„Casa Golden” de Salman Rushdie

Salman Rushdie reușește cu romanul Casa Golden (traducere Dana Crăciun, Editura Polirom, Iaşi, 2017) să creeze un puternic impact de lectură, chiar dacă volumul nu mai aminteşte de Ultimul suspin al Maurului, să spunem, nici de Copii în miez de noapte, ambele învăluite în mărcile realismului magic. De data aceasta, elemente postmoderniste sunt etalate pe un schelet narativ realist. Totuşi, „magia” cărţilor citate se strecoară în detalii şi în extraordinarele poveşti ale celor trei fraţi Golden, partea seducătoare şi rezistentă a romanului. În privinţa realismului, acesta e coborât în senzaţionalul de azi, mânuit, însă, şi pentru distanţare de autor, cu referinţe livreşti şi analize, comentarii la actualităţile noastre agresive. Aş zice chiar că satira şi ironia le salvează adesea. Partitura lui René, naratorul captiv în visul de a deveni cineast şi, pentru subiectul vizat, în viaţa Goldenilor, nu ajunge la statului unui alter-ego de tip Mo Yan, aflat chiar cu numele său propriu în romane. Există, totuşi, o similitudine în prezenţa ochiului/„voyeurului”, când critic când empatic, aflat şi înăuntrul şi înafara evenimentelor (la scriitorul chinez cam stereotip doar în Broaştele, dar atât de măiestrit în Ţara vinului, de pildă). Prin această dublă naraţie starea Americii dinainte şi după alegerea Jokerului din benzile desenate e vizată prin ochiul de sus, omniscient, iar „interiorul”, etapele prăbuşirii familiei Golden prin vocea subiectivă a lui René. Aici stă reuşita placării într-un compus baroc a mai multor falii evenimenţiale, dar şi a împăcării unor procedee narative opuse (realiste şi postmoderniste).

Rushdie stăpâneşte decupajul, ca într-un film, dar şi montajul momentelor/poveştilor, alături de multe fragmente de scenariu, proiecţie cinematografică, cartea însăşi, aduse la vedere. Mai ales referinţele ample, livreşti, ca şi prezenţa ticurilor postmoderniste ale „facerii” (cărţii sau filmului) au funcţia unor pauze narative, fiind mânuite în iureşul evenimentelor care iau, de multe ori ironic, accentele melodramei, serialului, ştirilor false, dar şi stereotipiilor artistice. Strategiile autorului (chiar şi adresarea către cititor de a i se „spune” René, trebuie să fie demne de studiul lingviştilor, aşa cum trimiterile livreşti, în asemenea cantitate (şi cu ştiinţă) introduse pot face deliciul cinefililor sau cititorilor de literatura senzaţionalului sau a serialelor (a se vedea, luate în răspăr de multe ori) şi de „enciclopedia” de pe internet. Toate provoacă piedici, stagnări voite la mecanismele tipice realismului cel săltăreţ într-ale acţiunii, mai ales cu treapta actuală a coborârii la stridenţă, melodramă, senzaţional etc. Melanjul, însă, la lectură îşi pierde din ascuţime. Poveştile interioare, desfăşurate în lung şi în larg, bine împletite, sunt de-a dreptul remarcabile şi trag după ele chiar părţile aride. Sunt de subliniat paginile eseistice sau de analiză socio-politică la prezentul Americii din anii „ultimului” Obama şi a primului „Joker” din benzile desenate, tras, în felul acesta, într-o lume absurdă (ca cea a lui Lewis Carroll). E de subliniat că ironia, satira, comentariul (parcă rupt de pe vreun site de ştiri sa direct de pe…sticlă), aduc şi în aceste fragmente o adâncime-distanţă, supra-pusă peste hazul şi necazul unui Woody Allen, care pare să însoţească mecanismele comportamentale şi de gândire ale fraţilor Golden, mai ales.

Este de remarcat că, personaj el însuşi, văzător din interiorul evenimentelor, chiar cele ale familiei, la un moment dat, autorul René, se uită/se prezintă şi se invită în intimitatea Goldenilor ca o cameră de luat vederi, implicată nu doar ca artist, ci, odată cu Vasilisa, ca om/amant. Scopul e bine fixat de seducătoarea soţie Golden, un copil care să fie declarat al bătrânului. Din asemenea stare, mereu dublă, naraţiunea câştigă până şi în firescul ştirilor şi comentariilor senzaţionale pentru că Golednii sunt ei înşişi fixaţi în acest tipar, odată cu mutarea în cartierul Macdougal-Sullivan Gardens, New York. Este şi locul fiinţat de René, casa părinţilor lui fiind alăturată conacului Murray. Ca să fixeze locuinţa lor, de „o ciudăţenie“ graţioasă, „cea mai grandioasă clădire din Gardens”, autorul procedează prin învăluirea tipică realismului, prezentând istoricul locului, cartierul, casa Murray, plus istoria familiei sale. Încă din primul capitol portretul demonstrativ îl fixează pentru tot restul cărţii pe bătrânul Golden. Evenimentele nu fac decât să valideze trăsăturile acestuia:

