, de-un cui înfipt în peretele bucătăriei de vară a bunicilor mei. Şi nu doar că era veche, ci şi arăta la fel. Argintul sau aluminiul, ce-o fi fost acolo, dincolo de sticlă, căpătase în timp sute de puncte întunecate, care scădeau măcar un pic, cinstit vorbind, calitatea imaginilor. Ziceai că-i un cer de noapte pe negativ fotografic: hăul era lucios, iar stelele se adunau într-o puzderie de negru punctiform. Şi nu mă duc aiurea în metaforă…” (p.76)

Şi, pentru al doilea început (aleg citarea de aici): „Începutul acestei cărţi nu are nicio legătură cu ficţiunea, la fel cum întreaga naraţiune care va urma va fi una reală.” (p.8)

La o carte cu două începuturi, şi cronica poate avea două:

Poate nu întâmplător a fost prima mea carte terminată având ochelarii pe nas. Şi este prima pe care o voi scrie… tot cu ochelari. Şi eu sper că nu de cal!

Un prieten mi-a povestit despre un prozator şi un jurnalist gălăţean care a avut un atac cerebral în urma căruia a trebuit să înveţe, la propriu, din nou, să scrie. Literă cu literă. Cuvânt de cuvânt. A trecut din nou prin abecedar, prin tainele lui. Aceasta apropo de tainele creierului uman. Acesta a fost principalul impact al bolii asupra acelui scriitor. Şi, încet, încet, a scris din nou literatură. Sau măcar se crede aceasta!

La Lucian Dan Teodorovici, din fericire, nu a fost cazul. Dar alegând să publice şi „însemnările de şantier literar”, poate da această senzaţie: după ce a fost „lovit” de boală (un cancer limfatic), parcă reîncepe să înveţe să scrie (pentru a trece şocul!), „să structureze” din nou (precizează de două-trei ori că atunci când scrie are nevoie de o structură!), răfuindu-se (dar şi înţelegând) cu banalitatea (p.131, 241!), cu psihologii (sic!), cu o bătrânică martoră a lui Iehova (fabulos acel fragment, în care nu se poate să nu te irite făţărnicia acelei doamne, dar pe care scriitorul o acceptă, în cele din urmă, ca pe un firesc al unei anumite condiţii umane, unde Trump, Dodon, printre alţii, sunt şi ei prinşi în insectarul de unde nu poate lipsi un gândac numit pentodon idiota, şi nici gândacii de Colorado, formă de madlenă… mirositoare) ş.a.m.d., trecând peste noile obstacole, dar şi peste noul sentiment, al unei anumite zădărnicii (a literaturii, a artei în genere, cine ştie?)… Într-un fel de concluzie auto-critică, scriind despre accesarea nopţii fiinţei sale lăuntrice, conchide: „am putut să mă conving că scriu un soi de bildungsroman. Chiar dacă formarea mea s-a produs în numai câteva luni şi chiar dacă ea a venit abia după trecerea a patru decenii din viaţă. (…) Însă, la finalul cărţii, tocmai prin faptul că voi fi revenit în mare măsură la viaţa mea de dinaintea diagnosticului, o să deschid ochii şi-o să am în faţă lumea plină de culori. Şi-o spun spre a mă atrage într-un pariu cu mine însumi: va trebui să trimit repede cartea spre editură, va trebui s-o public înainte de a-mi aduna curajul sau laşitatea de a o ţine doar pentru mine.” (pp.241-242) Adică s-o adauge la folderul cu, totuşi, (doar) posibile eşecuri literare…

Aşadar, avem de-a face cu un roman-autobiografic, oarecum experimentalist, în care i se dă „timpului real” ceea ce este al lui, cu o meditaţie asupra scrierii „în vreme de holeră” („N-aş avea însă, dacă e să merg cu sinceritatea până într-un capăt al ei, nici o problemă cu mediocritatea zilelor în care mă aflu dacă m-aş putea convinge înainte de toate pe mine că subiectul real al acestei scrieri e boala mea.”, p.75; sau, zic eu, poate teama de oroarea conradiană!), cu momente de „tristeţe burduşită cu metafore” (auto-ironia stă bine cu scriitorul, chiar şi în condiţii de război cu stima de sine; şi la aflarea unui astfel de verdict, oare cine n-ar fi?), cu treceri şi internări în spitale, unde sunt oameni şi alte arătări întrupate (lucid, fără ură şi părtinire, se constată că problemele există în spitale, dar că pot fi şi rezolvate, uneori viaţa unui om depinzând pur şi simplu de zilele de concediu ale câte unui doctor!)…

