Martin Eden, de Jack London[1]
Alt fals argument poetic:
Care ar fi cărţile care îi determină pe unii, mai mult sau mai puţin, să fie sau să vrea să fie scriitori?… Având, precum în cazul cărţii de azi un mesaj la care unii nu sunt atenţi: încă de la primele pagini, când Martin vine în vizită la Arthur, oaspetele observă un tablou în ulei (să ne gândim la… „literatura în ulei”!): „Valuri furioase se năpusteau asupra unei stânci semeţe; nori ameninţători şi joşi acopereau cerul; şi nu departe de ţărm, cu pânzele strânse, un schooner aplecat atât de tare încât i se vedea puntea întreagă, sălta peste valuri proiectat pe un cer duşmănos şi înroşit de soarele ce sta să apună. Tabloul era frumos şi-l atrase cu o putere căreia nu-i putea rezista. Uită de mersu-i stângaci şi se dădu aproape de tablou, foarte aproape. Frumuseţea dispăru de pe pânză.” (p.7).
Iată poate cel mai important dintre misterele artei în general, literaturii în particular. Şi unul dintre pericolele care-l pândesc pe cel care îndrăzneşte să demonteze mecanismele… literaturii. Sau, aşa cum va descoperi cel care va (re)citi „Martin Eden”, iată ce se va întâmpla „când priveşti la microscop” viaţa şi faci analiza gândirii fără a te proteja… Când iubeşti mai mult decât poate un om… ca să nu spunem un bărbat.
*
Cărţi la care ne întoarcem… Cărţi care au „florile de aur ale unor cuvinte neobişnuite: iubire, neprihănire, moarte”…
*
Mi-a plăcut cum a spus la un moment dat Sorin Atanasiu, în zilele în care citea „Martin Eden”: „credeam că Jack London a scris doar cărţi cu câini”… Desigur, fără a ne gândi prea mult la Mario Vargas Llosa, tot despre „oameni şi câini” este vorba, exagerând destul de mult, şi în textul apărut în anul 1909, probabil cea mai autobiografică lucrare a scriitorului nord-american… Da, iată o coincidenţă de care îmi dau seama abia acum: se împlinesc o sută de ani de la apariţia lui Martin Eden în viaţa literară (n.n. anul 2009!)…
De ce oare m-am identificat mult timp cu personajul principal? Datorită originii mele modeste, ca şi a personajului; datorită aspiraţiilor comune? Mă regăseam în unele dintre complexele de inferioritate ale lui Martin? Poate ar avea o mai mică importanţă pentru omul care vrea să fie convins de… utilitatea literaturii!
După aproximativ 20 de ani de la prima lectură,, după 10 ani de realizat cronică literară, „Martin Eden” este doar o carte vie… Artistic, ca să nu spun tehnic, plecând de la etimologia cuvintelor, i se pot reproşa multe… Chiar şi din punct de vedere al coerenţei… Ar fi fost mult mai interesant dacă ar fi fost scrisă la persoana I… Dar să lăsăm deoparte aceste consideraţii aride! Cert este că dacă aş fi citit-o prima oară cu tot atâta atenţie poate nu m-aş fi hotărât să fiu/ să devin scriitor… Dar poate şi cu parcă, de n-aş fi citit tot pe atunci şi Dostoievski… Poate dacă ediţia din 1984 nu mi-ar fi fost făcută cadou de către (acum) un vechi prieten, cu dedicaţia „De la un Martin mult mai aproape de Gatsby”…
„Martin Eden” (omul paradisiac?) este o carte despre „dragostea pentru oameni”, cu aşteptările şi dezamăgirile sale, o carte despre „dragostea de viaţă” şi paradoxurile sale, care te pot (con)duce la… fuga de viaţă. Dar şi „despre dragostea de cărţi” ori despre „dragostea pentru Ruth”, o expresie a unui oarecare etern feminin…
*
Da, uneori literatura nu este altceva decât taxidermie… Poate chiar auto-taxidermie, dacă poate fi inventat un astfel de cuvânt… Să fi fost Jack London un narcisist care nu-şi putea suporta narcisismul? Iată cum ni-l descrie la un moment dat pe Martin: „Sub învelişul trupului musculos întreaga-i făptură era o masă de sensibilitate încordată. La cea mai uşoară impresie venită de la lumea din afară, gândurile, simţămintele şi emoţiile lui ţâşneau şi începeau să joace ca o flacără în bătaia vântului. Era cum nu se poate mai receptiv şi mai sensibil, iar imaginaţia lui veşnic neastâmpărată stabilea fără încetare relaţii de asemănare sau deosebire între lucruri” (p.9).
