Care e diferența dintre „a muri în liniște” și „a muri împăcat cu tine însuți”?

Unele spectacole se cer văzute la ceva timp după premieră. E nevoie să câteva reprezentații pentru ca ele să se așeze la scenă cum trebuie. Doctorul, în regia lui Andrei Șerban (Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”)  e un astfel de spectacol. Chiar dacă Robert Icke nu e nici pe departe printre dramaturgii mei preferați și chiar dacă adesea în timpul reprezentației mi-a fugit gândul la textul original,  piesa scrisă în 1912 de Arthur Schnitzler, Profesorul Bernhardi, Doctorul rămâne tot în categoria spectacolelor foarte bune, ceea ce spune multe despre regie și trupa de actori. Una din reflecțiile generate de vizionarea acestui spectacol este tocmai aceasta: un spectacol poate salva textul și-i poate da o profunzime la care poate că nici autorul nu s-a gândit. Evident că fiecare dintre noi, cei care suntem fidelii Thaliei, avem nenumărate exemple din cealaltă categorie, a textelor care-și pierd frumusețea și mesajul datorită unei viziuni regizorale insuficient gândită și sau prost pusă în practică.

Doctorul a avut premiera la finalul anului 2022, deci se joacă de mai bine de un an. L-am văzut jucat pe scena Teatrului Odeon, în cadrul BukFeszt (Festivalul Teatrelor Maghiare din România). deci nu pe scena pentru care a fost gândit, dar acest lucru n-a afectat deloc din punct de vedere scenografic montarea. Menționez acest lucru pentru că am văzut adesea în festivaluri spectacole cu scenografii (uneori foarte complicate), greu de montat în timpi deloc generoși cu echipa tehnică și care lăsau senzația de superficialitate sau improvizație tocmai din acest motiv: ceva nu mai era la locul lui și când spun ceva mă gândesc inclusiv la actor(i). De data aceasta a primat intercunoașterea, faptul că membrii trupei se cunosc foarte bine între ei și se susțin reciproc, fără ca ambițiile personale să iasă în evidență. Orgoliul actorului e greu de stăpânit și se remarcă în cele mai neașteptate momente și ia cele mai neplăcute forme. Doctorul are o temă mult prea generoasă – în fapt o temă mare, generală, alcătuită din câteva teme mai mici – care nu-i lasă prea multă libertate actorului. Ce vreau să spun, mai exact este că dacă actorul își iese din rol fie și pentru câteva secunde (cât să pună un pas în afara cubului care reprezenta Elizabeth Institute) totul riscă să se prăbușească. N-a fost cazul de această dată, semn că spectacolul are reprezentații suficiente, încât trupa să fie unitară.

Finalul spectacolului este cel care dă și cheia de interpretare: doctorul țipă că ea este, înainte de orice, doctor. Nu om și nici femeie. Purtătoare de multiple roluri, ea alege să rezolve conflictul de rol punând într-o ierarhie deloc comodă (nici măcar pentru ea) rolul de doctor mai presus de orice. Omul contemporan este nevoit să jongleze, mai mult decât la început de secol (atunci când a fost scris textul lui  Arthur Schnitzler) cu o mulțime de constrângeri, una mai imperativă decât cealaltă. Nu ne mai putem adresa oricum celor din fața noastră, nu mai putem apela o persoană necunoscută fără să ne cenzurăm limbajul, nu mai avem voie să organizăm concursuri fără să ținem cont de orientarea sexuală (de parcă locul de muncă e locul unde aceasta trebuie să devină manifestă) și de egalitatea de gen și nu mai putem să ne exprimăm liber opțiunea religioasă, sau, uneori, nici măcar nu mai avem voie să afirmăm într-un context social oarecare dacă credem sau nu într-un Dumnezeu. Singura opțiune care ne-a rămas – să ne alegem singuri momentul când murim și, mai ales, cum murim. Scena de final de spectacol, în care doctorul își pune punga de plastic pe cap și se stinge încet prin sufocare este pe cât de puternică, pe atât de eliberatoare. Așa pare, dacă luăm în seamă linșajul extrem de dur de care a avut parte. O agresiune în formă continuantăde care se fac vinovați atât colegii de serviciu, cât și membrii societății, iar expunerea mediatică pune capăt definitiv „procesului de intenție”.

