Când eficiența și pragmatismul se întâlnesc cu experiența

Athenaeum Summer Festival 2025 este un proiect al Filarmonicii George Enescu menit să marcheze finalul stagiunii într-un mod aparte, dar și să consolideze relațiile cu publicul. Faptul că în programul concertelor ediției 2025 se regăsesc lucrări populare, iubite de fidelii iubitori ai muzicii clasice nu impietează cu nimic asupra calității intrinseci a evenimentelor. Organizate pe esplanada Ateneului Român sau în Sala Mare a acestuia, concertele atrag public divers, format din oameni care nu vin în mod obișnuit la concertele orchestrei, dar care vor să intre în vacanță cu o stare de bine. Consumatorii sezonieri de cultură nu sunt de blamat, printre ei sunt mulți din cei care nu au timp de concerte sau alte evenimente culturale în restul anului, chiar dacă iubesc cu patimă artiștii și actele culturale de orice fel; de aceea, merită și ei evenimente de calitate, care nu pun nici artiștii într-o lumină proastă. Europa are câteva festivaluri de muzică clasică și de operă care se desfășoară vara, cu public foarte numeros și cu programe de o calitate ireproșabilă; artiștii se pregătesc intens pentru aceste ieșiri la rampă și au grijă ca prestațiile să contribuie pozitiv la conservarea reputației.

În seara zilei de 18 iunie, în Sala Mare a Ateneului Român a avut loc al treilea concert al ediției 2025 a Athenaeum Summer Festival, cu Ciprian Marinescu la pupitru și Liviu Prunaru solist. Programul a fost astfel alcătuit încât să ne energizeze bine de tot, să ieșim din sală cu o stare de bine, binemeritată și binevenită după luni de tensiuni sociale și politice greu de uitat. Orchestra Filarmonicii George Enescu l-a avut pe Rafael Butaru concertmaistru, iar dialogul din prima parte dintre el, Liviu Prunaru și Ciprian Marinescu (violonist, profesor, dirijor, membru în ansambluri camerale) a fost pe cât de ludic, pe atât de profund. După ce în martie a dirijat Orchestra Filarmonicii din Oradea, Ciprian Marinescu a revenit la București la pupitrul orchestrei Filarmonicii George Enescu pentru a pregăti, într-un fel, concertul de pe 26 iunie de la Osaka, susținut cu ocazia Zilei României din cadrul Expoziției mondiale de la Osaka, „Designing Future Society for our Lives”. S-a văzut, dar mai ales s-a simțit experiența de violonist a dirijorului, pentru că dialogul dintre el, Liviu Prunaru și Rafael Butaru a fost un spectacol în sine, care a adăugat noi valențe compoziției lui Max Bruch. Dacă ținem cont de faptul că Bruch ajunsese să urască popularitatea acestui concert – câștigată încă din timpul vieții sale, în detrimentul celorlalte două concerte pentru vioară și orchestră, pe care le considera la fel, dacă nu chiar mai bune decât acesta – putem să înțelegem și mai bine de ce această lucrare în programul serii și de ce cei trei se simțeau atât de bine pe scenă. O siguranță derivată din tehnica desăvârșită, dar și din cunoașterea exemplară a partiturii, orchestra rezonând perfect cu cei trei. Bisul lui Liviu Prunaru, din Paganini, cum altfel, a fost ascultat cu răsuflarea tăiată de cei din sală, pentru că se știe, fostul concertmaistru al orchestrei Royal Concertgebouw este un adept al tehnicii îndelung exersată, asociată cu o profunzime aparte a muzicii.

Experiența asiatică a lui Ciprian Marinescu (stabilit de la sfârșitul anilor ’90 în sudul Asiei) s-a văzut și mai bine în partea a doua a concertului, când a condus orchestra pe cât de categoric, pe atât de eficient. Gesturi scurte, fără echivoc, o comunicare cu instrumentiștii pe cât de directă, pe atât de autoritată, dar deloc lipsită de complianță și bună-dispoziție. Simfonia nr. 8 (supranumită și „engleză”) de Antonin Dvořák este o simfonie foarte optimistă și veselă, spre deosebire de celelalte lucrări simfonice ale compozitorului, asemuită de cunoscători (pe bună dreptate) cu Pastorala lui Beethoven. Cele patru părți ale simfoniei au fost bine delimitate, astfel încât temele s-au evidențiat de la sine, iar valsul din cea de-a treia parte a cucerit și pe ultimul sceptic din sală; ultima parte (și cea mai dezlănțuită) abordată în forță, în spiritul compozitorului, ceea ce a smuls aplauzele sălii și bisul orchestrei, o reluare a temei de bază, dar într-un spirit accentuat ludic.

Surprinzător stilul dirijoral al lui Ciprian Marinescu, pe cât de eficient, pe atât de subtil și menit să evidențieze părți mai puțin cunoscute din lucrările serii; cu o deschidere a serii pe placul iubitorilor de operă – Uvertura Forța Destinului – concertul s-a constituit într-un mixtum compositum specific apusului epocii romantice, o epocă pe cât de fertilă din punct de vedere artistic, pe atât de agitată social și politic. Filarmonica George Enescu a avut parte în această stagiune la pupitru de mulți și foarte diferiți dirijori și aproape de fiecare dată a reușit să ridice cota concertului prin felul cum a rezonat la explicațiile și îndrumările dirijorale, ceea ce spune multe despre nivelul de profesionalism atins de instrumentiști. Ciprian Marinescu a reușit să convertească toată această experiență acumulată în ultimele luni și să pună într-o nouă lumină lucrările din program, pe cât de cunoscute, pe atât de bine „executate”.