Biografia Cehov

„Anton Pavlovici Cehov — scriitor și medic rus, născut în 1860, mort de tuberculoză pulmonară în 1904; ultima sa piesă a fost Livada cu vișini.” (Matei Vișniec)

„Singura lui pasiune era arta, literatura pe care o făcea. Scriind, avea impresia că oprește curgerea timpului. Deodată, de acolo unde cu puțin înainte nu fusese decât vid răsăreau pagini înnegrite, personaje noi, o poveste inedită. Ce miracol mai mare decât această naștere din nimic?” (Henri Troyat

Calitatea indiscutabilă a biografiilor (Dostoievski, Pușkin, Tolstoi, Petru cel Mare, Ivan cel Groaznic, Baudelaire, Balzac) scrise de Henri Troyat vine, pe lângă documentare, și din detașarea adoptată de autor față de personalitatea a cărei viață o prezintă. Istoric de formație, Troyat găsește un echilibru al momentelor semnificative, pe care le înfățișează fără ostentație, cu sublinierea justă a valorii lor în tabloul vast al vieții private și al vieții sociale. Tonul relatării este mereu detașat, fără să fie lipsit de farmec, dimpotrivă. Cronologia se păstrează aproape fără excepție, având ca efect o mai bună înțelegere a contextului în care este scrisă opera.

Este și cazul acestei biografii Cehov, apărute prima dată la Flammarion în 1984. Henri Troyat folosește masiv, pentru a contura edificator personajul Cehov, corespondența scriitorului, precum și fragmente din proza și dramaturgia cehoviană, cu necesarele note de subsol. Cu toate acestea, pagina nu este niciodată încărcată inutil. Troyat alege exact acele secvențe care îi susțin viziunea.

Viața lui Cehov este condiționată, de la început până la finalul ei, de relația cu propria familie de a cărei întreținere s-a simțit de timpuriu responsabil. A început să scrie, încă din perioada studiilor, din nevoia de a câștiga bani. Scrisul era o sursă de venit, până când ar fi putut, ca medic, să le ofere părinților și fraților săi mai mult. Familia lui Cehov se dovedește abulică, plină de vicioși nefericiți și de bolnavi, fără o direcție morală. De pe la 16 ani, Antoșa le poartă de grijă tuturor: își trimite frații mai mici la școală (Maria nu studia nicăieri), fraților mai mari le găsește slujbe tranzitorii, plătește chiria caselor insalubre în care stau cu toții, îi îngrijește pe cei bolnavi și singuri. Ar vrea, în schimb, mai multă liniște, ca să poată scrie. Și liniște nu are.

Copilăria de la Taganrog, un târg în care era greu să găsești un om cinstit, are în mărturisirile lui Cehov secvențe întunecate ca în cărțile lui Charles Dickens. Tatăl e un tiran, mama nu are nicio putere, de multe ori e prima victimă. Femeia nu putea să-și apere singură cei șase copii, cinci băieți și o fată.

„Tata a început să-mi facă educația, mai bine zis să mă bată, când nici nu împlinisem cinci ani…” (p. 8)

„Pe bunicul îl băteau stăpânii, cel din urmă dintre slujbași putea să-l snopească în bătaie. Pe tata îl bătea bunicul, iar pe noi ne bătea tata. Oare ce fel de nervi și ce sânge am moștenit?” (p. 8)

Convins că bătaia este un principiu de bază al educației, băcanul Pavel Egorovici, tatăl lui Cehov, se gândește totuși, fiind și snob, nu doar habotnic, să-și dea băieții la școală grecească, sperând la căpătuirea lor, care i-ar fi fost de folos în primul rând lui. Negustorilor greci le mergea bine, nu cum îi mergea lui, din ce în ce mai aproape de faliment, din pricina proastei administrări a afacerii și a faimei proaste — oamenii ocoleau băcănia după ce se zvonise în mahala că un șobolan se înecase în butonul cu ulei, iar Pavel Egorovici chemase un preot să curețe cu o slujbă uleiul pe care ulterior l-a scos la vânzare.

