În august 1996, un tînăr matematician român aşteaptă pe aeroportul din Otopeni să înceapă lunga călătorie spre o nouă viaţă. A fost admis la doctorat la Michigan State University, unde urmează să lucreze cu unul dintre cei mai buni geometri din lume, după care se va întoarce în România şi va încerca să profite de avantajul experienţei sale. Acesta e planul, dar, cum se întîmplă de multe ori, viaţa lui îşi va schimba cursul pe nesimţite. Urmează examene ce par imposibile, zile şi nopţi de studiu, prea multă cafea, adaptarea la o altfel de societate, interacţiunea cu românii şi străinii din campus, dar şi un punct de cotitură privind viitorul, odată cu naşterea primului copil în America. Cum dorul de casă este eclipsat de dorinţa de a-i oferi celui mic o viaţă bună, tînărul se îndreaptă spre cel mai dificil examen dintre toate: candidaturile la sute de universităţi din SUA şi Canada, care necesită nervi de oţel şi credinţa neclintită că în cele din urmă îţi vei găsi postul potrivit şi un nou loc căruia să-i spui acasă. Romanul Avalon. Secretele emigranţilor fericiţi, cu o puternică tentă autobiografică, este un ghid de supravieţuire în mediul universitar american, o carte care ne învaţă că, dacă ai o bază academică solidă, un munte de pasiune pentru ceea ce faci şi un strop de optimism, poţi realiza orice ţi-ai propus.
*****
Nu am auzit nimic de la ei vreme de o săptămână şi chiar am revenit ca să o întreb ce se mai aude cu verificarea dosarului meu.
— A, da! spune secretara. – The Romanian file from University of Bucharest! Îmi aduc aminte foarte bine. Directoarea nu e gata să te primească. Poţi să mai treci şi săptămâna viitoare?
M‑am dus, cum să nu mă duc? Aveam foarte multe lucruri de făcut, dar am revenit în clădirea administraţiei şi i‑am reamintit secretarei cine sunt. De acum îşi amintea. Îmi spune:
— Stai puţin.
Şi, spre surpriza mea, intră la directoare şi revine după câteva secunde.
— Te rog, pe aici. Te va primi acum.
Mă primeşte o doamnă tânără, poate în jur de 35 de ani.
Aşadar, ea e directoarea de la Studii Internaţionale? Ce‑o fi ştiind ea de a ajuns aşa de mare? De câte ori am avut ocazia să mă întâlnesc cu administratori, cu întâi stătători, cu politicieni, cu şefi, mă întrebam mereu: oare omul din faţa mea ce ştie de a ajuns la această înaltă demnitate? Am cunoscut la Bucureşti miniştri. Ai Educaţiei, ai Apărării, de Interne, un prim‑ministru. Pe unii i‑am cunoscut foarte bine şi mereu m‑am întrebat cum se vede lumea prin ochii lor. Asta mă întreb şi acum. Mă invită să iau loc, apoi spune:
— Am studiat dosarul tău ieri şi am văzut că Departamentul de Matematică a recomandat ca noi să recunoaştem studiile tale la nivel de master. Argumentul lor a fost că toate cursurile din foaia ta matricolă sunt la nivel avansat, şi înţeleg foarte bine acest argument. E un argument academic. Dar avem o problemă: pe diploma ta nu scrie cuvântul „master“.
Îmi scoate din dosar copia xerox a diplomei mele bucureştene şi arată cu degetul cuvintele din titlu: Diplomă de studii aprofundate. Are dreptate, cuvântul „master“ nu apare acolo.
Zâmbesc.
— Dacă asta este singura problemă, atunci o putem clarifica repede. Iată de ce. În România a avut loc o modificare a structurii învăţământului superior, şi acest master a fost creat prima oară în 1994. E rezultatul unei reforme. Schimbarea aceasta a fost inspirată, probabil, de sistemul academic francez.
Nu clipeşte. Are gene frumoase.
