“Anii de aur”, de Ali Eskandarian (Editura Polirom) – fragment

„Un Kerouac iranian…” (The Guardian)

„Romanul… este despre cineva ca mine: un imigrant, un copil al războiului, un cântaret de rock, un artist care încearcă sa trăiască într-o lume modernă ce i se pare palpitantă. Există şi o latură de insurgenţă politică în scrisul meu şi, de asemenea, o groază de sex, droguri şi rock… Cred că acesta poate fi marele roman iraniano-american – sau cel puţin aşa îl voi numi pâna când cineva îmi va dovedi că greşesc.” (Ali Eskandarian)

FRAGMENT

Îmi place să le ascult pe stripperiţe vorbind la fel de mult cît îmi place să le văd cum dansează. Nu ştiu de ce, tot încearcă să‑mi spună povestea vieţii lor şi e mereu aceeaşi poveste veche, abuz casnic, sarcină la adolescenţă, supravieţuire, mame singure, droguri, băutură, lipsă de speranţă şi cum alegerea între luptă şi fugă le stoarce de vlagă creierul. Sînt şi cîteva aşa‑numite „dansatoare exotice“, care îşi plătesc facultatea din banii cîştigaţi aici, dar astea‑s foarte rare. Bineînţeles că toate poveştile se termină cu întrebarea inevitabilă „Vrei un dans acum sau ce?“, dar, căcat, fetele trebuie să facă bani, de‑aia şi vorbim de fapt, şi departe de mine gîndul să perturb sistemul antreprenorial. Le ascult cu atenţie poveştile incredibile, le spun şi cîteva cuvinte de încurajare şi încerc să fiu un consumator model.

Acum sînt la volan, Fernando s‑a dus acasă, eu l‑am sunat pe vechiul meu amic de drogangeală, Joe, şi ne întîlnim într‑un bar din Addison, o suburbie a Dallasului. Intru în bar, e unul dintre puţinele locuri unde mai poţi să fumezi pe‑aici, aşa că duhneşte. Joe aşteaptă la tejghea.

— Hei, omule! strigă el spre mine.

— Ce faci, Joey? strig şi eu.

— A, nimic, omule. Bei o bere?

— Da… ai sunat deja?

— Da, bea‑ţi berea. Pînă le terminăm, se rezolvă.

Trag de bere cît fumez o ţigară şi mă uit în jur. Aceleaşi feţe obosite, aceleaşi fete obosite, tipii care joacă biliard, două tipe frumuşele înconjurate de un pluton de bărbaţi, o piesă de Rolling Stones la tonomat. Acum sîntem în maşina lui Joe, îmi pune să ascult ultima lui piesă, sună bine, dar versurile se înţeleg greu, el are nişte iarbă şi fumăm din bongul lui, dup‑aia mergem vizavi, să ne vedem cu omulcare are la ora actuală cea mai bună marfă. Îl suni, intri în restaurantul unde lucrează, îl aştepţi în baie şi în cîteva minute ieşi cu un pacheţel de cocaină din cea mai bună.

Parcăm în spatele localului, unde e beznă, şi tragem două linii gigantice de pe o carcasă de CD. Ne simţim perfect şi sîntem gata să mergem în centru, la distracţie.În ultima vreme Joe şi cu mine am devenit foarte apropiaţi. Sîntem de aceeaşi vîrstă, amîndoi muzicieni şi amîndoi locuim cu părinţii. Totuşi el n‑a făcut mare lucru cu muzica, doar a cîntat cînd şi cînd prin Dallas. Se tot gîndeşte să se mute în Germania, de un deceniu tot zice c‑o face, pentru că e nemţălău adevărat, şi după mamă, şi după tată, are şi cetăţenie germană, dar nu reuşeşte să ia decizia finală.

În noaptea asta nu avem nimic special în plan. E doar o altă seară normală cu cocaină, băutură şi pastile. Orice altceva trece pe planul al doilea. Coborîm la prima noastră destinaţie, un bar de cartier întunecat ca o carceră, mergem la barman şi comandăm ceva de băut.