Tatăl practică credința cu forța, traducând toate preceptele bisericești în spiritul unei mentalități despotice. Își supune familia unei asprimi teribile, își bate și își ceartă copiii și nevasta, pedepsindu-i pentru cea mai mică abatere de la regulamentul impus de el — supa e prea sărată, copilul cel mic se trezise cu câteva minute mai târziu decât ora stabilită etc.

Școala grecului Vucina avea o singură încăpere unde se găseau în devălmășie cam 70 de inși, învățăcei între 6 și 20 de ani. Școala avea un singur profesor, pe proprietarul ei. Anton și Nikolai, cărora li se pretind 25 de copeici pentru cărți de cum intră pe ușă, nu înțeleg nimic din ce vorbesc ceilalți. Târziu constată și tatăl că băieții nu deprinseseră nicio vorbă grecească, dar îi lasă în continuare la școală, fiindcă plătise oricum taxele.

Băieții vor fi înscriși apoi la gimnaziul de stat, unde atmosfera este la fel de neprielnică educației ca în școala particulară a lui Vucina. Cehov avea să descrie mai târziu acest mediu în „Omul din carapace”:

„Vă credeți pedagogi, profesori? Nu sunteți decât niște conțopiști; liceul vostru nu e un templu al științei și o direcțiune a bunei-cuviințe; miroase a acru, ca la un comisariat de poliție.” (p. 23)

Excepția este un preot, profesor de religie, Pokrovski, un om iubitor de cultură, blând și apropiat de copii. Acest profesor observă că Anton are umor, are și minte iscoditoare, că ar putea fi mai mult decât școlarul care îi făcea pe toți colegii să râdă. De pe atunci, Anton avea o ironie ușoară, „lipsită de răutate”, dar și autoironie. Profesorul îl poreclește cu drag „Cehonte” și îl sfătuiește să îi citească pe Molière, Swift și Șcedrin. Cehonte avea să fie multă vreme numele pe care îl folosește scriitorul (care se considera medic) pentru creațiile sale.

Cehov descoperise, la 13 ani, teatrul, avea el însuși talent actoricesc. Este îndrăgostit de scenă și așa va rămâne, chiar și atunci când analizează critic interpretarea unor actori considerați mari. Cehov le cere actorilor nu doar talent, le cere cultură. Cum altfel să-l joci pe Hamlet?!

Schimbându-și brusc părerea despre educație, Pavel Egorovici decide să-și mute băieții la o școală profesională de croitorie. Frații mai mari sunt dați afară pentru comportament neadecvat. Singurul care continuă școala e Anton. Când crede că a deprins suficient meșteșugul croitoriei, Anton îi face o pereche de pantaloni unuia dintre frați. Pantalonii ies strâmți, așa că în familie episodul rămâne sub denumirea de „pantalonii-macaroană”.

La 16 ani, Anton este lăsat să se descurce singur. Tatăl, presat de datorii, fuge la Moscova, abandonându-și familia. Mama ia o parte dintre copii și merge să-și caute bărbatul. Acasă, în orașul mic, extrem de sărac și plictisitor, rămâne doar Anton, nevoit să mediteze copilul unui neam-prost ca să-și câștige pâinea. Continuă să meargă la școală. Notele lui cresc, spre deosebire de vremea când tatăl îl obliga să muncească în băcănia familiei, în frig, un copil printre alcoolici depravați, de vremea când, trezindu-se dimineața, se întreba dacă va fi bătut său nu. Anton voia să devină medic, impresionat de felul blând și responsabil în care îl tratase un doctor, care-l și operase de apendicită acută.

Cehov începe să scrie din adolescență, realizează chiar, pe la 16 ani, un ziar manuscris cu articole comice, spre hazul colegilor și al fraților deja mutați la Moscova, unde le era trimisă pagina cu pricina.

