Când improvizația nu are nimic în comun cu zgomotul – cum s-a încheiat Frequenza Festival 2025

În România timpului prezent alămurile nu sunt chiar instrumentele vedetă. Nici măcar fanfarele nu mai fac deliciul amatorilor de plimbări prin parcuri, cât despre înmormântări și cântările specifice acestor momente nici n-are rost mai vorbim. În jazzul contemporan universal lucrurile stau un pic altfel; există nume celebre precum Paolo Fresu sau Ibrahim Maalouf, trompetiști din generații diferite și reprezentanți ai unor curente specifice în jazzul contemporan, care fac săli pline oriunde sunt chemați să susțină concerte. Și am dat doar două nume din cele multele care au dus jazz-ul mai aproape de melomani. Faptul că Frequenza Festival 2025 a avut inclus în programul său un concert în care patru suflători și invitatul lor (suflător și el) au fost artiștii serii e mai mult decât un act de curaj, e chiar și un act de educație muzicală. Dar chiar și în aceste condiții impresia mea rămâne neschimbată: suntem prea needucați pentru un astfel de concert, prea puțini oameni capabili să aprecieze la justa valoare prestația soliștilor serii.

credit foto Alex Damian

Cu sala Auditorium de la MNAR am o experiență nefastă la activ, un concert SoNoRo la care am înghețat (la propriu) de frig astă-toamnă, ceea ce m-a determinat să mă gândesc de multe ori dacă să mai merg sau nu pentru un concert susținut acolo. Curiozitatea a învins și bine am făcut că am luat decizia de a-i asculta live pe unii dintre cei mai talentați și profesioniști suflători ai momentului, nu doar din lumea jazz-ului; ca o confirmare a celor spuse, Sergei Nakariakov (inițiatorul festivalului) ulterior a avut concert cu Orchestra Națională Radio, cu care nici pe departe să cânte fusion, groove sau orice altceva intră sub umbrela jazz-ului contemporan. Sebastian Burneci, invitatul serii, face parte din lumea aleșilor, a profesioniștilor cu multă pregătire academică (absolvent al Conservatorului Prins Claus din Groningen, Olanda), dar și cu un portofoliu personal foarte bun, care include concerte cântate în multe locuri din țară și străinătate, dar și în diverse formule; a nu se uita că este membru al Big Band-ului Radio, dar și fondatorul Bucharest Jazz Orchestra.

credit foto Alex Damian

Un festival al ritmurilor și culorilor muzicale, Brass Fusion Finale a fost un regal pentru muzicienii aflați în sală (am recunoscut profesori și studenți sau elevi printre spectatori), dar și pentru cei care păreau a fi veniți doar dintr-o pură curiozitate; chiar și așa, concertul s-a dovedit a nu fi pentru oricine, pentru că după prima piesă, când a fost o pauză tehnică, câteva persoane s-au ridicat să plece, semn că se așteptau la altceva. Sergio Carolino a deschis seara cu o improvizație la tubă folosindu-se și de sintetizator și diverse efecte de sunet, care a avut amploarea unei mici istorii a jazzului. O demonstrație de tehnică desăvârșită combinată cu o plăcere a de a cânta rarisimă. Elias Faingersch și Bolero-ul lui Ravel a smuls ropote de aplauze, nici nu se putea altfel; urmărindu-l, o revedeam cu ochii minții pe Maia Plisețkaia dansând și sunt convinsă că interpretarea lui Faingersch i-ar fi plăcut și lui Maurice Béjart. Bucuria de a cânta într-o combinație perfectă cu sunetele alămurilor strunite cu măiestrie de artiștii serii poate părea o afirmație pompoasă, în fapt reprezintă prea puțin din ceea ce s-a auzit, în realitate, în Sala Auditorium a MNAR.

credit foto Alex Damian

Să-l vezi pe David Taylor la 80 de ani cântând și recitând pe scenă e ca și cum ai fi primit cadoul de Crăciun cu mult înainte de sărbătorile de iarnă. Fiesta a fost și dialogul dintre tubă și trombon, unde accentele de swing au făcut diferența, iar adaptarea muzicii lui Enescu realizată de Sebastian Burneci și interpretată în formula completă a concertului a fost o demonstrație de virtuozitate, un dialog perfect pus sub semnul simbiozei. Când groovie, când accente de swing, când note de marș autentic, un festival de ritmuri care m-a trimis direct în anii ’60 – ’70 ai secolului XX, epoca big band-urilor și suflătorilor (am rămas cu o poftă nebună să-l reascult pe Louis Satchmo Armstrong).

Un concert gândit asemenea unui musical, cu momentele de solo gândite ca scene/părți dintr-un spectacol, dar unde vocea se aude mult mai puțin (momentul dedicat Marthei Graham a fost sublim, aproape că mi-am ținut respirația doar ca să nu pierd niciun sunet).

credit foto Alex Damian

Ar fi frumos ca Frequenza Festival să se organizeze și la anul tot la București, astfel încât publicul să fie și mai numeros, dar și mai pregătit pentru experiențele muzicale propuse. Lumea jazz-ului românesc merită un festival de o asemenea anvergură, cu mulți instrumentiști de top ai momentului, care să vină să ne încânte cum știu ei mai bine, iar Frequenza Festival acoperă un gol imens din toate punctele de vedere.