Acesta era omul care fusese fochist, marinar, pescuitor de perle, căutător de aur, crescător de vaci, vânător, care petrecuse prin puşcării şi taverne infecte, jucase box… Şi acesta se îndrăgosteşte de „o fiinţă palidă, vaporoasă, cu păr bogat şi auriu, cu ochi mari, inteligenţi şi albaştri (…) Era o vedenie, o zână, o zeiţă; o frumuseţe atât de aleasă nu putea fi pământeană”. Este vorba de Ruth şi pe acea vreme probabil nu se inventaseră bancurile cu blonde. Să se fi jucat traducătorul sau… doar ochii erau inteligenţi? Mister… feminin asupra căruia personajul pare a fi lămurit… într-un sfârşit. Chiar dacă se vorbeşte încă de la pagina 14 despre „tainele paradoxului feminin”.
Să fi fost London misogin în ciuda idealizării „femeii – partener de viaţă”? Din biografia sa aflăm că a avut o oarecare experienţă în ceea ce priveşte „sexul plăpând” şi că Ruth Morse ar fi avut chiar un model real în persoana unei anumite Mabel Applegarth, „fostă colegă de universitate, care, cândva, simbolizase pentru viitorul scriitor idealul feminităţii şi al rafinamentului cultural”, după cum scrie Dan Grigorescu în postfaţa la ediţia folosită de subsemnatul…
Dar când este vorba de „iubiri imposibile”, destinul inventează şi „gâlceava intelectualilor”, preferându-se un Tennyson siropos „lipsei de delicateţe” a unui Swinburne…
*
Martin Eden „toată viaţa tânjise după dragoste. Sufletul îi era însetat de dragoste. Dorea dragostea dintr-o cerinţă organică a făpturii lui. Cu toate astea niciodată n-o avusese şi inima i se împietrise. Nu ştiuse că tânjeşte după dragoste. Nici acum n-o ştia. Vedea dragostea doar în manifestările ei, iar asta îl cutremura, îl făcea s-o socotească un lucru ales, minunat şi superb.” (p.21). Rafinaţii, stiliştii şi mulţi alţii trebuie să fie îngroziţi de aceste rânduri… patetice. Dar, în acelaşi timp, tânjise după o altă lume, aceea pe care o întâlnise doar în cărţi („îşi spunea că nu face parte din lumea lor”)… Şi el se hotărăşte (atenţie!) „să vorbească pe limba lor”. Deşi „în cugetul său nu-şi puteau găsi loc nici impostura, nici prefăcătoria.” Din „străfundurile conştiinţei – n.n. la acea cină la care este invitat – ţâşni gândul cuceririi, al străbaterii până la ea, până la zâna aceea palidă ca un crin, care-i şedea lături.” Ruth!