Scria ușor. Putea lua orice obiect din jur, de exemplu o scrumieră, și în câteva ore era gata o schiță, cu personaje verosimile, convingătoare psihologic și estetic. Scria ca să facă rost de bani pentru familia zgomotoasă și petrecăreață pe care o susținea. În 1880 i se publică 9 povestiri, apoi 13 în 1881, pentru ca în 1883 să-i apară 129 de texte scurte. Se plângea uneori că nu are liniște, frații lui își aduceau prietenii acasă, camerele erau în permanență pline de musafiri ori de pacienți, însă Cehov reușea să scrie în orice condiții. La început, era plătit cu 5 copeici rândul, apoi, la diverse gazete, cu 6 și, ce generozitate!, cu 30 de copeici. Se întâmpla să scrie și fără să fie plătit, strânsul banilor cuveniți fiind în sine o odisee pe care o lăsa în seama lui Aleksei, unul din frați. I se cerea să scrie un număr fix de rânduri, iar chinul cel mare al lui Cehov era permanent acela de a tăia din text.

Uneori, pe lângă subiectele comice, strecoară și personaje de dramă, însă redactorii voiau să distreze publicul, nu să-l întristeze. Cehov nu se bucură de aprecierea șefilor de gazetă, care îl cenzurează și îi resping, după plac, anumite materiale. Niște spirite mărginite îi dau sau nu lui Cehov acordul de publicare, provocându-i tânărului destulă amărăciune, mai ales că nici el nu părea convins de talentul său.

„Dacă am un talent care merită respectul, recunosc în fața inimii dumneavoastră curate că, până în prezent, eu nu mi l-am respectat. Am simți că am talent, dar m-am deprins să-l socotesc prea mărunt și neînsemnat.” (p. 87)

Abia când ajunge la Petersburg, Cehov descoperă că e o celebritate, îl cunoștea toată lumea și îl considera o revelație. Este sfătuit să renunțe la pseudonimul Cehonte, să se lase descoperit cu adevărat.

La 26 de ani, Cehov se considera însurat cu medicina, recunoscând că literatura îi este amantă. Cât despre adevărata căsătorie cu Dunia Efros, după ce o văzuse frumoasă și deșteaptă, descoperă după o ceartă că „tare-i rea”. Dunia îi rupe fotografiile și creioanele de oe birou. Tânărul Cehov știe că o căsătorie cu ea s-ar încheia repede. Se considera nepregătit pentru scene conjugale, deci pune punct oricăror planuri maritale. Avea nevoie urgentă de altă intimitate, cea a scrisului.

La Petersburg, unde Cehov se simte mai prețuit decât la Moscova, gazdă îi este un jurnalist îmbogățit, Suvorin, un tip cinic și pragmatic, dar cumsecade.

„În calitate de mare scriitor am fost tămâiat la Petersburg și am băut multă șampanie.” (p. 115)

Luxul de la Petersburg i se pare copleșitor scriitorului care continuă să aibă mari probleme financiare de pe urma familiei sale, pe care o suportă stoic — la vremea aceea, Cehov locuia înghesuit în „scrinul cu sertare”, aproape de centrul Moscovei (casa va deveni muzeul Cehov), împreună cu alte opt persoane, oameni apropiați, dar gălăgioși, certăreți și egoiști. În casa enormă a lui Suvorin, un parvenit, scriitorul trece prin momente hilare, pe care le găsim relatate cu vervă în corespondența sa:

„Un valet se ocupa de el în exclusivitate. E mai bine îmbrăcat decât mine, îi scria Cehov lui Mihail, are un aer distins și mi se pare curios să-l văd învârtindu-se în jurul meu cu deferență, pe vârful picioarelor, încercând să-mi ghicească dorințele.”

