Bunul-simț ca paradox, Alexandru Paleologu

N-am mai scris de ceva vreme despre o carte citită și recitită și parcă, totuși, niciodată răsfoită. Pentru că asta e senzația când iei bucăți de text din „Bunul-simț ca paradox” și încerci să le pricepi, ulterior intervenind asimilarea, căci, nu-i așa, atunci apare învățarea. Am citit cartea pentru prima oară în 2005, odată cu alte volume de eseuri scrise de Petru Creția. În acele vremuri, mă preocupa eseul ca formă literară (și se pare că mă interesează iarăși studiul acestei forme de scriere). De altfel, consider eseul ca fiind forma literară cea mai accesibilă oricui ar vrea să înceapă să citească ceva sau despre ceva anume și nu știe de unde să înceapă. Iar colecția de eseuri a „conului Alecu” e unul dintre cele mai bune starturi în cursa lecturii-fără-de-sfârșit.

Avem de-a face cu o scriitură elegantă, fină, țesută în jurul unor argumente de cea mai bună calitate. Ghicim printre rânduri o cultură solidă, aproape provocatoare pentru un tânăr cititor, însoțită de o ușurință în exprimare și o luciditate a gândirii pe care ne-am dori să le regăsim la cât mai mulți scriitori.

Cele trei mari secțiuni ale cărți sunt dezechilibrate din punct de vedere cantitativ, prima fiind cea mai consistentă în număr de pagini, și regăsim o plajă foarte mare de subiecte: „Despre bărbăție”, „Chipul lui Caragiale”, „Vălul Penelopei”, „Misoginia” și multe altele. A doua secțiune îi aparține literaturii și are texte (cum e cel despre Balzac) ce pot folosi oricărui aspirant la titlul de „critic literar”; ultima secțiune a volumului are două componente: „Scrisori din Italia”, respectiv „Portretul artistului la bătrânețe” (o frumoasă pledoarie pentru arta lui Pallady – o bună ocazie să începeți studiul istoriei artei). Schimbul epistolar dintre A. și M. (așa cum regăsim scris la sfârșitul fiecărei scrisori) este unul savuros de-a dreptul, pe alocuri ironia și atenția pentru detaliu îmbinându-se în cele mai neașteptate moduri:

„Afară de vacuitatea spirituală a performanțelor ilustre din această cetate a necredinței și a vanității, mai ai de-a face și cu pruderia administrației; ieri mi-a fost refuzat accesul pentru că eram în short, ca și cum toate tablourile de acolo nu ar fi arătat inși cu genunchii, pulpele și torsurile goale! Azi am aflat că nu e voie să stai pe spate cu fața în sus, în Capela Sixtină, ca să vezi bolta pictată de Michelangelo, ca și când acesta n-ar fi stat ani de zile acolo culcat pe spate ca să o picteze!

Te sărută cu dor bătrânul tău contestatar,

A.”

Pasajul face parte dintr-o scrisoare datată Roma, iulie 1968; numai să facem o comparație între cum se scriu astăzi scrisorile (pardon, e-mailurile) și cum se scriau acestea pe vremuri și tot e bine/util să citiți „Bunul-simț ca paradox”; în altă ordine de idei, observați cât de frumos se îmbină umorul cu o scriitură de cea mai bună calitate (pentru Alexandru Paleologu, a scrie nu e un act întâmplător, el este conștient până dincolo de orice limită de faptul că ce e scris rămâne pentru multă vreme în memoria individului și că provoacă/atrage schimbări în starea de fapt a acestuia. Și de aici gentilețea pe care o regăsim în aproape toate textele lui, deși știe să fie tăios atunci când are de tranșat o problemă mai spinoasă sau când ține să-și exprime clar poziția vizavi de o problemă. A, încă ceva, Alexandru Paleologu e un intelectual din generațiile formate în spirit european, care vorbea franceza la fel de bine ca limba română. Și nu doar franceza. Veți regăsi în această carte pasaje întregi scrise în limba franceză (pe nedrept astăzi considerată de unii „decadentă”).

Excelente textele în care Paleologu pune în antiteză teoriile a doi gânditori vizavi de o problemă specifică. Recitesc cu drag de fiecare dată textul dedicat disputei dintre Spengler și Tönnies, într-unul din pasajele acestuia el sintetizând excelent esența „conflictului”:

«Răsunetul teoriei lui Splengler a fost așa de mare încât i-a amărât bătrânețea lui Tönnies, care se căina nu fără pizmă că în fond ideea fusese a lui. Într-adevăr, suprapunerea noțiunilor de „comunitate” și „societate” cu cele de „cultură” și „civilizație”, așa cum le definesc, la interval de treizeci de ani, cei doi gânditori, se poate face perfect.»

Și nu vreau să închei recomandarea mea de lectură fără să vă mai aduc un citat în atenție:

„Tabloul societății și moravurilor nu explică, dar situează și pune în relief fenomenul de artă; critica astfel înțeleasă reprezintă punctul de vedere al unui moralist din filiația lui Montaigne și La Bruyere. Să însemne asta că cel mai mare critic nu e de fapt critic ci moralist? Nu; poate că înseamnă altceva: un mare critic e implicit un mare moralist fiindcă se ocupă cu ceea ce dă vieții rangul ei uman, adică sfera valorilor. În această sferă, rangul uman se vădește prin stil, fie că e al unei opere, al unei vieți, al unei pasiuni sau chiar al unei tăceri. Critica durabilă e totdeauna mai mult decât critică.”

Nu e întâmplătoare alegerea acestui citat. Trăim de câteva zile încoace, noi, ca societate, niște evenimente care cer de la sine reconsiderarea setului de valori după care ne ghidăm. Avem nevoie, mai mult ca oricând, să ne gândim care ne sunt valorile, cum facem să ni le promovăm, cum ni le cultivăm, și, mai ales, cui le lăsăm moștenire. Am citit zilele acestea foarte multe texte legate de tragicul eveniment; unele mi-au dat de înțeles că avem încă lideri de certă valoare și care cer să fie auziți; altele mi-au lăsat un gust amar, autorii acestora confundând critica cu morala și confundând momentul acțiunii cu cel al reflecției. Nu m-am întors la „Bunul-simț ca paradox” întâmplător, pentru că senzația cea mai acută, de care nu scap (oricât mi-aș dori) e că suntem pe cale se ne pierdem bunul-simț. Și mă gândesc la „bun-simț” ca fiind reperul cel mai la îndemână pentru a vedea cât de sănătoasă ne e cultura din care facem parte. Ar fi de bun-simț să ne asumăm această tragedie și să învățăm din ea ceva. Și, nu în ultimul rând, să facem una dintre cele mai bune fapte: aceea de a investi în noi citind.

Sursa foto: adevarul.ro.

Editura Cartea Românească;