Avem Realitatea realitate, Realitatea scriitorului şi, desigur, Realitatea cititorului (undeva, între Mestecăniş şi Mesteacăn, ca să mă întorc la episodul cu septuagenara lui Iehova), referinţe dintre cele mai diverse: de la „The Doors” la… filmul lui Oliver Stone, cu acelaşi nume – culmea, mai zilele trecute Val Kilmer, interpretul lui Jim Morrison, „a recunoscut” că are cancer!, la Beckett (cu Estragon şi Vladimir, cu minima concluzie: „Oamenii sunt tâmpiţi!”), Hemingway, Faulkner, Walt Whitman, un film al lui Abbas Kiarostami, „Truman show”, George Banu, Arsenie Boca, jocul „Clash of clans”…

Desigur, subiectul cărţii este mai mult decât delicat, mai mulţi membri ai familiei au fost loviţi de boală, putem spune că textul este scris şi cu un oarecare „sânge rece” (nu e chiar un reportaj cu ştreangul de gât, nici chiar un Capote), emoţia şi tot zbuciumul sunt transmise mereu cu o teamă (şi de eşec şi de interpretare, asemănătoare cu frica de a se întâlni în Cluj cu persoane cunoscute; la urma urmelor chiar este o criză de comunicare întru umanitate, vezi pagina 181!) (şi oarecare) de compasiune: mama scriitorului are o anumită alegere, care nu se dovedeşte a fi cea inspirată, de unde şi omagiul pios adus acesteia, ca şi bunicilor, dar şi unei limbi ciudate, româno-ucrainene…

Departe de a fi un eşec, cum probabil s-a temut mult scriitorul, „Cel care cheamă câinii” este o variaţiune pe tema tragediei umane, născută, în vremuri prea vechi, în proximitatea Nefiinţei şi a nebuniei unora dintre zei.

Desigur, dorinţele oamenilor, printre care şi aceea de a avea şi alte vieţi, sau măcar încă una, de rezervă (în care să mai poţi repara câte ceva, dacă se poate), îl pot conduce pe scriitor să mediteze şi astfel asupra artelor, a literaturii în particular:

„Şi, pentru că ai o singură viaţă, nu strică deloc să trăieşti două între timp. Iar dacă glumesc scriind asta, o fac doar pe jumătate. Întrucât literatura însăşi nu e pentru un scriitor decât tot un mod de a-şi crea, activ, iluzia unor vieţi paralele. Am impresia, doar din când în când, că noi, scriitori sau cititori, regizori, actori, cinefili sau iubitori de teatru, jucători de „Clash of Clans” sau de orice alt joc închipuit de vieţi omeneşti, existăm acceptându-ne singura viaţă, dar o facem numai pentru a aduna în ea cât mai multe alte vieţi posibile.” (pp. 83-184)

În această ordine de idei, romanul (deşi nu pare să fie considerat astfel, exceptând referinţa cu „bildungsroman”!) poate fi considerat şi un eseu sau, dacă vreţi, „un specimen”!

În copilărie, povestitorul găseşte o bancnotă de o sută de dolari, pe vremea lui Ceauşescu. Sursă de reverii diverse: „Am păstrat-o într-o carte, în biroul meu de şcolar. Luni bune, când simţeam nevoia vreunor reverii, scoteam de-acolo suta de dolari, o priveam fix şi ea mă ducea direct la omul perfect care-o pierduse, mă transporta adică, pentru un timp, în minunata lui lume occidentală, plină de culori, de armonii şi de libertăţi.” (p.159) Mama îi spulberă „visarea” arătându-i că este doar „un specimen”: „Cred că-i tipărită în România, a zis ea, e doar o hârtie, dar e frumoasă, poţi s-o ţii.” Aproape copilul, aproape adolescentul va sfâşia pseudo-bancnota… Era doar o altă lecţie, dintre acelea multe pe care viaţa le serveşte mai mereu gratuit! Gratuit şi uneori atât de dureros! Şi metamorfozându-se în valoare.

