Caragiale, în altă cheie…

Dintre scriitorii clasici formaţi în spiritul junimist, Caragiale este cel mai… norocos în privinţa (re)citirii din perspectiva vremurilor actuale. Are parte, cu alte cuvinte, de o (mai) dreaptă posteritate prin comparaţie cu Eminescu, Creangă sau Slavici, nemaivorbind de un Sadoveanu, devenit aproape ilizibil pentru cititorii de azi. Receptat în oglinda timpului, Caragiale, ca şi vinul, devine mai bun, mai savuros. Este citit şi citat, este pasabil şi plusabil; la îndemâna intelectualului rasat şi a cititorului obişnuit deopotrivă. Lumea de ieri, cu pălărie şi redingotă, este şi lumea de azi, schimbată în veşmintele… iepocii! Acelaşi pospai de cultură, aceleaşi obrăznicături, petreceri, compromisuri, triunghiuri amoroase reciproc avantajoase, aceleaşi… de toate pentru toţi, în fond. Curat Caragiale, monşer, aş putea zice!

Tabletele Simonei Vasilache, 26 la număr, reunite în volumul Caragiale, diavolul din detalii (CDPL, 2015) reprezintă o inteligentă şi sprinţară incursiune, dinspre ieri spre azi şi viceversa, prin(tre) textele marelui scriitor. Autoarea (îmi) este cunoscută ca redactor al revistei „România literară”, unde susţine, de mai mulţi ani, rubrica „Prin anticariate”. Regăsesc, în această carte a sa, acelaşi stil alert, ofertant prin concizia plină de miez a ideilor, aceeaşi dezinvoltură în abordare şi în trecerea de la un conţinut la altul.

De ce Caragiale, pentru Simona Vasilache? A mai rămas ceva nedescoperit, nevalorificat din textele puricate de atâţia exegeţi şi eseişti? Nu cumva pare o întreprindere prea curajoasă şi tot atât de riscantă?! Există atâtea şi atâtea formule clişeistice despre nenea Iancu, în fond.

Şi totuşi, şi totuşi… există şi „micile scăpări”, cum le numeşte însăşi autoarea cărţii, aşa cum cad, în atelierul unui croitor bucăţi de materiale, resturi din care, dacă eşti atent, răbdător şi talentat, poţi croi o carte frumoasă.

„Caragiale, se ştie, era un chiţibuşar. Făcându-şi meseria din ceea ce le scapă celorlalţi, din bucăţile care cad, aşa-zicând, la croit. Coincidenţe frapante doar la prima vedere, susţinute pe dedesubt de o bună doză de subtilitate, lucruri mici care răstoarnă ordinea mare (…), secrete simple pe care ochii miopi ai personajelor le complică la nesfârşit. Acestea toate, pe care le poţi lua drept gaguri într-un univers comic sau, dimpotrivă, tâlcuri subţiri ale unei lumi amărui, cu partea ei de mister şi tragic, fac sarea şi farmecul construcţiei lui imaginare (…)

Le-am cules, mai mult sau mai puţin la întâmplare, din piese şi schiţe, din poezii uneori, din corespondenţă, din reflectarea în temele altor scriitori, cel mai adesea ale fiului Mateiu, din substanţa simplă şi complicată a tot ceea ce a scris”. (pag. 5)

Cele 26 de „pastile” (fiecare dintre ele are dimensiuni reduse, 2-3 pagini format mic) urmează, la receptare, regula unui „puzzle de chiţibuşuri şi detalii, în care se ascunde, fireşte, diavolul. Tot atât cât bunul Dumnezeu”, constată mucalit Simona Vasilache. Despre ce fac vorbire piesele acestui puzzle? „…despre familie, urmaşi, vecini şi amici, întâmplări din mahala şi păţanii care interesează universul. Despre scrisori, despre micile plăceri ale vieţii, despre modă, drumuri şi lumi sucite” (pag. 6).

