În Brazilia anului 1940, nu mai e loc pentru poezie. Acesta este punctul de vedere al regimului dictatorial, aliniat doctrinei naziste. Astfel că un poem precum „Canto de amor para uma cidade ocupada”, unde „cidade ocupada” e Parisul, duce chiar la desfiinţarea revistelor care-l publică. Cel care a scris poemul, Antônio Bruno, un fel de Banderas în lumea poeziei braziliene din acea perioadă, mare cuceritor, admirat şi răsadmirat, moare, de supărare, de inimă rea, de prea multă dragoste de femei şi de ţară, lăsând astfel un loc gol în zeificata Academie Braziliană. Sunt 40 de membri în Academie. Acum, 39.…

De câțiva ani, consumând în mod constant literatură, m-am familiarizat cu neortodoxele mecanisme ale industriei autohtone de carte, care generează, voit, un soi de modă literară. De la editori la critici, de la cronicari la bloggeri, toți aduc în prim front o mână de cărți – meritorii, zic ei – pe care le promovează și le disecă de-a fir a păr și care, finalmente, ajung nade pentru cititorii înrăiți. Acestui tipar nesănătos reușesc (arareori, ce-i drept) să-i găsesc fisuri prin care să evadez într-o literatură mai puțin comercială, nișată, care, din nefericire, nu se poate bucura din plin de orbitoarea…

Opt proze scurte fac un roman, pentru că au cadrul comun – kibbutzul Ykhat din anii 60 – şi personajele, care trec dintr-o proză în alta. Peste ele, ironia din cuvântul „prieteni”, cu referire la proza cu acelaşi nume, în care un tată nu ştie cum să rezolve relaţia improprie dintre fiica lui şi un bărbat mult mai în vârstă, precum şi nevoia de comunicare, o nevoie paradoxală într-o comunitate care aproape că postulează fericirea. De unde, singurătatea şi critica la adresa kibbutzului. Fiecare proză se joacă în două-trei personaje. Relaţii de cuplu, eşecuri, visuri de eliberare, frustrări şi întrebări…