Sau în nebunia de care vorbeşte atât de frumos un motan, în ultimul capitol al cărţii. Nebunia la fel de frumoasă care ne poate face să ne gândim la simbioza om-chiparos, la Writing is the only way of life, la încarnarea unui duh de şaman piele roşie în Jim, în încarnarea lui Jim în Val Kilmer, la simţirea gustului unui cozonac în Cluj sau în Breazu…

Bref, este şi cartea unui răstignit fără cruce, care poate vedea o haită de câini metaforici cum se adună sub o altă posibilă cruce, despre oglindirea unei divinităţi în absenţă, dar despre care se vrea a se crede că este „un mare amator de spectacole. (N.N. Poate şi de marionete!) Care nu se mulţumeşte doar să stea în lojă şi să privească, ci le face diverse farse actorilor de pe scenă, pentru a-şi satisface pofta de hohote. Nu-l acuz în vreun fel pe acest spectator implicat, până la urmă el a inventat show-ul, aşa că-şi permite să-l modifice după cheful propriu. Dimpotrivă, îl admir pentru asta, mi-e foarte simpatic. Până la urmă, e bine să-l ştii plin de umor, ludic, pus pe şotii, decât să ţi-l închipui mereu încruntat, gata oricând să te trăsnească dacă-i ieşi din cuvânt.

Iar eu m-am obişnuit cu asemene farse, mi s-au tot adunat de-a lungul vremii.” (p.170)

La urma urmelor mele, cititorul poate ar fi vrut mai multe tunete, fulgere, valuri mai mari. Dar este fericit şi când se termină cu bine. Truman a evadat, Teodorovici a reuşit şi el: show must go on! Celălalt Scriitor poate fi mulţumit (sau nu!)! Şi i-a putut dicta sau nu lui Lucian Dan Teodorovici:

„…Dumnezeu nu coborâse cu adevărat lângă mine, în chip de om. Ar fi fost prea mult să cred asta, oricât mi-aş fi dorit. Poate doar în copilărie credeam că El îmi mângâia într-adevăr fruntea, că-mi trecea într-adevăr mâna prin păr, chiar dacă, pe atunci, nu-mi amintesc să-L fi văzut vreodată cu ochii deschişi. (…) De astă dată, chiar dacă L-am privit cu ochii deschişi, ştiam, dimpotrivă, că mâna Lui pe fruntea mea a fost doar o vedenie provocată de suferinţă, aşa cum o vedenie au fost lupii flămânzi de pe culme. Însă apropierea sufletului meu de El nu a fost o iluzie, ci mângâierea pe care o căutam de atâta vreme. Căci ochii te pot înşela, urechile la fel, ba până şi mintea o poate face. Dar nu ceea ce vezi, ceea ce auzi, ceea ce gândeşti contează cu adevărat pe lumea asta.” (p.259-260)

Desigur, am uitat să spun că este vorba de al doilea final al cărţii. Şi de faptul că scriitorul se mai şi joacă cu cititorul, aşa cum se joacă şi cu ispitele şi cu slăbiciunea.

În literatura de gen (de neuitat, de pildă, şi poemele… de final ale lui Lucian Alecsa; uneori Moartea chiar vine dinspre Nord!), dacă putem spune aşa, romanul-eseu al lui Lucian Dan Teodorovici (în cincisprezece capitole) este, aproape într-o altă (dez)ordine de idei cea mai bună înfrângere (literară) a unui anumit soi de misticism, care apare când aproape totul este pierdut.

O. Nimigeam se întreabă (şi) pe coperta IV: „Există literatură după diagnosticarea cu cancer?”

Aş spune că este ceva mai mult decât literatură! Chiar mai mult decât scris, moduri de-a trăi, de-a supravieţui, semne de punctuaţie, miracole…

Pur şi simplu, Viaţă! Pentru o lectură, numele ei este Lucian Dan Teodorovici! Pentru ceilalţi oameni care sunt şi ei viaţa lui Lucian Dan Teodorovici, este, evident, Totul!

Editura: Polirom