„era scund, chiar îndesat, şi, în ciuda vîrstei înaintate, îşi purta părul încă destul de întunecat dat pe spate, pentru a-şi evidenţia V-ul…Avea ochi negri şi pătrunzători, dar primul lucru pe care îl remarcai la el erau antebraţele (…), două antebraţe groase şi puternice, ca de luptător, care se terminau cu nişte mîini mari, ameninţătoare, încărcate cu inele de aur groase, bătute cu smaralde (…). Purta haine scumpe, dar emana o copleşitoare esenţă animalică, din pricina căreia amintea de Bestia din cunoscutul basm…”. Chiar şi contrastul, tipic actualului „Naş”, se va verifica prin fapte, relaţii cu fiii şi lumea, conducerea afacerilor. Iată fragmentul cheie din portretul iniţial: „Era maiestuos în toate cele: în cămăşile cu gulere apretate, în butonii de la manşete, în pantofii englezeşti făcuţi la comandă, în felul cum se apropia de uşile închise fără să încetinească pasul, ştiind că ele se vor deschide în faţa lui…”.

Totuşi, căderea în dragoste la asemenea vârstă înaintată pentru o femeie demon, Vasilisa, îl duce nu doar spre umanizare ci şi pe linia unui realism magic, strecurat cu ştiinţă în povestea erotică, la care şi naratorul postmodern, însuşi René, este nu doar privitor, ci şi implicat (copilul Vasilisei, Vespasian, este al său). Istoria familiei sale, de altfel, e desfăşurată destul de repede, fixându-i funcţia în cadrul, pânză realistă. Îşi fac loc, însă, şi ticurile narative, multiple, cam vizibile în postmodernitatea lor (un exemplu: „M-am ascuns în spatele persoanei întîi plural şi poate că o voi mai face, însă ajung şi să mă prezint. Serios. Dar, într-un fel, nu sunt chiar atît de diferit de personajele mele, care îşi mascau şi ele identitatea, de familia a cărei sosire pe meleagurile mele mi-a oferit marele proiect pe care îl căutam…”). De altfel, linia narativă e, în ciuda arborescenţei, tipic realistă, cu anticipări sau concluzii explicite. Totuşi, destinul Goldenilor, de origine indiană, se află la vedere, ca şi scrisul, proiectul cinematografic al lui René, marcând chiar diferenţa mecanismelor narative, unul realist, celălalt postmodernist. Iată, ca exemplu de „realism”, o anticipare a finalului, prăbuşirii Goldenilor:

„Dar pînă la urmă lucrurile au început să se destrame. Iată care au fost cauzele căderii lor: o ceartă între fraţi, o metamorfoză neaşteptată, apariţia în viaţa bătrânului a unei tinere frumoase şi hotărîte, o crimă. (Mai multe crime.) Şi, într-un final, acolo, în ţara îndepărtată, nişte eforturi rezonabile ale serviciilor de informaţii”.

Poziţia, vederea din interior-exterior a lui René, vine, însă, din mecanica cea postmodernistă foarte:

„Repet: de-acum am mers prea departe. Trebuie să continui să-mi imaginez, să continui voyeurismul, să mai dau un bănuţ la cinematograful ăsta de doi bani. Da, acum în imaginaţia mea se desfăşoară un film. Alb-negru, pe ecran mare”.

Ecranul e chiar pânza Americii prezente, cu patimi şi moravuri, prinsă în seducţia-respingere a Jokerului, dar şi a Indiei din trecutul Goldenilor, una a mafiei.

În privinţa fraţilor Golden, reuşita începe cu fixarea numelor (pe linia, ilustră, romană, ca şi cea a tatălui, Nero Iulius), mai ales cu renumirea lor de către naratorul René. Şi aici referinţele culturale sunt încărcate, dar funcţionează, întrucât tinerii crescuţi în Bombay se înfăşoară cu ele în locul de adopţie, dar se şi împleticesc în haina/masca acestei ascunderi, impusă de tată, letală.