Cubul compartimentat în trei părți distincte – Elizabeth Institute, casa doctorului și spațiul public (locul dezbaterii televizate, dar și un fel de no man’s land pentru întâlnirile dintre personaje atunci când se negociază alianțe și viitoarele decizii) este relativ mic, ceea ce presupune apropierea dintre personaje. Spații mici, în care personajele trebuie să se miște natural; unora le iese, altora pare că niciodată spațiul nu le este suficient, par într-o continuă căutare de locuri noi unde să-și ducă viețile. E un joc de nuanțe subtil aici, care-i iese foarte bine lui Andrei Șerban și care a fost pe deplin asumat de fiecare actor din distribuție. Cei care ies din cub, gravitează în jurul lui sunt Charlie și Samie, ceilalți pun parcă din întâmplare câte un pas în afara acestuia. Charlie și Samie sunt legătura doctorului cu lumea, cu exteriorul, unul imperfect și problematic, cum altfel. Doctorul pare indiferent la suferințele celor doi, dar finalul demontează prejudecata și mută accentul pe o cu totul altă relație: cea dintre rațiune și suflet. Întrebarea cu care rămâi la final este: ce ne definește, până la urmă: rațiunea/gândirea, emoția/simțirea sau o combinație dintre cele două? Într-un spațiu aseptic din punct de vedere spiritual – în niciunul din momente nu e vizibil în decor nici cea mai mică urmă de credință – nu arde nicio candelă, nimeni nu poartă cruce sau vreun alt însemn al credinței (indiferent care ar fi aceea) etc. Pare că oamenii s-au predat cu totul rațiunii și, totuși, îndoiala asupra deciziei de a acorda asistență religioasă tinerei aflată pe patul de moarte există! Care e sursa acestei îndoieli, de ce toți acordă atât de multă importanță acestei decizii luată de doctor cu destul de multă rapiditate și fermitate, dacă nimeni pare să nu creadă în viața de apoi sau în viața-de-după-moarte? Fie și numai pentru că te lasă să cauți răspunsuri la aceste întrebări și tot merită să vezi Doctorul în regia lui Andrei Șerban jucat de trupa Maghiarului timișorean.

Un spectacol foarte dinamic, în care muzica își are rolul ei  (Cári Tibor  făcut și de această dată o treabă excelentă), scenografia Irinei Moscu coerentă și în total acord cu viziunea regizorală, semn că cei doi au comunicat eficient.  În reprezentația urmărită de mine Éder Enikő a avut rol principal și a reușit să aducă la scenă un personaj pe cât de complex, pe atât de dificil de interpretat. O structură interioară foarte elaborată, vizibilă la nivel de gest și relație cu celelalte personaje, doctorul devine datorită actriței un personaj pe care vrei să-l înțelegi, ceea ce înseamnă că tot timpul spectacolului cei din sală gravitează pe orbita personalității acestuia. E o senzație stranie în final, cea în care resemnarea se instalează și nicio surpriză în alegerea sinuciderii. Aici e loc de o altă discuție – cât de îngustă și invizibilă uneori e granița dintre sinucidere și eutanasie. Relația dintre cele două decizii și punerea acestora în practică este o temă de dezbatere în sine, mai ales dacă introducem în discuție și factorul religios: credem sau nu credem într-un Dumnezeu, cele două forme de a pune capăt vieții sunt adesea asociate cu păcatul și imposibilitatea salvării sufletului după moarte.

Doctorul își motivează decizia de a nu-l lăsa pe preot să vadă pacienta înainte de a muri spunând că a vrut ca aceasta să moară în liniște. Și, totuși, nimic despre suflet. Cât de liniștit poate fi sufletul unei tinerei de 15 ani care și-a provocat un avort? Cât de cerebral poate să fie un doctor, astfel încât deciziile pe care le ia să nu fie discutabile din punct de vedere etic? Trăim epoca în care emoției i se interzice să însoțească rațiunea în tot ceea ce facem, de aici și spaima că niciodată nu vom fi siguri că am ales cum trebuie. Poate că pe astfel de întrebări ar trebui să se bazeze un realizator de talk-show, dar tare mă tem că n-o să trăiesc suficient de mult, încât să urmăresc o astfel de emisiune tv.

*

Doctorul – Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely

De Robert Icke

Regia: Andrei Șerban

Distribuția