Blenderul ficțiunii

De Ion Pleșa

Povestea din Vreau să aud numai de bine* e rezumată pe ultima copertă a cărții, dar harta nu e teritoriul, spoilerul e doar primul nivel al textului. Într-un interviu recent autorul spunea că își dorește ca cititorul să rezoneze cu problemele personajului principal. Pariu câștigat, poate pentru că avem o istorie spusă la persoana întâi și mărturisirea îndoielilor, eșecurilor recurente și anxietăți este cu atât mai credibilă prin infuzia de real. Cartea crește cu fiecare capitol, te prinde încet în vraja ei, arhitectul a gândit bine structura romanului și – cum ne mărturisește însuși Tomița (alter ego-ul scriitorului), într-o încercare de captare a bunăvoinței cititorului – abordarea scenaristică. De abia la sfârșit, privind retrospectiv, conștientizăm cum a fost realizat întregul: tăieturile de montaj, alternanța stilurilor, schimbările de ritm, prezentarea personajelor – fiecare are povestea sa, convergența capitolelor, misterul hrănit la foc mic, deznodământul pentru care am fost atent pregătiți. Îi reușește și sprintul de încheiere de care Tudor Ganea amintea în același interviu din revista Familia, ultimele zeci de pagini le-am citit pe nerăsuflate, nerăbdător să văd cum se vor aduna firele narative în dezvăluirea care ar trebui să-l împace pe Tomiță cu trecutul său.

Pe parcursul romanului sunt mai multe trimiteri la scrierile lui Dostoievski, numele scriitorului ce revine în discuțiile de lectură ale celor patru prieteni din adolescență – cum-necum finalul, și titlul volumului Vreau să aud numai de bine, a rezonat cumva cu răspunsul lui Alioșa, din Frații Karamazov, la întrebarea „dacă există cu adevărat Învierea”: „Sigur că da, ne vom scula, și atunci ne vom povesti veseli și fericiți tot ce-am făcut în viață.” Căci ce altceva este ultimul capitol din carte, relatarea celei din urmă convorbiri cu Mihail, cel ce urmează să plece brusc din lume, decât o amintire scăldată de lumină, de ispășirea unei greșeli esențiale și de împăcare cu trecutul. Tomiță și-a recunoscut (a dat piept cu) trădarea – el cel însetat de corectitudine și loialitate –, dar este iertat în conștiința cititorilor și ar vrea de acum să audă numai de bine. Iar evocarea întâmplărilor prin care au trecut Burcescu, Stup, Memo, Mihail și Toma („fratele geamăn”), este ca un fel de trezire, învierea unor oameni pe jumătate reali, pe jumătate plăsmuiți – la care suntem martori.

(Romanul este o specie îngăduitoare și poate cuprinde în hotarele lui mai multe povești, cum sunt istoriile colegilor de liceu ale eroului nostru. Aparent, în afara de proximitatea unui trecut comun, ele nu au tangență cu procesele de conștiință ale lui Tomiță, dar stau sub aceeași zodie a unor destine contorsionate.)

Există în carte și trimiteri la alte teme la fel de puternice: rușinea, lașitatea, violența, derizoriul, lipsa de empatie, spectrul morții, pe care Tomiță le descifrează la început perplex, apoi aplicat – citește ce i se întâmplă – , ca parte a unui proces superior de maturizare în fața „timpului ireversibil, care polizează și divolvă și lustruiește.” Menționez alt nume – nu e „name-dropping”, pentru că mi se pare firesc, Philip Roth, la el m-a dus gândul citind despre cruzimea oarbă a lui Mure (un vecin de bloc). „Toți suntem niște cățele momite către o lovitură surprinzătoare” oripilați de moarte – fără îndoială acestea sunt cele mai reușite pagini ale romanului, un fel de cheie de boltă ce ar merita abordată distinct. O recenzie cuprinzătoare ar putea aminti despre pasajele ce ar vrea să schițeze fresca unor ani („În perioada 94-2000, poporul român și-a închis bibliile și a deschis televizoarele”), de capitolele funcționale (uneori inegale calitativ) necesare construcției, despre veridicitatea scrierii la persoana întâi („Toma! Clocotești”), despre ce-l provoacă pe scriitor („Tu vezi derapajele și cele mai mici răutăți cu niște dioptrii imense. Pui lupa pe ele.”), de hohotele de râs ale prieteniei, ori de fabula viermilor care a înlocuit morala din „Greierele şi furnica”, sau de Stup, personajul ce-i servește autorul drept portavoce. Hei, însă aș vrea mai curând să vă spun de ceea ce m-a surprins în mod deosebit.

