Arhetipul protestului și dimensiunile sale estetice

Euripide a cultivat protestul cu asupra de măsură. Într-o epocă în care, paradoxal, ca scriitor aveai și nu aveai prea multe restricții, el vine să dărâme și ultimele convenții, coborând în mulțime personajele. Să nu faci distincție între personaje principale și secundare în funcție de rangul social, să le dai fiecăruia în parte, calități și defecte, cu alte cuvinte să încalci convenția, este nu un act de curaj, cât o formă de protest. A scris mult pentru acele timpuri, dar, ce contează cu adevărat este faptul că tragediile sale au slujit drept reper dramaturgilor ce i-au urmat, iar adaptările și preluările de motive și idei din operele sale sunt atât de multe, încât putem vorbi despre Euripide ca despre unul dintre cei mai influenți autori dramatici. Bacantele, tragedia care a stat la baza spectacolului trupei Teatrului de Nord Satu Mare, este mai mult decât ofertant, din toate punctele de vedere. De la jocul cu măștile – mască care astăzi a căpătat o dimensiune cu adevărat tragică, de portul ei depinzând viața purtătorului, dar și viețile celor cu care acesta intră în contact – și până la semnificația cuvântului bacantă, textul scris de Euripide surprinde prin suplețe, actualitate și profunzimea satiricului.

Maria Manolescu rescrie textul original, astfel încât spectatorul nu se confruntă cu o adaptare contemporană, ci cu un text cu totul nou, dar scris în cheie antică (ba chiar în metru antic, având în vedere că multe dintre replici și-au păstrat ritmul și rima specifice). Bacantele nu au fost doar slujitoarele lui Dionysos (Bachus), ci și femei ușoare, desfrânate, care-și câștigă traiul din vânzarea trupurilor. Dar, în epoca lui Euripide a fi bacantă nu era deloc similar cu a fi prostituată/lucrătoare sexuală în epoca contemporană, având în vedere că în antichitate, ele participau la ritualurile dedicate zeului, la sărbătorile specifice, momente în care împrumutau ceva din „sfințenia” zeiască. Această duplicitate de status a fost excelent pusă în evidență de Maria Manolescu, căci în spectacolul Teatrului de Nord există două grupuri de protestatari, ba chiar două grupuri de slujitori ai zeului. Că ele intră sau nu în conflict, este simplu de dedus, numai că, așa cum decurge conflictul, sunt extrem de puține momentele în care poți spune cu certitudine de care parte a baricadei se află bacantele. Trecerea dintr-o extremă în alta, parcurgerea unui registru destul de generos de motive/motivații și emoțiile aferente provoacă spectatorul să se implice în conflict, să ia parte la acesta, să protesteze, cu alte cuvinte. În această ambivalență atent cultivată de Maria Manolescu se regăsește o trimitere directă la nevoia omului contemporan de a protesta, de a schimba printr-un protest o stare de fapt. Ne convine sau nu ceva, luăm atitudine, protestăm! Am uitat de multă vreme puterea dialogului fertil, de idei, deși îl invocăm în tot mai desele momente critice, atunci când conflictele scapă de sub controlul inițiatorilor și devin violente.

Dragoș Alexandru Mușoiu îmbracă această ambivalență a protestului, astfel încât spectacolul ca întreg este caracterizat de mișcare, instabilitate, fluctuație și instabilitate. Aluziile la protestele din 10 august 2018, dar și la cel al antivacciniștilor sau cel împotriva purtării măștii în spațiile publice, se completează cu reversul acestor proteste; până la urmă, și jandarmii au motive să protesteze (și o fac, în felul lor violent de direct), la fel și bacantele sau întrupările lui Dionysos. Scena devine spațiul perfect pentru protest ca formă de acțiune. Așa se justifică locul ales pentru reprezentație – curtea interioară a Muzeului de Artă Satu Mare -, un spațiu lipsit total de limitele scenei, care pare când prea mic, când prea mare. Actorii vin în mijlocul spectatorilor de unde nu se așteaptă nimeni: vorbesc de la etajul clădirii (scena balconului din momentul fugii lui Ceaușescu reinterpretată), intră tumultuos, trântind porțile mari și grele care străjuiesc intrarea în curtea muzeului, se ascund printre copacii din curte, se folosesc de statuile care sunt amplasate în diverse locuri, se uită în ochii spectatorilor și le cer continuarea replicilor sau le provoacă gesturi specifice. Un du-te-vino obositor în anumite momente, când gesturile și replicile sunt mult prea explicite; referințele la anumite personaje ale scenei politice românești contemporane sunt atât de evidente, încât pot duce la un efect invers celui scontat, mă refer la Diana Șoșoacă, dar și la liderii unor mișcări precum #metoo. Personal, aș fi preferat o cantonare a discursului într-o singură zonă de interes și epuizarea ideii, dar nu neg faptul că tandemul Mușoiu – Manolescu a gestionat suficient de bine și stratificarea conflictelor până în punctul în care vorbim despre conflict la modul generic.