Totuși, pe musafir îl indispune vorbăria nevestei lui Suvorin. Nu-i place nici propunerea, pe care doar el o consideră precaut o glumă, de a se căsători cu fiica lui Suvorin, care, cum scrie Cehov puțin depășit de situație, „pentru moment, mergea încă de-a bușilea”. Cehov și Suvorin vor fi prieteni buni, tovarăși de călătorie, nu și de idei. La un moment dat, Suvorin va pretinde prea mult de la amicul său, oricum avea drepturi bănești asupra operei cehoviene, iar legătura dintre ei se rupe.

Relația dintre Cehov și Lev Tolstoi este interesant relatată în biografia lui Henri Troyat. Pe cei doi îi despărțeau aproape 30 de ani. Nu e de mirare că aveau opinii diferite în privința culturii și, în general, în privința evoluției societății.

Lui Cehov nu i-a plăcut „Sonata Kreutzer”, o considera artificială. Nici prefața acestei nuvele nu l-a convins. Medicul observă că marele Tolstoi nu avea cunoștințe științifice și scria, cu toate acestea, despre lucruri la care nu se pricepea — aceeași problemă i-o reproșase și lui Dostoievski. Găsea că proza aceasta vehiculează idei învechite și trăiri lipsite de autenticitate.

„Îndrăzneala cu care Tolstoi tratează chestiuni pe care nu le cunoaște și pe care, din încăpățânare, nu vrea să le înțeleagă. […] Scrie bine, dar prea multă vorbărie, și prea ostentantivă. E prea pretențios.” (p. 138)

Comparându-l cu Turgheniev, pe care-l place destul de mult, constată că „Tolstoi n-o să îmbătrânească niciodată. Limba lui se va învechi, dar el va rămâne veșnic tânăr.” (p. 199) Când vine vorba despre personajele feminine, Cehov e tranșant:

„E destul să te gândești la Anna Karenina a lui Tolstoi, ca toate aceste cucoane ale lui Turgheniev, cu umeri ispititori, să se ducă dracului.” (p. 199)

Când izbucnește foametea, în 1891, Tolstoi părăsește Iasnaia Poliana ca să organizeze ample campanii de întrajutorare a oamenilor sărmani, strânge fonduri și construiește cantine, merge în mijlocul oamenilor și face cât îi stă în putere, adică mult, sfidând autoritățile. Cehov e impresionat și începe, la rându-i, propria campanie de caritate, fără a avea nici pe departe succesul lui Tolstoi:

„Cehov exclamă: Tolstoi rămâne tot Tolstoi! Pentru vremurile de astăzi, el nu e om, ci un titan, un adevărat Jupiter.” (p. 175)

La 32 de ani, Cehov își împlinește un vis și, cu niște împrumuturi împovărătoare, își cumpără o moșie. Scriitorul se face moșier, din nepot de șerb, exact ca Tolstoi. Când nu poate dormi noaptea, citește „Război și pace” și iar cade în admirația lui Tolstoi, deși nu avea deloc același crez.

„Revolta bunului-simț împotriva utopiei nu-l împiedică pe Cehov să simtă admirație pentru Tostoi o tandrețe plină de deferență. […] Mă trezesc în fiecare noapte și citesc Război și pace. Îl citesc cu un interes și o uimire naivă, ca și când nu l-aș mai fi citit niciodată. E minunat.” (p. 185)

Îi plăcea scriitorul, însă nu-l putea suporta pe gânditorul Tolstoi, care, adept al lui Prudhon, declarase proprietatea un furt. Lui Cehov, după anii de sărăcie, îi pria un pic de civilizație.

„Tolstoi nu mai este în inima mea.” (p. 208)

Un cunoscut îi confirmă că lui Tolstoi i-a plăcut una dintre prozele sale, destul de criticată de alții: „E fermecătoare, vai, ce fermecătoare!” (p. 208), ar fi spus acesta. Cehov a fost emoționat, mai ales că Tolstoi nu era de obicei prea generos în aprecieri.

