Fals argument poetic:
Textele literare, ca nişte iubiri (im)posibile… Uneori ca nişte femei imposibile, alteori ca nişte bărbaţi imposibili… Uneori nesuferite. Mai ales după ce le citeşti de mai multe ori. Altele de la prima lectură. Enervante. Între obsesie şi plăcere, avem cărţi la care ne întoarcem, ştiind că ne-au plăcut cândva, ne-au convins că literatura există, că poate fi şi viaţă… Uneori, întorcându-ne, ne mai plac… Alteori poate nu… Unele poate nu ne-au plăcut nici atunci, dar ne-au subjugat… Vi s-a întâmplat să vă îndrăgostiţi de cineva care nu vă place? Poate este şi cazul „străinului” de azi… Dar oare cărţile, ca şi dualităţi, obiect (trup) – fiinţă (spirit), nu-şi doresc în imposibilitatea existenţei sufletului lor (poate există şi excepţii) să fie uitate, eliberate… Poate pe o bancă într-un parc, poate pe malul Dunării… Pentru alte poveşti imposibile… De iubire, evident… (a.g.s.)
Acum,
„Străinul”
De Albert Camus
(Traducere de Georgeta Horodincă, în Ediţiile din 1968, la Ed. Pentru Literatură şi din 1993 a Ed.RAO)
„Astăzi”- când, romanul lui Camus este oarecum reînviat prin apariţia lui „Meursault, contre-enquête”, de Kamel Daoud, în 2013, dar şi prin „En quête de «L’Étranger»” de Alice Kaplan, în original „Looking for The Stranger”, carte abia apărută în septembrie la Gallimard – scriem despre un aparent inadaptat. Cetăţeanul Meursault. Condamnat la ghilotinare în timpul unei imposibile revoluţii. Aceea pe care ar fi provocat-o, ar fi dorit-o cetăţeanul Camus. Prea absurd călcând cu absurdul şi cu încăpăţânarea de a nu crede (im)pur şi simplu… De a nu crede în ceea ce cei mai mulţi numesc pur şi deloc simplu (în pofida aparenţelor) Dumnezeu… Deşi, din umanism, măcar din umanism dacă din alte convingeri nu putem, trebuia acceptat măcar Dumnezeul credinţei celor care vor ca El să existe… Evident, cu delicata concesie din partea lor de a înţelege ceea ce unii teologi simpatici numesc liber arbitru sau liberă alegere…
Dar să nu ne îndepărtăm prea mult de la subiect… Doar un pic…
Dacă pe Albert Camus l-ar fi anunţat cineva că Mama Literatură a murit în această dimineaţă sau, cine ştie, ieri ( Aşa începe „L’ Étranger al lui Camus: „Aujourd’hui, maman este morte. On peut-être hier, je ne sais pas”), prin „dimineaţă” şi „ieri” neînţelegându-se nişte intervale de timp exacte din punct de vedere istoric (la urma urmelor, ca şi „Ciuma”, „L’ Étranger” este o parabolă), oare, la cei 29 de ani, când publică cărticica în discuţie, ar mai fi publicat-o? În plin război mondial, în anul 1942? Cred că da. Pare să fi fost un adolescent întârziat din multe puncte de vedere. Dar mai ales din punct de vedere stilistic. Cel puţin în 1942… Oricum, filosofând, Camus a fost convins că scrie şi literatură… Cioran s-a îndoit şi în alte privinţe în ceea ce-l priveşte pe Camus, dar, români fiind, şi, probabil prea subtili, cine a mai fost şi Cioran?
Iar acum chiar revin la subiect… Deoarece… atunci când l-am citit prima oară, să tot fie 15-20 de ani, am vrut să îi scriu o continuare… Oarecum mă identificasem atunci cu personajul, dacă nu chiar cu Albert Camus… Mai apoi m-am îndrăgostit de Micul Prinţ şi am vrut să-i scriu şi acestuia o continuare… Mai bine că n-am făcut deoarece, între timp, a făcut-o altul, un canadian… Şi ceea ce a ieşit m-a dezamăgit… Eu n-aş fi scris o astfel de continuare… Deşi îl respect pe Saint-Éxupery, nu aş fi încercat să scriu la fel ca el… Doar spiritul Micului Prinţ l-aş fi propovăduit… En fin, Meursault este posibil să fi fost graţiat… Chiar şi urât de către contemporanii săi, după cum aproape îi invocă în finalul lăsat în coadă de peşte… Chiar nu-mi plac cozile de peşte!
