Călătorie în Tibet

Despre Tibet şi despre Dalai Lama nu ştiam decât onorabilele informaţii de circumstanţă, recunosc; parcurgând lucrarea „O istorie a Tibetului” de Sam van Schaik, tradusă la Polirom anul acesta de Ovidiu-Gheorghe Ruţa în cadrul colecţiei HISTORIA, am avut senzaţia, absolut reconfortantă, a unei călătorii în timp şi spaţiu. Un spaţiu încărcat de istorie. Dură, controversată, sângeroasă. Războaiele teritoriale s-au împletit permanent cu acelea religioase. Budismul tibetan a trecut prin numeroase faze. Avataruri, peste care sălăşluieşte umbra neliniştitoare a multor asasinate prin otrăvire şi a multor sinucideri…

Despre Sam van Schaik suntem informaţi, pe coperta a doua, că „este expert în istoria timpurie a Tibetului şi autor a numeroase cărţi despre Tibet şi despre budismul tibetan. A obţinut doctoratul în literatură budistă tibetană în 2000, la Universitatea Manchester, iar în prezent lucrează la Proiectul International Dunhuang în cadrul British Library, Londra, care studiază manuscrise budiste tibetane din Dunhuang”.

Cartea se parcurge, repet, cu senzaţia unui plonjon, a unei teleportări în care devii, deopotrivă, actant şi observator. Departe de a fi aride, informaţiile pulsează, au miez narativ şi alonjă seductivă. Bazată pe studierea temeinică a multor surse, populare şi culte, ea reuşeşte să refacă istoria acestei prea puţin cunoscute zone a lumii, Tibetul, de la întemeierea sa, în secolul al VII-lea şi până la „explorarea a ceea ce înseamnă să fii tibetan în sec. XXI”. Istoricii şi povestitorii tibetani sunt inseraţi atât în corpusul cărţii, cât şi în notele de la final. Volumul se deschide cu o serie de hărţi privitoare la Imperiul Tibetan de-a lungul evoluţiei sale, iar în interior sunt prezente mai multe fotografii despre statui, obiecte sau palate de epocă, precum şi despre imortalizarea unor întâlniri importante dintre călugări şi şefi de state, de pildă.

Pas cu pas, capitol după capitol (10 la număr), Sam van Schaik demontează diverse idei preconcepute despre Tibet, China, India sau Dalai Lama. Aflăm astfel că, la început, tibetanii „aveau un fel de practică religioasă numită Chos, de două tipuri: religia zeilor şi religia oamenilor”. Astfel, de prima se apropiau doar specialiştii, prin ritualuri specifice, în timp ce religia oamenilor era abordată de barzii şi povestitorii tibetani:

„De fapt, în Tibet, toate ceremoniile care marcau momentele importante ale vieţii erau însoţite de declaraţii poetice, care spuneau povestea din spatele respectivului ritual. Poveştile erau şi o modalitate de a transmite de la o generaţie la alta înţelepciunea şi valorile morale, cum se întâmplă în culturile din toată lumea.

Nimic din toate acestea – lumea spiritelor – specialiştii în ritualuri – nu a dispărut vreodată din Tibet. Când budismul a triumfat aici, s-a adaptat la această lume, ale cărei elemente au rămas esenţiale pentru vieţile celor mai mulţi dintre tibetani. Acum putem vedea cum aceste tradiţii au conservat ordinea încetăţenită: domnia asigurată de tsenpo, rolul clanurilor şi relaţiile dintre spirite, zei şi fiinţele umane”.

Odată cu expansiunea Imperiului Tibetan, budismul ajunge să fie considerat „o religie internaţională”, căci misionarii budişti împânzesc încet-încet ţări precum India, Nepal şi China dar, specifică autorul cărţii, „budismul era un limbaj cultural vorbit de toţi, în vreme ce religia tibetană era specifică doar Tibetului”, subliniind astfel că tibetanii erau extrem de conservatori, de „locali”, deşi luaseră fără îndoială contact şi cu alte religii, cum ar fi islamul, de pildă, îmbrăţişat de un rege al Tibetului la începutul secolului al IX-lea, potrivit afirmaţiilor unui cronicar arab…

Treptat, misionariatul budist dă roade în Tibet:

„venerarea zeităţilor locale nu a dispărut niciodată în Tibet, dar budismul a oferit o alternativă semnificativă la lumea spiritelor, un cadru mai larg, care îi atrăgea pe cei care îşi doreau ca Imperiul Tibetan să aibă un rol nou, la nivel internaţional”.

Ca să ajungă religie naţională a Tibetului a fost nevoie, aşadar, ca budismul să fie perceput iniţial ca o mişcare politică: la început religie a curţii regale, apoi religie a poporului pătruns de învăţăturile lui Buddha.

Dacă veţi alege să citiţi această carte, veţi fi martorii unui drum anevoios şi fascinant, de la eforturile primilor tsenpo (conducători tibetani, un fel de cnezi sau voievozi, dacă raportăm la istoria noastră medievală) şi până la guvernele tibetane din veacurile moderne. Veţi afla informaţii despre modul cum se face şi criteriile care stau la baza recrutării călugărilor lama, despre exigenţe şi desăvârşirea învăţăturilor budiste, despre activitatea diplomatică a tuturor celor 12 sau 13 Dalai Lama. Informaţiile se împletesc mereu cu legende şi poveşti, cu extrase din autobiografiile unora dintre misionari. Despre relaţia acestora cu reprezentanţii britanici şi ruşi. Viaţa şi moartea se definesc una prin cealaltă în Tibetul de ieri şi de azi. Ultima „zguduire” de tip protestatar s-a desfăşurat, aici, în 2008, în timpul pregătirilor pentru Olimpiada de la Beijing, când aproximativ 500 de călugări de la Drepung au cerut eliberarea unor colegi întemniţaţi şi schimbări în ceea ce priveşte unele constrângeri de ordin religios.

Deşi au acces la cultură şi la studii, tibetanii sunt obligaţi să vorbească fluent limba chineză. Educaţia în limba tibetană este (încă!) un deziderat a cărui împlinire stă sub semnul incertitudinii…

Editura Polirom, Colecţia Historia