Este la îndemână să scrii despre ceea ce știi mai bine – un truism –, doar sunt atâtea exemple de creații („Lupta mea” să spunem) ce își trag seva din viața autorului. „Cea mai ficțională operă non-ficțională e, în general, autobiografia”, posta un îndrăgit scriitor pe Facebook, sau „Viața mea exact așa cum a fost.” Metamorfoza lui Kafka, de pildă, considerată în siajul celebrei scrisori adresate tatălui, ar putea fi înțeleasă ca un text sublimat de autoficțiune, căci cum altfel s-ar fi putut simți autorul, în acel mediu intolerant și mărginit – familia sa –, altfel decât ca o ființă diferită în esență de ai lui, o arătare ce le provoacă repulsie, asemeni unui gândac imens ce trebuie stârpit.

Scriitorul și-a luat măsuri de prevedere, ne avertizează atât în interviu cât și în carte, că el este un ventriloc, prin el vorbește o păpușă, ceea ce i s-a întâmplat vreodată autorului nu se poate potrivi unu la unu cu viața lui Ionescu Toma și nici regăsi tel quel în existența prietenilor săi. Ne spune de altfel franc („am forțat nodurile dintre micile fire ce începeau să mi se lege în cap”) că a alterat biografia unor oameni (nu doar pe cea a personajului feminin Stup) rescriind-o. Ceea ce nici nu e așa de important pentru a diferenția între realitate și ficțiune, identitatea personajelor rămâne oricum cea pe care o stabilește scriitorul. „As soon as you select the material from your life, and arrange it and write it in a stylized manner, it is no longer really identical to that life and that person.” Există multe elemente autoficționale care se pot identifica (curiozitatea a omorât pisica) cu ușurință de cineva care e la curent cu aparițiile lui Tudor Ganea în mass-media, dar ce contează? Peste câțiva ani detaliile acestea nu o să mai fie remarcate de nimeni și se vor integra – cu excepția ancorelor din prezent, gen: cine a fost Dorinel Munteanu? – fără rest în întreg. Doar în puține cazuri momentele autoficționale se desfășoară ca pe o scenă la care asiști prin efracție. E mai ales disputa de familie („Eu am lucrat în 12 locuri, nu am avut niciodată un birou al meu.” sau „De când n-ai mai dus gunoiul?” etc) unde „faptele sunt/rămân o formă inferioară de ficțiune”.

Nimic surprinzător până aici. Ceea ce m-a frapat însă este modul în care autorul mânuiește elementele concrete din viața sa, căci nu se lasă condus de ele – cum ar fi tentat un scriitor furat de rememorări –, ci le folosește cu îndemânare, asumându-și totuși unele riscuri, pentru a ajunge la ceea ce și-a propus. Degeaba afirmă el: „Nu plec niciodată la drum cu faza lungă pusă pe idee. Nu-mi aleg tema. Tema se cerne în timpul scrisului.” Chiar dacă acest lucru ar fi adevărat, la sfârșitul romanului momentul de Aha („A, asta căutam!”) este transmis cititorului cu intensitatea unei revelații autentice, dovada unui meșteșug bine însușit, calculat. Referințele autoficționale au fost judicios amestecate în blenderul ficțiunii. Doi, e simpatică tentația – nu e ceva nou, dar așa merg lucrurile – de a te răfui („Am zis-o ca să-i pedepsesc”) cu urâțeniile vieții prin intermediul scrisului. În realitatea imediată celor vizați nu le pasă însă de ce se spune despre ei și habar nu au – „E TVR Cultural. Nu-i postul național.” Chiar dacă cele n demisii din realitate nu se șterg printr-o carte, autorul își ia revanșa arătându-le persoanelor abjecte chipul în oglinda literaturii. La naiba!

Bref, un roman curajos, puternic, important.

*Vreau să aud numai de bine, Tudor Ganea, Editura Polirom.

Vreau să aud numai de bine de Tudor Ganea