Hm! Gata intriga? Şi Ea se simte atrasă într-un fel de EL dar… simte şi prăpastia ce-i desparte. Prăpastia dintre reaua înţelegere a diferenţei dintre material şi spiritual şi înţelegerea Adevărului (se bate şaua mult pe teoriile lui Spencer!). Deşi, vorba cuiva, unii merită mai mult decât Adevărul! Adevărul, care are politeţea sa, codul bunelor sale maniere care îţi şoptesc: „pentru a fi politicos un om trebuie să-şi risipească tot timpul, iar el, pentru a învăţa cum să fie manierat, ar mai avea nevoie de o viaţă”. El; Martin Eden! Poate unul dintre primii oameni care şi-au dat seama că nu mai pot citi tot ceea ce se scrie pe această lume. Se scrie şi se publică. Şi şi-a mai dat seama şi de pericolele care îl pândesc pe un neiniţiat care intră în imperiul cărţilor fără a fi îndrumat de către nişte cunoscători. Unde eşti tu, Vergilius? Chiar dacă Eden, abia respins la examenul de admitere la liceu, la cei aproape 21 sau 22 de ani ai săi, îi spune lui Ruth: „Există oameni care au nevoie de călăuză şi cu cei mai mulţi aşa se întâmplă, dar eu cred că mă pot descurca şi fără călăuză” (p.111). Ceea ce se va dovedi fals… Martin Eden va fi pustiit de către devenirea sa întru spirit. Şi de către iluziile sale. Iluziile sale despre dragoste, aceea care mută astrele… Nu, nu confund Virgiliu cu Dante Alighieri! Dragostea ideală, şi ea o iluzie după cum o dovedesc uşor nişte cireşe negre care îi pătează buzele lui Ruth, trezindu-l pe Martin la realitate. Deşi continuă să iubească… şi aici eseistul încearcă din nou să-şi aducă aminte de ce i-a plăcut cartea pe la 15-16 ani, când a citit-o prima oară… Şi eseistul apreciază vitalismul naturalist al autorului, măiestria autorului de a păstra un oarecare suspans (până la urmă, neoficial, cei doi se logodesc, până la primul scandal) şi, pierdut acum în lumea revuistică (locală), este surprins de descrierea pe care autorul o dă acestei lumi (a revuisticii americane de la sfârşitul secolului al XIX-lea), care se potriveşte destul de bine cu situaţia de acum din Ţările Române. Şi îşi aduce aminte că era adolescent şi că Martin iubeşte ca un adolescent… întârziat, ţinând cont de vârsta personajului. Dar Ruth este de fapt, într-un fel, doar politicoasă… Sau natural… antinaturală. Ea îl compară pe Martin cu un buldog, un buldog care este ceva între un prieten şi un protejat. Este clar o iubire imposibilă dar autorul este indulgent: „adevărul e că în ceea ce priveşte dragostea erau amândoi nişte copii şi, în ciuda faptului că ea avea educaţie universitară iar el îşi împuiase capul cu filosofie şi cunoştea viaţa din proprie experienţă, îşi exprimau sentimentele cu naivitate şi stângăcie copilărească.” (p.225). Altundeva (p.237): „Dragostea era ceva mult prea ales şi prea nobil, iar el un îndrăgostit mult prea leal şi sincer ca să întineze dragostea cu nemulţumiri şi pretenţii. (…) dragostea rămânea în afară de raţiune, era supraraţională. (…) îndrăgostitul trebuia considerat drept cea mai binecuvântată dintre toate creaturile şi simţea o adevărată desfătare când se gândea la felul cum „cel nebun din dragoste” se ridică deasupra tuturor lucrurilor pământeşti, deasupra avuţiei şi a raţiunii, a părerii celorlalţi şi a admiraţiei oamenilor de rând, deasupra vieţii înseşi, „fiind gata să moară pentru un sărut” ”.
Neostentativ, pare a spune că totul se repetă: „se arată aici vechea dramă a mărginirii (n.n. Of, zeiţa Ruth!), care încearcă să stabilească norme de conduită nemărginitului”! Desigur, geniul…
Un aspect la care nu m-am gândit, în ciuda sau poate tocmai datorită pozitivismului afişat cu duritate, este motivul faustian. Se întreabă eroul, din ce în ce mai pustiit sufleteşte, doborât de eşecurile literare (succesul ulterior este privit ca o întâmplare deşi pare a fi un miracol!), adică de neacceptarea textelor sale de către revistele literare: „ce-i foloseşte unui om să scrie o întreagă bibliotecă, dacă îşi pierde viaţa?” (p.269).
Dar să nu intrăm şi noi în rândul acelora care scriu prea multe, nefiind în stare să scriem despre cei care scriu cu adevărat! Deşi Jack London…
Îl sfătuieşte Russ Brissenden, unul dintre foarte puţinii – cred că aproape doi – oameni mari pe care îi întâlneşte eroul, pe Martin: „Iubeşte frumuseţea numai de dragul frumosului şi lasă-le încolo de reviste… Frumuseţea este singurul stăpân pe care merită să-l slujeşti. Slujeşte-o şi dă naibii restul!”
Frumuseţea şi Dragostea…
Pow!
[1] Text scris în anul 2009. În noiembrie 2016 se împlinesc 100 de ani de la despărţirea de Jack London…( S-au folosit ediţiile din anii 1966, Ed. pentru Literatură Universală şi 1984, de la Editura Cartea Românească, în traducerea lui D. Mazilu)