Mă gândesc că o directoare a Studiilor Internaţionale va fi sensibilă la argumentul lingvistic şi o întreb:
— Nu sună ca în franceză, Diplôme des études approfondies? Acesta e masterul francez.
Tace o clipă. Apoi decide să spună primul lucru. Clatină din cap:
— Nu ştiu franceză. Noi trebuie să ne asigurăm pe documentaţia existentă.
La asta nu mă gândisem. Că sunt şi oameni care nu ştiu franceză.
— Atunci poate spaniolă? zic eu plin de speranţă.
— Nu. Doar engleză.
Aceasta este o surpriză. Directoarea Studiilor Internaţionale nu ştie decât engleză. Îmi aduc aminte de Castelul lui Kafka şi de momentul când K. aşteaptă una dintre multiplele audienţe la unul dintre mai‑marii locului. Fir‑ar să fie. Studii aprofundate. Cum să‑i explic doamnei frumoase că acesta e un master?
— Dar nu contează, spune ea, pentru că argumentul nu este ce structură de studii a inspirat structura de la Universitatea ta. Important e care este echivalentul american al acestei diplome. Noi trebuie să ne asigurăm că ceea ce ai tu reprezintă din punct de vedere legal echivalentul unui master în sistemul nord‑american.
Mă aşez şi mai bine pe scaun.
— De aceea, continuă ea, ne vom adresa unui specialist în educaţie europeană. Am solicitat independent refereeing pentru dosarul tău.
— Cineva de la Departamentul de Educaţie? Aş fi încântat să‑i explic.
Dă din cap ca şi cum aş fi sugerat ceva absolut inacceptabil.
— Nu, pentru că trebuie să fie cineva din afara sistemului de la Michigan State, trebuie să fie o opinie imparţială şi independentă. A third party expert.
Are ochi frumoşi, dar mă enervează peste măsură. O aud zicând:
— Ne‑am adresat pentru evaluarea dosarului tău unui specialist de la o altă universitate şi aşteptăm decizia lui. Dacă evaluarea independentă e că acesta este un master, vom echivala numaidecât acest degree în sistem. Dar aş vrea să reţii următorul aspect legal. Este foarte posibil ca întregul nivel al cursurilor să fie foarte înalt, foarte avansat, dar, la nivel instituţional, ceea ce tu crezi că este un master
să nu fie un master.
Îşi trece şirul de mărgele peste degete cu un aer absent. Continuă:
— Uite, acest program pe care tu l‑ai urmat a durat doar un an. Multe programe de master americane au cel puţin doi ani. Aici sunt probleme structurale importante pe care trebuie să le clarificăm. De aceea aşteptăm decizia unui referent extern.
Mă priveşte fără să zâmbească. E distantă ca un medic legist în faţa unui cadavru proaspăt.
Asta era decizia ei. M‑ am întors la directorul nostru de la Departamentul de Matematică şi i‑am spus ce a zis doamna elegantă de la Studii Internaţionale. Profesorul Kuan a râs şi a zis:
— Stai liniştit. Dacă nu‑l echivalează, se poate face apel la nivelul superior.
Ce spune el aici? Un apel la o decizie a unui director? Dar unde suntem aici, în târgul de la Obor? Nu e clar pe baza actelor? Nu spune Departamentul de Matematică, de fapt, cum e?
Îi răspund:
— Ce vină am eu că‑n România se fac reforme în educaţie?
Râde sincer, chiar îl amuză ideea de reformă în educaţie.
Îmi răspunde:
— Sigur, e ca şi cum mi‑ai zice mie că sunt de vină pentru revoluţia culturală din China.
Vorbeşte tare, parcă strigă, şi pronunţă perfect, cu consoanele întregi şi bine articulate. Îmi place omuleţul ăsta care n‑are jenă să discute aşa. El m‑a adus în America, el a pariat pe mine, el mi‑a dat de muncă la rupere în primele luni la Michigan State. Vine din China şi cred că înţelege foarte bine ce se petrece cu mine. Iar eu mă simt foarte jignit pentru ceea ce se petrece aici. De ce nu m‑a crezut directoarea? Un master e un master! Putea să mă creadă.