Prin iţele acestei „lumi sucite”, Simona Vasilache se strecoară cu graţie şi sprinteneală, trăgând cu ochiul la toţi şi la toate: personajele lui Caragiale „nu ştiu să numere” (amintind fâstâceala Efimiţei sau numărarea premeditat grăbită a steagurilor de către Pristanda) sau numerele (le) poartă ghinion, ca în cazul lui Lefter Popescu; în altă parte, este urmărit, în paralel, locul pe care îl ocupă trenul în literatura lui Caragiale şi a lui Rebreanu („de plăcere” pentru personajele lui Caragiale, care intră în tot felul de încurcături; o formă de modernizare a drumului, cu rol de incipit în creaţiile epice de anvergură la Rebreanu). În „Oameni şi câini”, de pildă, scriitoarea rămâne, ca şi alţii, cu o întrebare fără răspuns: de ce l-a aruncat „pasagerul nevricos” pe celebrul Bubico din tren? Ce-o fi urmărit Caragiale cu un astfel de final?! Mister, ambiguitate…

Dar nu doar lumea, în sine, e sucită; există şi „oameni suciţi” precum Cănuţă, în care Simona Vasilache vede omul diferit de ceilalţi, care îşi caută cu îndârjire locul lui, libertatea de a fi diferit, refuzând înregimentarea în normalul celorlalţi semeni ai săi: „Pe aceşti inadaptaţi, pe care Caragiale îi refuză, cum îl refuză pe Lefter, pentru că lumea lor încă nu se născuse, îi va prelua Mateiu. Scoţând din ei efigii ale bătăii de joc a destinului. Fără milă şi fără părtinire” (pag.32)

Din altă tabletă aflăm că „personajele lui Caragiale trăiesc în vizită”, mâncând pe fugă: fie dulceaţă şi cafea (Vizită), fie „prune lojnite”, precum Lefter de la chivuţele bănuite de furt (Două loturi), fie merindea adusă de acasă a lui Mihalache Georgescu din Tren de plăcere. Ce ritualuri, ce plăcere a degustării, de unde ospeţe pantagruelice?! Aş! Mofturi, dom le… În schimb, se bea. Apă, cafea, bere, vin, mastică, bragă. De toate, inclusiv se suge… „sângele poporului”, ca un „bampir”, vorba lui Pristanda.

„Lui Caragiale nu-i plac copiii”, conchide în chip de incipit, autoarea, în „Caragiale şi copiii”, apoi desface şi dezvoltă concluzia cu naşterile din „Momente”, cu binecunoscutele exemple Goe, Ionel, copilul Păunii şi alţii, „nişte juni de epocă victoriană, crispaţi, ţinuţi în chingi la poza de grup cu maturi”. Aceşti copii, se pare, „nu cer niciodată, nimic, nu cerşesc nicidecum atenţia care li se acordă de către maturi”. Caragiale nu-i îngăduitor cu ei, cum nu este niciodată nici cu părinţii lor.

Caragiale faţă cu… moartea, în tableta nr. 18. „O bagatelă”, zice Simona Vasilache, „căci personajele o pomenesc la tot pasul” („să moară mam mare?”, „moare băiatul!”, „aşa să mor…” etc). Gesturile de zi cu zi, micile conversaţii, întâmplările mărunte sunt văzute astfel în strânsă legătură cu acest fenomen care, la alţii, frisonează şi dezechilibrează. La Caragiale, moartea pare fie un moft, o sudalmă cu năduf, vorbă spusă la supărare, fie o modalitate de a păcăli neantul printr-o excesivă bagatelizare. Chiar situaţiile aparent tragice cad rapid în derizoriu: Ana din Năpasta îl avertizase pe Dragomir; naratorul „nevricos” din Bubico, la fel, când afirmă că prezenţa câinilor îl transformă în ceva periculos. Dar, în ciuda acestor „semne”, lucrurile sunt lăsate să curgă…

Moda, pălăriile, lăsata secului, la băi, scrisorile sau poeziile scrise de Caragiale sunt tot atâtea provocatoare momente de zăbavă asupra textelor semnate de Simona Vasilache. Ea însoţeşte ingenios textele celuilalt, interferând cu verva lui mucalită, cu răsucirile, cu deambulările aparente, cu finalurile deseori deschise. Cu o frazare dinamică, lipsită de inutile, deranjante preţiozităţi lexicale, Simona Vasilache reuşeşte o incursiune care-ţi face poftă să-l (re)citeşti pe inegalabilul, aparent ştiutul Caragiale. Parol!

coperta Titlu: Caragiale, diavolul din detalii