— Mai dă‑mi, îi spun lui Joe şi el îmi strecoară punguţa, pe care o ascunsese într‑o cutie de chibrituri, iar eu mă duc în toaletă, să trag un pic.

Cristalele mai trebuie pisate. Folosesc pentru asta cheia de la Nissanul mamei. Ce naiba se întîmplă cu tine? îmi întreb imaginea din oglinda toaletei, după care ies.

Joe vorbeşte cu o fată, îl las în pace, mă sprijin de tejghea şi mă uit în jur. Mintea mi‑o ia la goană şi îmi doresc să fi avut la îndemînă un pian la care să cînt undeva în spate.

Simţurile ba îmi explodează, ba îmi mor. Lobul occipital îmi pulsează. Talamusul preia rapid conducerea, în timp ce emisfera cerebrală stîngă încearcă disperată să păstreze controlul. „O să fiu dominat şi în seara asta de conflict şi confuzie?“ mă întreb în timp ce prin minte, din cine ştie ce motiv ciudat, îmi plutesc imagini cu munţii Great Smoky şi cu rîul Allegheny. Simt o nevoie acută să sar în apă şi să mă purific. Un prieten mi‑a povestit cîndva despre Rîul Diavolului. Mi‑a spus cît de curate îi sînt apele, ca într‑o piscină. Începe să mă mănînce interiorul coloanei vertebrale, dar e imposibil să te scarpini în zona aia. Totuşi sistemul nervos vegetativ pare să‑mi funcţioneze bine. Terminaţiile nervilor par să‑mi secrete ceva compuşi chimici, activitatea sistemului digestiv s‑a redus, respiraţia şi bătăile inimii mi s‑au accelerat natural.

— Cum te cheamă?

— Ce? întreb în direcţia vocii pe care am auzit‑o.

— Cum te cheamă?E o voce de femeie, vine din stînga.

— Cum mă cheamă? Amon.

— Amon? Chiar aşa?

— Da, păi, sînt un păcătos, asta‑i sigur. Dar pe tine?

— Stephanie.

— Uau, ce nume frumos!

— Pe bune? Aşa crezi? întreabă ea sarcastică.

— Da!

— Nu mă mai ţii minte, Ali?

— Sigur, Stephanie de‑acum cîteva secunde.

— Nu, nebunule, prietena lui Jake! Ne‑am întîlnit anul trecut, cînd eraţi în turneu. La House of Blues…?

— A, da… N‑am cîntat împreună imnul de luptă al republicii?

— Nici de‑a dracului. Eu nu cînt cîntece de yankei, nu‑mi auzi accentul?

— Sigur… Păi, ce vrei să bei, fato?

— Bere, dar am deja una, uite‑o aici. Tu ce faci? Ai vreun spectacol?

— Da, şi e unul lung. E o piesă la care am tot lucrat. Se cheamă „Zilele se scurg în noapte şi nopţile în zile“.

— O, înţeleg, foarte modern. Poate la partea a doua reuşeşti să le scurgi în luni şi în ani, îmi zice, uitîndu‑se în faţă cu o privire goală.

— Uau! Tu chiar mă înţelegi, Stephanie! Vrei să fii managerul meu?

— Nu, nu am relaţii de felul ăsta cu muzicienii.

— Ah, fato, lasă prostiile! Noi doi o să ajungem în vîrf! În vîrf, ascultă la mine!

— OK, bine. Ce zici de o tărie, ca să sărbătorim?

— O idee încîntătoare, doamna mea. Dar nu căcaturi dulci, din fructe. Ce‑ai zice de nişte whiskey?

— Ai auzit? îi face ea semn cu capul barmanului.

Tipul din dosul tejghelei pare să ştie cum merge treaba şi ne toarnă repede două tării. Gagica nici măcar nu se preface că ar vrea să caute în poşetă ca să le plătească.

— Să bem pentru ceva sau altceva, îi zic.

………………………………………………………………………………….

Sursa foto: http://fabersocial.co.uk