Așa se face că Cehov nu rezistă până la urmă tentației de a-l vizita pe Tolstoi la Iasnaia Poliana, intrând în „curentul adoratorilor”. Sosește la moșie pe 8 august 1895, într-un moment în care Tolstoi se pregătea să facă baie în râu. Îl poftește pe Cehov să i se alăture și, cufundați în apă, discută despre probleme literare.

„De îndată ce a sosit, pe 8 august 1895, l-a întâlnit pe bătrânul scriitor pe aleea de mesteceni ce ducea către casă. Tolstoi purta o cămașă de pânză albă. Cu un ștergar pe umăr, se pregătea să se scalde în râu. L-a invitat pe Cehov să-l însoțească. Amândoi s-au dezbrăcat și s-au aruncat în apă până la gât. Și bălăcindu-se așa, într-o goliciune biblică, au schimbat primele idei. De la început, simplitatea aceasta l-a încântat pe Cehov — aproape că uita că se află în fața unui monument al literaturii ruse. Apoi s-au dus să se plimbe pe drumul spre Tula, Tolstoi lăudând avantajele mersului pe bicicletă, pe care-l practica în ciuda celor 67 de ani ai săi.” (p. 222)

Iubitor de adevăr și în literatură, Cehov îi atrage atenția că Ekaterina Maslova, din „Învierea” (citiseră fragmente), nu putea fi condamnată la doi ani de muncă silnică, fiindcă „tribunalele rusești nu dădeau asemenea sentințe de scurtă durată. Tolstoi a acceptat critica, îndreptând greșeala.” (p. 222)

Tolstoi nu credea că Cehov are talent de dramaturg și declară că nu înțelege unde e drama în „Unchiul Vanea”. Cehov nu se supără, îl prețuia așa de mult încât, atunci când Tolstoi se îmbolnăvește, se teme pentru viața lui:

„Aflând că Tolstoi era grav bolnav, și-a făcut atâtea griji, ca și când ar fi fost în pericol viața unei rude apropiate.

Boala lui m-a speriat și m-a ținut mereu sub presiune. […] Mi-a fost frică să nu moară. Dacă ar muri Tolstoi, în viața mea s-ar face un gol imens. Mai întâi trebuie să mărturisesc că nu iubesc pe nimeni cum îl iubesc pe el. Eu sunt ateu, dar cred că din toate credințele, cea mai potrivită pentru mine ar fi credința lui. Al doilea, când în literatură există Tolstoi, e ușor și agreabil să fii scriitor: chiar și dacă recunoști că n-ai scris și nu scrii nimic, lucrul nu pare prea grav, deoarece Tolstoi scrie pentru toți.” (p. 301)

Mai în vârstă cu trei decenii, Tolstoi îi supraviețuiește lui Cehov. Semnele bolii se arătaseră din 1884, dar scriitorul, medic el însuși, refuzase să ia în considerare vreun diagnostic și, implicit, să se trateze:

„Deodată, pe 7 decembrie 1884, în toiul luptei sale istovitoare cu textele și cu îngrijirea bolnavilor săraci, a primit un semnal de alarmă pe care s-a prefăcut a nu-l lua în seamă. Nu e tuberculoză, s-a grăbit el să-i spună prietenului său, publicistul Sergheenko. Iar pe 10 decembrie îi scrie lui Leikin: De trei zile așa, pe nepusă masă, sângele îmi curge gârlă, plec la Piter… Nu m-am așteptat să pățesc una ca asta!” (p. 74)

