Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din volumul Hasdeu. Duhuri de George Cornilă, cea mai recentă apariție din colecția „Biografii romanțate”.
Tadeu Hâjdeu se naşte pe 26 februarie 1838 la Cristineşti (Ucraina de astăzi) într-o familie de cărturari. În primii ani este dăscălit acasă şi la mai multe şcoli din Podolia şi Volînia, unde predă tatăl său. Se înscrie la liceul de băieţi din Chişinău, apoi la Facultatea de Drept a Universităţii din Harkov. Ca urmare a faptului că îşi rupe paşaportul rusesc şi îl trimite la Consulat, este judecat în lipsă, dezmoştenit de drepturile asupra posesiunilor basarabene şi condamnat la exil în Siberia. După ce se stabileşte la Iaşi, lucrează ca bibliotecar şi profesor de istorie, geografie şi statistică şi îşi schimbă numele în Bogdan Petriceicu Hasdeu. Din cauza unui scandal soldat cu un răsunător proces de presă, îşi pierde posturile. Se mută în Bucureşti, unde activează ca membru al Comisiei moşiilor mănăstireşti. Pe lângă munca la monumentalele proiecte istorice şi lingvistice, scrie poezii, fabule politice, schiţe satirice, piese de teatru şi romane istorice şi fondează mai multe ziare şi reviste, printre care România, Foiţa de istorie şi literatură, Lumina, Satyrul, Columna lui Traian, Revista nouă. Este ales deputat în două rânduri. Bănuit că s-ar fi implicat în Republica de la Ploieşti, în 1870 este arestat şi închis la Văcăreşti timp de nouă zile. În 1876 este numit director al Arhivelor Statului, iar un an mai târziu este primit în Societatea Academică Română. În 1888, fiica sa, Iulia, studentă la Sorbona, moare de tuberculoză, iar Hasdeu devine un adept înfocat al spiritismului. Fire polemică şi personalitate controversată, una dintre cele mai impresionante minţi ale epocii sale, Bogdan Petriceicu Hasdeu moare în 1907, singur, în Castelul din Câmpina.
George Cornilă (n. 1986) este prozator, eseist şi traducător. A publicat romanele Cu dinţii strânşi (2007, 2022), Miezul nopţii în Cartierul Felinarelor Stinse (2013, 2014, 2021), Regele lupilor (2016), Expurgo (2018, 2019) şi Diluvium (2019), culegerile de proză scurtă Arlequine (2018), Entropic (2020) şi Rezervaţia (2022) şi volumul de poveşti pentru copii Toxi Foxy (2018). Este prezent cu texte în mai mult de zece antologii apărute în România şi Marea Britanie. Colaborează frecvent cu publicaţii culturale precum Dilema Veche, Timpul, Familia, Vatra, Suplimentul de cultură, Luceafărul de dimineaţă, Salonul Literar şi Aphelion (SUA). Laureat al Premiilor „Ion Hobana” (2019), COLIN (2021) şi Saboteur (Marea Britanie, 2022 – pentru volum colectiv). A participat în calitate de antrenor la atelierul Creative Writing Sundays, seria octombrie-noiembrie 2022.
FRAGMENT
„Când s‑a făcut ora, m‑a întrebat dacă aveam o masă rotundă și o oglindă de podea, iar când am încuviințat, a cerut ca acestea să fie duse în odaia copilei, ceea ce slugile au făcut de îndată. Am urcat și am văzut că geamul fusese, într‑adevăr, spart, pesemne de crengile butucănoase ale castanului. Când am vrut să închid ușa, mi‑a zis că aceasta, la fel ca ferestrele, trebuia să rămână deschisă, ca spiritul să aibă pe unde să intre. N‑a fost astfel chip să ținem lumânările aprinse, din cauza vântului care treiera încăperea spre a se învârteji apoi pe coridoare, așa că a trebuit să aduc două candele de sticlă. Zingaro a așezat masa în capătul odăii și oglinda în așa fel încât să mă văd pe jumătate în ea. Nu‑mi plăcea ce zăream acolo, părul vâlvoi, barba încâlcită, slăbisem și ochii mi se înfundaseră în cap.
Mi‑a zis că orice s‑ar întâmpla, nu‑mi era îngăduit să mă ridic sau să‑mi iau mâinile dintr‑ale lui. Apoi lucrurile au decurs întocmai ca în urmă cu câteva zile, în cort, doar că, după un timp, călăuza mea prin lumea spiritelor mi‑a spus să deschid ochii. Și atunci am văzut‑o.
Răsfrângându‑se în penumbra din oglindă, în rochia ei de mătase albă, cusută cu fir de aur și dantelă de Chantilly, era Lilica mea. Am vrut să mă întorc, însă Zingaro m‑a tras în față, rostind vorbe de neînțeles. Scos din minți, neputându‑mi stăpâni hohotele, m‑am luptat cu el, însă era puternic, pe când eu eram slăbit, încheieturile îmi erau parcă prinse în cătușe. Țintuit locului, neputincios, am văzut‑o pe Lili făcând un pas în spate și cred că groaza că aveam s‑o pierd din nou mi‑a dat forță să mă smulg din prinsoare. Într‑o clipă eram lângă ea, a dat să fugă, însă am prins‑o de un braț, mi‑am șters lacrimile, am privit‑o cu ochi arzători și atunci am văzut chipul mai ascuțit și mai oacheș, nasul mai mare, ochii mai mici și mi‑am dat seama că nu era multiubita mea copilă, ci fata țiganului.
Am auzit un strigăt din spate, în zbuciumul meu dădusem pesemne peste una dintre candele, care se spărsese de podea și covorul luase foc. Profitând de neatenția mea, țigăncușa și‑a eliberat brațul și a alergat spre fereastră. S‑a săltat pe pervaz și s‑a aruncat în gol. S‑a prins însă de o cracă și, iute ca un simian, s‑a zvârlit din creangă în creangă, până a ajuns jos și s‑a făcut nevăzută în noaptea furtunoasă. Zingaro mă privea sălbatic, cu ochii aprinși de flăcări, cred că ar fi fost în stare de orice, așa cum și eu ar fi trebuit să fiu, să‑l ucid cu mâinile goale, să chem servitorii să‑l prindă și să‑l dăm pe mâna sergentului de stradă, însă mâhnirea a sugrumat furia. L‑am alungat, poruncindu‑i să părăsească Bucureștiul chiar în acea noapte. Am stins focul cu o pătură, după care m‑am prăbușit pe covorul ars. Nici să plâng nu mai puteam.”