În orice conflict ai nevoie de putere și opoziție, de cei care inițiază conflictul și cei care i se opun. Pe parcurs, taberele se pot schimba, iar indivizii pot migra și ei, în funcție de interesele personale, dintr-o parte în alta. În spectacolul Teatrului de Nord această migrație este excelent susținută de costume: o combinație atent dozată de simboluri, care are rezonanțe puternice la spectatori. De la simbolurile falice și cele bachice, trecând prin cele naționaliste (măștile populare) și până la cele specifice protestelor contemporane: cravata roșie a lui Pentheu (sinistrul personaj al protestelor din 10 august), albul costumelor care se murdăresc la propriu până la finalul reprezentației, florile de plastic care îmbracă duba jandarmilor, masca populară purtată de același Pentheu în ultima parte a spectacolului, barba din struguri a unuia dintre Dionysosi etc. Cristina Milea a combinat cu mare atenție croiurile care aduc aminte de costumele antice cu simbolurile și culorile asociate unor mișcări de protest contemporane. Masca purtată peste masca populară devine, în acest fel, unul dintre simbolurile cele mai puternice ale întregului spectacol, după cum și toiagul aruncat în iarbă, pe al cărui capăt scrie „Libertate” (toiag asemănător cu cel purtat de Thiresias/Tibor Székely).

Dinamica spectacolului este asigurată și de implicarea spectatorilor în desfășurarea propriu-zisă a unor momente. Când se votează care dintre cei cinci Dionysos este cel mai bun, spectatorul devine conștient că de cum votează atârnă soarta reprezentației ca atare. Așa se face, că, vrând-nevrând, toți votează! Voturile se numără de-a adevăratelea și astfel cel care câștigă prea replica. O replică care se găsește în plicul găsit pe scaun de spectator. Urmează momente savuroase, care țin și de o improvizație asumată, dar și de un scenariu bine gândit de întreaga echipă (este interesant, din acest punct de vedere, de urmărit cum se schimbă dinamica dacă câștigă lucrătoarea sexuală, dau un exemplu ad-hoc). Trupa de actori face față cu brio provocării de a juca în aer liber, folosindu-și vocile așa cum au învățat în anii de facultate; da, nu se joacă cu microfon, acesta este folosit doar în anumite momente pentru obținerea unor efecte. Pe de altă parte, frigul serii este anihilat de valurile de adrenalină, iar mișcările aparent derutante sunt studiate până la cel mai mic pas, astfel încât nu există ciocniri negândite sau gesturi inutile (coregrafia este semnată de Roxana Fânață). Fiindcă vorbim despre un spectacol al mișcării, este imposibil să nu remarci și ilustrația sonoră – muzica este asigurată de Cári Tibor-, și ea puternic amprentată de simbolurile naționaliste: se cântă la caval și fluier live, se aud ritmuri și sonorități care aduc aminte muzica tradițională românească, iar momente de cor sunt reprezentative în economia spectacolului.

Un spectacol antrenant, excelent gândit în detaliu, care provoacă și incită la dialoguri de idei fertile. Pentru Bacantele (fără mască) merită să te urci în mașină, tren sau avion și să te așezi comod în scaunul spectatorului amplasat în curtea interioară a Muzeului de Artă din Satu Mare. Dincolo de curaj și dorința de inovație a tandemului Dragoș Alexandru Mușoiu – Maria Manolescu se simte profesionalismul și talentul, două atribute fără de care succesul n-ar fi posibil, iar trupa Teatrului de Nord a acceptat pariul și a adus la scenă un spectacol unic.

PS: deși, din punctul meu de vedere, se remarcă câțiva actori, prefer să nu-i pomenesc aici, din cel puțin două motive: spectacolul, așa cum a fost el gândit, nu este un spectacol menit să pună în lumină individualități, ci forța grupului; al doilea motiv rezidă în ceea ce spuneam mai sus – dinamica (și, implicit calitatea) unei reprezentații ține și de cine câștigă votul publicului, un aspect deloc de neglijat.