Viața lui Cehov a continuat aproape 20 de ani de la debutul bolii într-un ritm care l-ar fi dus la epuizare și pe un om perfect sănătos. Nu vorbea despre starea lui de sănătate din delicatețe, menajând sentimentele celor care l-ar fi ascultat mâhniți. De fapt, a ținut foarte tare, și a reușit, să nu devină prizonierul propriei boli. Printre grave accese de tuse, purtând cu sine o sticluță în care scuipa sângele bolnav, Cehov se străduia să facă față problemelor și reușește, miraculos, să aibă momente de intensă fericire sau măcar de liniște:

„Se trezea în zori, la patru-cinci dimineața, își pregătea singur cafeaua, apoi se așeza la lucru – nu la masă, ci pe pervezul unei ferestre. Astfel, când ridica ochii de pe hârtie, descoperea parcul. La unsprezece pornea la cules ciuperci sau la pescuit. După dejunul care era servit la ora unu, își acorda o scurtă siestă și, abia trezit, își relua condeiul și nu-l mai lăsa până seara.” (p. 171)

Sfârșitul vieții scriitorului, tragic și involuntar comic, pare desprins din piesele sale, regizate, eventual, de Stanislavski. Absolut neobișnuit și totuși firesc, Cehov a cerut, știind ce urmează, un pahar de șampanie și gata, după aceea a sărit dopul sticlei și cei de față au tresărit. La Berlin, pe 2 iulie 1904 s-a încheiat viața lui Cehov. Sicriul trebuia adus la Moscova, cu trenul; Gorki a văzut, necăjit, că Antoșa venise acasă într-un vagon verde pe care scria „Stridii”, Cehov ar fi făcut însă haz, mulțumit de absurdul situației, cum mulțumit ar fi fost și de singurul discurs funerar succint (Cehov iubea simplitatea, miza pe economia de cuvinte), rostit nu imediat, ci a doua zi după înmormântare, „Vezi ce nenorocire ne-a lovit! Antoșa nu mai e!” (p. 415)

Cehov dispărea din scenă la 44 de ani și 25 de carieră, nu înainte de a fi rezistat eroic, extrem de bolnav, zeci de ani, unei agitații teribile, drumurilor lungi, diferențelor de temperatură, eșecurilor și succesului, disputelor cu Tolstoi, musafirilor, familiei sale.

În piesa „Mașinăria Cehov”, dramaturgul Matei Vișniec și-l imaginează pe Cehov trăind efectiv în compania personajelor sale, suferind pentru ele cum ar fi suferit pentru niște oameni adevărați. Din pricina diagnosticului grav, Cehov este nevoit să petreacă mult timp în singurătate, izolat de familia lui și, mai ales, de tânăra sa soție. Nu e de mirare că personajele pe care le-a creat, în mare parte cu material luat direct din realitate, l-au însoțit până în ultima clipă.

Câteva informații despre autor găsim în prezentarea editurii:

Henri Troyat (1911-2007), scriitor francez de origine rusă, este autorul a numeroase romane de succes (cum ar fi Destine, Familia Eygletière, Paingul, Sfârșit de vacanță), nuvele, piese de teatru, biografii (Pușkin, Petru cel Mare, Ivan cel Groaznic, Baudelaire, Balzac etc.). A fost distins cu mai multe premii literare, între care și prestigiosul Premiu Goncourt (1938). În 1959 a fost ales membru al Academiei Franceze. De același autor, la Editura Polirom au apărut romanul Sfârșit de vacanță (1999), precum și biografiile Cehov (2021), Nicolae al II-lea. Ultimul țar (2021) și Dostoievski (2022).

