„Parcă din cer îi veneau poveștile…”

„Parcă din cer îi veneau poveștile…”

Nu, nu sunt chiar povești. și mai nimic mistic. Ori religios. Deși un personaj intră într-o biserică, după mulți ani. Dar scriitorul nu a uitat să râdă, și nu-l lasă nici pe cititor să uite. Mai degrabă îl atenționează. Vezi, s-ar putea, în nebunia anilor din urmă, poate că te iei prea în serios, poate că… devii plictisitor, dacă nu chiar ratat (din diverse puncte de vedere), domnișoară, doamnă ori domn cititor!

Și nu chiar din cer îi vin prozele, ci mai degrabă din vest, vestul României, proze care au fire subterane, care țin toată „substanța” relatărilor într-o „pânză” care are personaje aparent fără legătură, dar de câteva ori se întâmplă miracole, câte unul rătăcit revenind în alt text, ceea ce transformă cartea lui Bogdan Munteanu într-un quasi-roman aproape experimentalist. Mai corect, într-un început de roman, care ar putea fi continuat…

Temporar, sunt texte care se referă la întâmplări din ultimii ani ai comunismului (puține!), dar și din fericitele vremuri din ultimii ani… când facebook-ul a pătruns în viețile noastre!

Pentru a savura la maxim, recomand lecturarea într-o singură ședință, deoarece altfel ai putea să uiți de bătăușul copil din „Loredan și Loredana” și te-ar pocni degrabă (peste câteva zeci de pagini) „unul” peste ochi, nas și altele dacă te-ai apuca să te joci de-a un fel de Seinfield bănățean și l-ai „maltrata” pe un puști prost-crescut într-un bar sau o cafenea (un tată își răzbună progenitura în „Dolce far niente”), a-i putea să uiți cine este Feri Baci sau cine este Irina din „Big time” (povestea deloc romanțată a unui adulter) și din textul ce dă titlul cărții…

De fapt, din cer îi veneau poveștile lui Feri Baci (p. 6), un homeless, despre care nu mai știm dacă moare sau nu în primul text (și poate reapare, poate nu, poate o dată, poate de două ori, doar n-o să dau în spoilere acum!), lui Bogdan Munteanu venindu-i din spiritul ludic…

Poate exemplar pentru stilul și tehnica sa este textul „Marișca”. Și aici, cam ca în toate povestirile, pe la mijlocul (vorba vine) construcției se întâmplă ceva care rupe firescul depănării, uneori alunecându-se în tragic, alteori în comico-satiric…

Joaca cu Marișca („S-ar putea crede că Marișca e o femeie tânără și frumoasă.” Așa începe. Apoi următorul paragraf: „Ei bine, nu e o femeie frumoasă Marișca. și nici tânără nu mai e.”), una care se dădea la băieți, la carne fragedă („Toți știu povestea ei…”, p.32), se… rupe în cea a unui scriitor, a unuia care „se dădea scriitor” (ispita de a scrie despre scriitori mai mult sau mai puțin închipuiți este și în textul „Totul sau nimic”), hoinărind „în căutare de senzații tari”. Varianta scriitorului era cunoscută:

„Cert e că toți am luat povestea de bună când a venit unul cu cartea ăluia în brațe și ne-a arătat ce scrie acolo. Am crezut, ce să fi făcut, dacă ăla era scriitor și scosese o carte, era cel mai tare, cum să nu-l fi crezut?” (p.34)

Aici naratorul nu este scriitorul (nu se întâmplă astea prea des, poate deloc), rezultă o revoltă, mulțimea vrea să o linșeze pe Marișca, care este salvată de… „un înțelept” care ajunge psihoterapeut și emigrează în Statele Unite, unde, trăiască fantezia, ajunge și moare chiar Marișca (oare o luase salvatorul cu ea?)…

Dar poate „Marișca” este un exemplu bun numai pentru anumite texte, cum ar mai fi „Ciumurel” și „Petru”, unde parcă se apelează la un cumsecade absurd, tangențial sau nu cu realitatea…

Oricum, ruptura există și în textele pe care le pot numi neo-realiste (bănățene, nu italiene) sau cele amintind de povestirile „nouă”, dar deja vechi, ale lui Salinger (de fapt, cred că mă refer la proza scurtă americană în general): totul se schimbă când „moare” Feri Baci ( aici finalul se împarte între un nou dosar x și o amintire dintr-o copilărie, dar nu mai este nicio pupăză, ci doar un „az a szép, az a szép!”), totul se schimbă când „tatăl” („Tații noștri, vai de curul lor! Ori trăgeau ca sclavii prin Spanii și Italii, ori se îmbătau și ne cafteau, ori nu le dădeam de urmă. Tații noștri nu existau.”, p.5), după ce se câștigă o sumă mare la table, își duce copilul la amanta lui, totul se schimbă când apare administratoarea de bloc și te întrerupe din rugăciunea sinceră, chiar la biserică, când apare o familie de grași („Grașii i-au fost mai mereu potrivnici.”, p.117), totul se schimbă când o revistă celebră precum „Totul sau nimic” îți publică textele, după ce ai tot trimis, precum Martin Eden, de mai multe ori și parcă nimeni nu-ți răspundea!