Naraţiunea se tot ramifică odată cu întâmplările trăite de cei trei tineri, marcaţi, fiecare, de o vină tragică (chiar dacă în prim plan ţâşnesc disfuncţionalităţile) greu de primit/purtat. Apu, de pildă, va deveni conştient de vinovăţia lor, de aceea îşi va căuta originile, cauza vinovăţiei, atingând limita chiar în momentul când revine în India. Nu întâmplător toţi fraţii poartă atributele, spectaculoase, ca şi viciile, malformaţiile, cele psihice, sexuale, de identitate ori emoţionale mai mult la vedere, cu tot exotismul lor. Li se alătură iubitele, dar şi femeia „vrăjitoare”, Vasilisa.

Petea, cel mare e autist, dar genial. Pare vindecat de un hipnoterapeut la fel de exotic, recade în singurătate, îşi revine, dar pisica lui, râsul cu virtualităţi sălbatice, se va dovedi letală. În momentul când participă, datorită supunerii la instinctualitatea acesteia, la o manifestaţie în oraş, îl ajunge braţul răzbunării în stilul cunoscut, mafiot. Momentul fusese anticipat de mâna destinului, apariţia lui Mastan, fostul ofiţer indian, „amputat” de/în viaţă din vremurile vechi ale cercului mafiei, cu viitorul Golden în putere, bine plasat şi în plină prosperitate. Moartea lui Petea vine după aceea a fraţilor săi, bătrânul nu mai poate îndrepta destinul familiei, ci îl urmează el însuşi, conştient că nu e scăpare, odată întrat în afară de lege. Gestul de a rămâne în casa prinsă în flăcări este unul asumat. Poate şi o căinţă.

Nici în final tipicul realist nu este înlăturat, înscriindu-se pe linia cunoscută, conclusivă, cu analize omnisciente:

„Mi s-a părut că ele, flăcările, distrugeau întreaga lume pe care o cunoscusem (…) Civilizaţia însăşi părea că arde în incendiu, speranţele mele, ale noastre, ale tuturor, pentru binele planetei, pentru pace (…) Occidentul însuşi era în flăcări, Roma ardea, barbarii erau nu la porţi, ci înăuntru, în cetate, erau propriii noştri barbari, crescuţi de noi înşine, cocoloşiţi şi preamăriţi de noi înşine, încurajaţi de noi înşine, aparţinându-ne la fel de mult cum ne aparţineau şi copiii noştri, pornindu-se ca nişte copii sălbatici să pârjolească lumea care i-a creat, pretinzând c-o salvează chiar în timp ce îi dădeau foc”.

Poveştile fraţilor Goldeni ar cere un desfăşurător amplu, au ţinuta unui Rushdie de talie mare, ca în Maurul sau Copii în miez de noapte. Şi povestea rusoaicei Vasilisa, femeia cu un dublu demonic înăuntru, maiestuos prin însuşi tiparul popular, baba Yaga este tăiată cu linii sigure deîndată ce îl seduce pe Golden-tatăl. Scenele au grotescul comportamentului de îndrăgostit târziu al bătrânului, ca şi emoţiile şi patimile reale, sub stratul, pânza de intrigi pe care o ţese tânăra femeie vampir. Nu întâmplător e fatală pentru familia Golden şi…pentru sine.

Rushdie creează un roman multiform, cu ramificaţii ample şi referinţe culturale care pot fi autonome, o magie a poveştii fiecăruia dintre fraţii Golden, punctul culminat fiind cea a lui Apu, care caută sensul exilului impus înapoindu-se la locul de baştină, unde, nu întâmplător, este ucis, dar cu conştiinţa vinovăţiei. Rushdie îmbină realismul cu postmodernismul, tiparul vreunui serial indian sau american cu eseul sau referinţele livreşti, melodrama cu tragedia, comentariul social, politic, eseistica de film sau de carte cu inflaţia ştiristă, totul într-o compoziţie care creşte în toate părţile, păstrând-şi cu mână sigură linia principală. Am mai întâlnit, dar cu o măiestrie greu de atins, o asemenea ţesătură amplă, mult împletită pe faţă şi pe dos, fără a se pierde firul narativ principal în Imago, de Ludmila Ulițkaia. Aici, romanul realist, chiar şi cel de familie, nucleul central, este dublat de unul al formării artistice, care nu lasă niciodată fundalul gol, pânza unor actualităţi torturante, fatale şi acolo unde fraţii îşi duc viaţa într-o vinovăţie (de familie) fără vină (!?).

În fine, bătrânul Golden mi-a amintit de Bătrânul Gringo al lui Fuentes. Şi unul şi celălalt vin să moară şi, în plus, întâlnesc dragostea. Dar în cartea chihlimbar a lui Fuentes Gringo îşi caută/provoacă moartea şi are măreţie, pe când tragedia în care e prins Golden & fiii are, dedesubt, o motivaţie joasă, legea mafiei.

Editura: Polirom