Cearta scriitorilor

Scriitori sunt, în esenţă, fiinţe dificile, contradictorii. Imprevizibile. În general, nişte vanitoşi. Geniali sau mediocri, scriitorii (din orice spaţiu ar proveni, dar mai cu seamă din cel balcanic) au un zdravăn apetit pentru ceartă. Au arţag şi ţâfne. Bine-bine, ei preferă un eufemism: polemică. Rareori însă am asistat la polemici veritabile, acel duel de idei în care toate regulile de bază să fie reciproc respectate. Nu în secolul acesta, cel puţin. În diacronia ei, istoria noastră literară a „găzduit” polemici generaţioniste, elementele de noutate găsind cu greu permeabilitate în rândul celor conservatori prin formaţie şi mai ales prin vârstă. Paşoptiştii, de pildă, sunt nişte entuziaşti incurabili, certăreţi de felul lor, dar extrem de mobili în planul ideilor, efervescenţi în proiectele lor adesea nefinalizate. Junimiştii – nişte ponderaţi cu morgă academică, atenţi la nuanţe, exigenţi, mustăcind şi cârcotind mai cu seamă în privinţa uşurinţei cu care s-au aruncat contemporanii lor în adoptarea „formelor fără fond” ale civilizaţiei şi culturii occidentale. S-au războit apoi, în felul lor, tradiţionaliştii ante şi interbelici cu moderniştii în linie direct lovinesciană. Toate aceste înfruntări, cu mai multe sau mai puţine lovituri sub centură, au generat schimbări majore în cultura şi în literatura română. Lucrurile s-au mişcat până şi-au găsit albia firească. A fost loc sub soare pentru toate orientările. Taberele de scriitori şi-au reeşalonat poziţia, migrând continuu şi desţelenind minţile retrograde sau doar sceptice.

Dar azi?! Mai stau ele lucrurile astfel şi între scriitorii actuali? Ce miză au, oare, luptele intestine de la nivelul acestei imprevizibile bresle literare? De mai bine de un an asistăm sideraţi la scindarea acesteia, fie pe criterii estetice, fie generaţioniste. Sunt mai mulţi scriitori „pe loc”, dacă ar fi să compar cu admiterea la facultăţile prestigioase. „Ciolanul” legat de instituţia premiilor literare naţionale s-a cam împuţit. Există rezerve în ceea ce priveşte acordarea unora dintre ele, asta e clar. Scânteia s-a aprins de la Premiul EMINESCU, de la Botoşani, acordat în 2014 şi 2015 unor scriitori a căror valoare a fost ulterior contestată. Sau, mai precis, s-au incriminat vicii de procedură, s-au semnat petiţii pro şi contra, s-au făcut dezminţiri peste dezminţiri. Cei care au votat, juriul, sunt seniorii trecuţi prin zona tulbure a comunismului. Între timp, s-a format un aşa numit Grup de reformă (alcătuit în bună măsură din tineri sub 40 de ani, dar şi din destui veterani optzecişti), care se luptă, cu toate armele şi cu forţa lupilor tineri, pentru a dovedi că U.S.R. şi preşedintele acesteia, Nicolae Manolescu, reprezintă o instituţie perimată. Cel mai cunoscut critic literar postbelic este astfel atacat cu o neobişnuită violenţă. Fie pornind de la Premiul Eminescu, fie de la taxa de timbru literar, de la subvenţionarea revistelor literare aflate sub egida U.S.R., fie de la proiecte şi proceduri susceptibile de tot felul de nereguli, această neobosită hărţuială a degenerat deja prea mult. Se aruncă invective de ambele părţi, se depăşeşte deseori orice limită. Ies la iveală umori şi urdori pe care suntem obişnuiţi să le întâlnim în rândul oamenilor cu o existenţă banală. Războiul acesta se poartă peste tot: în reviste, pe reţelele de socializare, pe bloguri. Taberele se tot reorganizează, în funcţie de varii şi incerte interese. Cutare sau cutare scriitor nu-i bun de nimic, nu are operă, ni se spune. Cutare a îmbrătrânit urât. Altul este abonat la premii. Unul s-a folosit de nu’ş ce bani publici. Un scriitor se retrage de pe lista nominalizaţilor la un premiu şi se supără alţii o mie. E valabilă din nou lozinca de tristă amintire „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!”. Citeşti cutare revistă sau dai like la postarea cuiva? Oooo, eşti partizan cu tabăra X. EJECT! Te trezeşti catalogată drept o persoană cu parti-pris-uri. Când tu doar încercai să înţelegi ce miză au toţi oamenii aceştia pe care, în cel mai bun caz, i-ai cunoscut via cărţile pe care le-au scris şi care ţi-au intrat deja în bibliotecă. Te-ai prins şi tu, cititorul anonim, că nu toate premiile sunt „pe bune”, că „o mână spală pe alta”. Nu în toate cazurile, dar fenomenul există. Te-ai prins şi tu că Nicolae Manolescu este – prin natura vârstei biologice – un conservator. Dar însăşi violenţa cu care este atacat dovedeşte că lupul bătrân încă îşi merită locul ca mascul Alfa. Are stil. E afurisit şi colţos, buze subţiri, dar o face di granda. Iar U.S.R. încă este Mecca râvnită cu ardoare slugarnică de mulţi dintre scriitori, nu toţi de raftul întâi. Meritele acestei instituţii nu pot fi negate în bloc, să fim drepţi. Cu siguranţă, U.S.R. trebuie reformată. Îi trebuie un preşedinte executiv relativ tânăr, adaptat la nevoile actuale, care să continue proiectele demarate de ani buni şi care să centralizeze şi să gestioneze mai bine opiniile diverselor filiale din ţară. Dar toate acestea se pot face cu eleganţă şi respect, nu cu mizere atacuri de mahala orientală. Nicolae Manolescu nu trebuie să plece în pădure, să se aşeze pe zăpadă şi să moară, cum face un personaj din „Şatra” lui Zaharia Stancu. Ar fi dezonorant, trist şi inutil.