Dar ce mai rămâne din Meursault la o a doua lectură? Ţigările, cafeaua cu lapte, fericirile sale, răfuiala sa cu preotul? Ideologică, evident… Da, aceasta rămâne sigur… Dar Camus nu se răfuieşte leneş (este pe ici, pe acolo şi povestea unui om leneş… de a-şi cultiva sentimentele ori măcar de a-şi ameliora posibilul autism minor – or să mă pună psihologii şi psihiatrii la zid!) cu Dumnezeul creştinilor ci mai ales cu mediocritatea, (in)suficienţa, limitarea, kitschul Lumii şi credinţei sale, capacităţii sale de a crede şi de a adapta această credinţă la viaţa de zi cu zi. Sau asta vreau eu să cred…
În deloc ultimă instanţă avem de-a face cu un nou proces kafkian… dar aici nu ne urmăreşte figura tatălui (ca în opera lui Kafka), ci aceea a mamei… Care, din context, rezultă a fi doar un pretext sau un simbol al conformismului… Acuzatorii, când caută motive să-şi pedepsească drastic, capital, victima care a ucis un semen, mai mult sau mai puţin întâmplător, motivat, găsesc în lipsa lacrimilor de la înmormântarea mamei, dar şi în internarea ei la azilul de bătrâni, un argument, un martor al neomeniei, al sadismului, al ticăloşiei, al răutăţii pure…
Are Meursault un… suflet uscat? „Orbit”? Şi-a cultivat neutroşenia? Probabil că nu. Nu neapărat. Camus, prin Meursault, ar cultiva demnitatea, dreptul la demnitate. Finalul ar demonstra aceasta: „Atât de aproape de moarte, mama trebuie să se fi simţit eliberată şi pregătită să trăiască iar totul de la început. Nimeni, nimeni nu avea dreptul s-o plângă. Şi eu, la rândul meu, m-am simţit gata să trăiesc iar totul de la început. Ca şi cum această furie m-ar fi izbăvit de tot răul, m-ar fi golit de speranţă, în faţa acestei nopţi încărcate de semne şi de stele, mă deschideam pentru prima oară tandrei indiferenţe a lumii. Simţind-o atât de asemănătoare mie, atât de frăţească în sfârşit, mi-am dat seama că fusesem fericit, şi că mai eram.”
La ultima frază, cea în care îndeamnă paradoxal ca indiferenţa să se transforme în ură, putea să renunţe… Dacă s-ar fi gândit kunderian la o insuportabilă uşurătate a fiinţei ( nu prea avea cum să cunoască opera lui Kundera)… Cert este că pare să gândească nietzschean la eterna reîntoarcere, cu câteva nuanţe… mai acceptabile. Întrebat de preot cum vede viaţa viitoare sau, mai corect, o altă viaţă, Meursault strigă: „O viaţă în care aş putea să-mi amintesc de aceasta de aici!”
Credinţele religioase, ca să ne exprimăm stângaci, cam promit aceste reamintiri… dar, ca şi în gândurile lui Meursault, în acestea găsim convingerea că „oricum, întotdeauna eşti puţin vinovat.” Convingere digerată sau nu cum trebuie de semenii noştri.
Şi aici putem ghici probabila dorinţă (inconştientă) a autorului de a alerga, înota (se înoată mult în „Străinul”) după perfecţiune. Ceea ce, omeneşte vorbind, nu poate fi decât literatură mediocră. Chiar dacă numeşte Adevărul:
„…nu schimbi niciodată viaţa, că în orice caz toate vieţile sunt la fel”…
Oricum, anturajul pare a fi de vină şi mai este şi o oarecare insensibilitate… Chiar şi cauzată de o posibilă insolaţie… Dar mai este şi dorinţa metafizică a Justiţiei de a demonstra că „Toţi oamenii sănătoşi doriseră mai mult sau mai puţin moartea celor pe care-i iubeau.”
Mai voiam să spun ceva şi despre fericirea curtând plictiseala, dar mă opresc visând la Maria lui Meursault… Şi la plajele Algerului…