Dar în viaţă nu merge aşa. Vreme de trei săptămâni nu am auzit nimic despre evaluarea dosarului meu. E adevărat că nu o dată mi‑a trecut prin minte că cine ştie ce personaj aberant de prin fundul universului va spune că nu deţin un master. Aşadar, am dat acel examen de la cursul de tehnici Bochner degeaba? Am dat acel examen de la Aplicaţii armonice între varietăţi riemanniene degeaba? Am scris teza aceea de master degeaba?
Am revenit peste o lună, iar secretara a procedat la fel. M‑a rugat să aştept, pentru că doamna directoare e într‑o întâlnire. De la întâlnire a ieşit o studentă indiancă cu ochii trişti. A trecut pe lângă mine cu paşi mici şi grăbiţi. Apoi secretara mi‑a spus că pot să intru. De data asta, directoarea m‑a primit de parcă ar revedea un prieten din copilărie. Începe prin a‑mi spune:
— Mulţumesc foarte mult pentru răbdarea cu care aştepţi!
Adevărul e că nu prea am răbdare. Şi îi cunosc pe politicieni, pe administratori, pe şefii de carieră. Pot juca pentru o vreme orice rol ar dori ei să joc, dar mai devreme sau mai târziu îmi scapă o replică. Faptul că mimez răbdarea e o consecinţă curioasă a acţiunii de civilizare la care am fost supus în locuri despre care se crede că n‑ar fi civilizate, în ţara de unde vin. O aud confesându‑mi‑se:
— E adevărat că uneori procesul de external refereeing poate să ia mai mult timp. Am trimis dosarul tău la University of Minnesota…
Aha! Acum mi‑a menţionat şi de unde e opinia asta independentă!
— …numai că expertul pe care noi îl folosim pentru evaluarea dosarelor acestea este implicat într‑un proiect cultural important. Face parte dintr‑un cor care în prezent este în turneu în Statele Unite şi Canada şi de aceea nu a avut timp să se uite pe documentaţie. Când va reveni din turneu, ne va da o decizie.
O privesc cu bine definită naivitate şi o întreb:
— Aşadar, aşteptăm ca turneul unui cor să se încheie?
Ca şi cum ăsta ar fi cel mai normal lucru din univers, îmi răspunde:
— Da, aşa cum ţi‑am spus.
Îmi aduc aminte de toate orele de program TV pline de muzică corală pe care le aveam la televizor în anii ’80. Îmi imaginez cam aşa ceva cu expertul lor în educaţie. Îi zic:
— Ador muzica corală, dar îmi e greu să înţeleg cum a ajuns evaluarea masterului meu să fie legată de deplasările unui cor.
— Da, ai dreptate, dar noi folosim experţi de cel mai înalt calibru în materie de educaţie, şi nu sunt mulţi de acest nivel în Statele Unite.
Aşadar, era vorba despre un adevărat Leonardo da Vinci, care jonglează în egală măsură cu rafinamentul muzical, precum şi cu aspectele profunde ale educaţiei.
Am aşteptat şi pe mai departe, puteam face altceva? După trei luni şi jumătate am primit un e‑mail de la secretară prin care mă felicita pentru că am primit răspunsul. E adevărat, masterul meu românesc e un master.
Cu greu am reuşit să produc un răspuns politicos prin care spun că apreciez eforturile lor şi voi aprecia la fel de mult dacă informaţia va fi introdusă în sistem. Mi se răspunde că până în decembrie vor reuşi să facă toate ajustările salariale.
Trec pe coridor, la etajul doi din Wells Hall, şi văd că uşa de la directorul nostru e deschisă. Bat în tocul uşii şi spun:
— Hi, Dr. Kuan, breaking news, e adevărat, am master.
Se uită la mine peste ochelari, râde zgomotos şi sfidător, apoi ridică mâinile spre tavan şi zice:
— I told you you do!