Las mai jos alte fragmente:

„Dar, încă de la prima repetiție, încrederea în sine i s-a prăbușit. Dintr-odată, avea impresia că autorul nu mai însemna nimic în această întreprindere colectivă, că actorii îl deposedau de text, că toate drepturile îi reveneau directorului trupei. Din cele zece repetiții promise nu s-au ținut decât patru. Ghemuit în fotoliul din sală, Cehov suferea auzindu-i pe actori cum se poticneau în replici, așteptând ajutorul sufleorului. I se părea că niciunul nu înțelegea sensul operei sale. Infatuați și obtuzi, în loc să trăiască rolul, îl jucau. Și când intervenea cu timiditate ca să explice psihologia vreunui personaj, nu era luat în seamă.” (p. 104)

„Primul act s-a desfășurat normal, deși actorul Kiselevski avea tendința supărătoaare de a improviza, pentru a-și ascunde lacunele de memorie. În actul al doilea, actorii din rolurile secundare, care nu știau textul și șovăiau, au făcut și mai multe greșeli, dar spectatorii n-au băgat de seamă. La sfârșitul celui de-al treilea act, publicul a aplaudat și chiar l-a chemat pe autor la rampă. Partida era oare câștigată? Cehov era aproape convins și, cu inima bătându-i nebunește, aștepta urmarea. Actorii băuseră între timp și făceau pe măscăricii. Kiselevski, beat criță, juca în bătaie de joc, șarja, se strâmba. Sinuciderea lui Ivanov i-a șocat pe unii spectatori, iar pe alții i-a făcut să râdă. În sală harababura creștea. Fluierăturile se amestecau cu aplauzele, batjocura cu strigătele de bravo. Unii spectatori s-au luat la bătaie. A fost nevoie de intervenția poliției, care, îngrozită de această dezlănțuire de furie, a dat afară câțiva scandalagii, sora lui Cehov era gata să leșine. Unul dintre prietenii lui a părăsit teatrul în goană, cuprins de palpitații. Un altul se tânguia, apucându-se cu mâinile de cap: Ce-am să mă fac eu acum? În mijlocul tumultului, Cehov își păstra sângele rece, ca și cum evenimentul nu îl privea.” (p. 105)

„Uneori trebuia să aștepte în plin vânt, pe marginea drumului, cât dura reparația trăsurii, sau să meargă pe jos până la stația următoare. Ajuns la destinație, cu gleznele tremurând și hainele pline de noroi, se prăbușea pe o saltea mizerabilă și adormea amețit de oboseală și de aerul tare.” (p. 151)

„Se poate spune că odată cu Baikalul începe poezia Siberiei. Până la Baikal, e numai proză.” (p. 154)

„M-am îndrăgostit de Amur, îi scria Cehov lui Suvorin. Aș trăi cu plăcere aici vreo doi ani. Locurile sunt frumoase, imense și calde. Elveția și Franța n-au cunoscut niciodată o asemenea libertate. Ultimul deportat respiră pe Amur mai liber decât primul general din Rusia.” (p. 154)

„În ciuda declarațiilor optimiste, Cehov era hotărât să-și desfășoare ancheta riguros, nu ca turist, ci ca savant. Pentru aceasta, voia mai întâi să facă recensământul tuturor deportaților, ceea ce îi prilejuia, sub pretextul că aduna date statistice, stabilirea contactului cu cei mai înrăiți criminali. A cerut să se tipărească la tipografia penitenciarului un chestionar pe fișe, cu treisprezece puncte, și s-a apucat imediat de treabă, fără ajutorul nimănui. Sculat de la cinci dimineața, a vizitat, când singur, când însoțit de un gardian înarmat cu un revolver, toate închisorile, toate barăcile, toate izbele, a coborât în mine, a interogat brutele analfabete care-l priveau fără să priceapă nimic, asasinii care se uitau la el chiorâș, hoții veseli și neîncrezători, pe cei săraci cu duhul ținuți în lanțuri. Vorbindu-le cu blândețe și adresându-li-se direct, reușea foarte repede să le câștige încrederea. După câteva minute, îi răspundeau ca unui prieten.” (p. 155)