Lumea prin ochi de copii ori de adolescenți întârziați, ori oameni nematurizați, nelăsați de către societate ori de către eul ca și destin, chiar dacă mai apar și bătrâni precum Feri Baci ori Vasile!

Reajungând la „Clătite cu zahăr” (da, nici o aluzie la lumea din cafenele a lui Caragiale n-ar strica!), unde „poveștile” sunt luate aproape la tavă, fast-food, relatându-se ce se aude prin local, putem să ne facem o idee despre o artă poetică, măcar parțială („Îl relaxa să se uite așa, aiurea, la cei din jur, să le audă flecăreala. Îi trecu prin minte că toți erau enoriași veniți la spovedanie, că restaurantul din cartier era parohia și el era popa. Râse. Unii dintre ei trăncăneau aprins, alții vorbeau în șoaptă, nu-i auzea, încerca să le citească pe buze. Alții tăceau. Ăștia-s cei mai păcătoși, își spuse și râse din nou.”, p.87), dar reflectată în concepția unui posibil prieten al unui posibil alt scriitor:

„…Vlad, a cam luat-o razna și el, s-a apucat de scris. (…) L-am scos în șuturi din viața mea, nu e de încredere, am citit odată o poveste de-a lui și m-am îngrozit, scria despre mine, să mor de te mint! Norocul lui că ne leagă douăj’ de ani de amintiri, altfel îi rupeam oasele. Băi, nesimțitule, am urlat, cum îndrăznești să dai afară din casă? Păi, de aia îți fac eu confesiuni, ca să ai tu ce scrie? A râs și mi-a zis: relax, my friend, nu te aprinde. Ficțiune, my friend, ficțiune… Ce my friend, mă, ce ficțiune, ai înnebunit? I-am spus. Arogantule! Impostorule! Se spărgea de râs, cum faci tu acum! Îl durea-n cur. Bă, poate te-apucă și pe tine strechea, rămân dracului fără niciun prieten.” (pp.89-90)

Scriind despre „Disco Titanic” (cel mai nou roman al lui Radu Pavel Gheo), Adrian G. Romila anunță și clarifică, într-un sens, „o generație de la granița de vest”. Acesteia îi aparține, desigur, și Bogdan Munteanu…

În alt sens, „Ai uitat să râzi” poate fi și un alt fel de avertisment: în țara asta sunt unii care vor să râzi doar la glumele lor. Iar glumele unora sunt chiar viața lor! Nu este cazul Irinei (tot vorba vine, este încă tânără!) care a îndrăznit să devină personaj și să iasă din carte!

Pardon, dintr-o ciorbă călduță!

Și dacă tot am ajuns la referințe culinare (românul s-a născut poet și bucătar! și, de ce nu, critic literar!), cartea lui Bogdan Munteanu nu este o ciorbiță, ci un platou mare cu clătite, cu de toate: dulceață de căpșuni, sirop de arțar, vișine, dar, pe model olandez, și cu altele…

Clătite bune, foarte bune și nu spun asta gândindu-mă la proza „Roșcovanul”, care începe așa:

„Stimate domn,

Nu mă cunoașteți prea bine. Chiar deloc, îndrăznesc să spun. Doresc să precizez de la bun început că-mi asum răspunderea pentru fapta mea. Sigur, se poate spune că nu am luat o decizie înțeleaptă atunci când i-am tras un șpiț în bot motanului dumneavoastră roșcovan, însă am convingerea că, după ce veți citi acest e-mail, îmi veți înțelege motivele. Să nu mai pierdem vremea, iată povestea.”…

Da, încerc să vă mai spun că nu este cazul să sunați la protecția copiilor și animalelor, ci doar să vă pierdeți în cartea lui Bogdan Munteanu. Poate veți fi salvați într-o poveste de-a lui, poate veți deveni o poveste. Sau doar un hohot rezonabil de râs.

Bogdan Munteanu – „Ai uitat să râzi”