Camelia Cavadia – „Purgatoriul îngerilor”

Pentru că astăzi este Ziua Internațională a Copiilor Dispăruți, voi scrie „la cald” despre acest minunat roman pe care abia l-am terminat de citit, poate nu întâmplător, în această zi. Purgatoriul îngerilor vorbește tocmai despre ei și ne atrage atenția asupra tragediilor lor și ale familiilor lor, asupra chinurilor și pericolelor prin care trec acești copii, lucruri pe care fie nu le vedem, fie le ignorăm sau pur și simplu nu găsim timp să ni le imaginăm măcar. Și totuși, copiii dispăruți fac parte din realitatea noastră, chiar dacă lumile noastre par separate de un perete de sticlă. Pe rețelele de socializare, nenumărate postări marchează tot felul de zile internaționale, de mai lipsește celebrarea Zilei Statului în Cap (dacă nu cumva o fi existând și asta), însă nu am văzut până acum în feed-urile cunoscuților nicio postare referitoare la Ziua Internațională a Copiilor Dispăruți.

„Bani” în sus, „bani” în jos, toată lumea aduce vorba de bani, aleargă după ei de parcă ar fi singurul scop pentru care s-au născut. În prostia mea de copil neștiutor cred că banii-s responsabili pentru toate nedreptățile de pe pământ. Banii și răutatea. Da ce știu io? Pot doar să-mi dau cu părerea. (pag. 46)

Citind romanul Cameliei Cavadia am deschis și eu ochii asupra acestei probleme. M-am oprit adesea și am citit informații conexe, poveștile triste sau doar anunțurile de dispariții adunate în campania dedicată copiilor dispăruți realizată de Jurnalul Național în urmă cu câțiva ani, încât, uneori, granițele dintre roman și realitate se ștergeau. Doar scriitura inconfundabilă, tăioasă, dar emoționantă a Cameliei Cavadia îmi arăta când mă aflu în spațiul romanului, altfel, poveștile cuprinse în Purgatoriul îngerilor, oricât de incredibile și de dureroase, sunt rupte din realitate, nu sunt pur ficționale. Am aflat, de asemenea, despre Alerta Amber și mai ales despre crunta poveste din spatele ei.

Am citit cartea „cu sufletul la gură”, adunând încet-încet piesele unui puzzle trist, în care emoția pare să fie principalul liant. Îngerii nu au ce căuta în purgatoriu și totuși, ceea ce li se întâmplă copiilor care, fără voia lor, ajung să rătăcească în infernul străzilor, nu-și putea găsi un titlu mai potrivit decât cel al acestui roman. Este vorba de purgatoriu și nu de infern pentru că, la finalul experienței tragice pe care o reprezintă viața lor, își găsesc, într-un fel sau altul, izbăvirea. Finalul nu înseamnă întotdeauna întoarcerea în sânul familiilor însă, spre deosebire de viața chinuită pe care o duc, și moartea poate însemna izbăvire. Uneori, ea este singura cale de scăpare, alternativa care îi ajută să supraviețuiască. Foame, frig, abuzuri de tot felul, mizerie și incertitudine – prea mult pentru sufletul unui copil.

Dar cartea nu se apleacă doar asupra copiilor dispăruți, ci și asupra celor care rămân acasă și nu încetează să spere, în adâncul sufletului lor, că într-o bună zi îi vor găsi, chiar dacă timpul se scurge și pare că înghite chiar și umbra unei speranțe. Oameni a căror durere nu poate fi cuprinsă în cuvinte, ci doar sugerată de ele. Un exercițiu deloc simplu de imaginație ne poate ajuta să vedem o infimă parte din drama lor. „Purgatoriul îngerilor” ne mai dezvăluie o parte din ea, din ceea ce nu poți înțelege pe deplin decât atunci când te lovește. Și totuși, doar citind despre o asemenea durere reușești să îi simți suflul, să privești altfel în jur, să vezi mai limpede ceea ce te înconjoară și pentru acest lucru, meritul este al autoarei, ale cărei cuvinte lovesc, zdruncină, cutremură. Nu poți citi impasibil această carte și o dată ce ai citit-o, ceva se schimbă în tine pentru totdeauna, fie că ești sau nu părinte. Vorbeam mai sus de emoție. Aș vrea să adaug și empatia, pentru că fără acest ingredient, acest mănunchi de povești nu ar avea același impact.

Dar, dincolo de poveștile dureroase, romanul Cameliei Cavadia vorbește despre natura umană, despre Rău și despre Bine, într-o realitate gri, în care nimeni nu e doar rău și nimeni nu e doar bun, oricât de grea sau de crudă ar fi viața, în orice împrejurare putem descoperi și un sâmbure de Bine, dar și unul de Rău, iar puterea de a-l face doar pe unul dintre ele să germineze stă în mâinile fiecăruia. Ochii noștri îmbracă fiecare lucru, fiecare persoană în nuanțele pe care sufletul i le indică. Și acesta este unul dintre mesajele puternice pe care Purgatoriul îngerilor le transmite cititorului. Când o privești pe Camelia Cavadia, ți-e greu să îi atribui forța pe care scriitura sa o are, însă nu ți-e deloc greu să îi atribui fondul emoțional al acesteia. Romanul abia a apărut, lansarea sa a avut loc sâmbăta trecută, dar o dată ce l-am răsfoit, nu am putut amâna lectura lui. Nu sunt genul de cititor care are nevoie de batistă în preajmă atunci când citește o carte dureroasă, însă trebuie să recunosc că, uneori, m-au trecut fiori, iar ochii mi s-au umezit, ceea ce nu mi se întâmplă prea des, și atunci mai degrabă în cazul unor cărți ce au ca temă atrocitățile războaielor. Aici nu avem de-a face cu un război clasic, în care ne batem cu arme sofistificate, dar totuși, se poartă un alt fel de războaie; războiul omului cu Răul, al omului cu durerea, al omului cu omul și uneori cu sine însuși. Tragediile tăcute au loc lângă noi, fie că ne gândim la existența lor, fie că le privim cu nepăsare sau nici măcar nu ne obosim să le intuim.

Chiar dacă romanul este plin de povești triste, mă bucur că l-am citit, oricât ar părea de bizară expresia într-un asemenea context. Pentru că, așa cum cred că a intenționat și autoarea, e important fie și numai să conștientizăm prezența unor astfel de drame printre noi. Conștientizare care poate însemna, într-o bună zi, o șansă la un ajutor pentru un copil aflat într-o situație asemeni celor descrise în carte. Căutați „Purgatoriul îngerilor” și nu vă temeți de durerea pe care o veți descoperi în paginile sale, căci, dincolo de ea, o stranie bucurie se conturează și apoi începe să respire. Îl veți îndrăgi pe Teodor și alături de el veți descoperi nebănuitele resorturi ale iubirii și ale prieteniei. Și, mai presus de orice, acel sâmbure al Binelui pe care, de prea multe ori, îl ignorăm.

„Sunt multe lucruri pe care nu am cui să le spun, nici măcar lui Manuel, ăsta e și motivul pentru care scriu aici. Nu felul în care trebuie să ne câștigăm traiul mi se pare greu, ci gândurile care rămân nespuse. Întrebările fără răspuns. Le țin minte un timp, după care le simt cum încep să moară. Dar aici, în caiet, le pun la păstrat.” (pag. 30)