„După vremea însorită de la Ialta, clima rece și umedă a Moscovei l-a obligat pe Cehov să stea mai mult în casă. Noul apartament pe care Olga și Maria îl închiriaseră pe strada Petrovka i s-a părut fermecător. Dar se afla la etajul trei, fără ascensor. Când cele două femei îi semnalaseră inconvenientul în scrisoare, nu-i acordase nicio importanță. Acum, ori de câte ori urca scările, respira șuierător, inima îi bătea haotic, era un adevărat martir. Îi trebuia o jumătate de ceas, cu opriri dese, ca să ajungă pe palierul apartamentului.” (p. 374)

„Trecuse prea multă vreme de când trăia cu personajele sale. De când i se tot învârteau în cap își pierduseră orice urmă de prospețime. Într-o zi cu furtună, vântul, răbufnind în biroul lui Cehov prin fereastra întredeschisă, împrăștiase câteva foi din manuscris prin grădină. Când și-a recuperat paginile a constatat că ploaia spălase practic cerneala, încât scrisul devenise ilizibil. Unul dintre musafiri i-a spus, drept consolare, că își va aminti cu siguranță ceea ce scrisese. Închipuiți-vă că nu-mi amintesc, a răspuns Cehov zâmbind. Va trebui să scriu din nou scenele respective.” (p. 379)

„După plecarea Olgăi, casa i s-a părut atât de goală încât, pentru o vreme, și-a pierdut până și dorința de a-și continua opera. Sunt atât de departe de tot, îi scria el, încât încep să-mi pierd curajul. Am impresia că, pentru cariera de scriitor, mi-a trecut vremea și fiecare frază pe care o scriu mi se pare mediocră și cu totul inutilă.” (p. 383)

„A sosit la teatru la sfârșitul actului trei, iar regizorii l-au târât practic pe scenă, unde îl așteptau actorii și delegații principalelor societăți literare din Moscova. În picioare, în primul rând, vedea în fața lui sala arhiplină care aplauda vuind de entuziasm. Omagierea a început prin înmânarea cadourilor, a coroanelor, a jerbelor de flori, care creșteau pe scenă morman în fața sărbătoritului cuprins de amețeală. Au urmat discursurile, emfatice și asemănătoare. Ziariști, actori, conducători de cenacluri literare luau rând pe rând cuvântul pentru a-l omagia pe acest om care, de fapt, ura complimentele. Palid, vlăguit, țeapăn în costumul lui de învățător, clipea sub lumina crudă a rampei și nu știa cum să-și țină mâinile. Cu greu își stăpânea accesele de tuse. Și pentru că la un moment dat era cât pe ce să se prăbușească, cineva din sală i-a strigat: Așezați-vă! Dar pe scenă nu erau scaune. De altfel, voia să primească în picioare nemăsuratele elogii, în semn de elementară politețe. […] În schimb Maria, ascunsă în fotoliul lojei sale, ar fi dorit ca ditirambii să nu se mai sfârșească niciodată. Bolnavă de emoție, i se părea că triumful fratelui ei o răsplătește pentru cei 20 de ani de dragoste și abnegație. Olga, pe scena puternic luminată, și Maria, în întunericul sălii, erau cele două femei din viața lui Anton.” (pp. 393-394)

„Melancolia morbidă a lui Cehov, pe care Telehov o observase în timpul vizitei sale, s-a risipit ca prin minune odată cu sosirea cuplului la Berlin, pe 5 iunie 1904. Abia instalat într-o cameră confortabilă a Hotelului Savoy, Cehov se și simțea mai bine. Ca de obicei, schimbarea de loc îi dădea forțe noi. Veșnic nomad, călătorind se înnoia trupește și sufletește. Încă din primele scrisori îi spunea Mariei că mănâncă cu poftă, că se reface văzând cu ochii, că nu-l mai dor picioarele și nu mai are diaree, că aleargă toată ziua prin Berlin, vizitând prăvăliile, plimbându-se cu trăsura la grădina zoologică. Sentimentul că erau doi călători pierduți într-un oraș străin îl apropia de soția lui.” (p. 407)

Cehov de Henri Troyat