„Cred că un actor, în momentul în care dă o probă, nu are nimic de pierdut.” (Theodor Șoptelea)
Andrei Miercure, Vlad Ionuț Popescu și Theodor Șoptelea joacă în filmul „Anul Nou care n-a fost” regizat de Bogdan Mureșanu, rolurile unor studenți care, înainte de 21 decembrie 1989, se confruntă cu o serie de probleme. Colegi de cămin și de brigadă artistică, tinerii resimt acut lipsa perspectivelor și a libertății de exprimare. Iar drumurile lor se despart odată cu alegerile pe care le fac.
„Anul Nou care n-a fost” intră în cinematografe din 24 septembrie.
***
Sunteți printre cei mai tineri actori din „Anul Nou care n-a fost”. Cum ați fost selectați în acest proiect și cum a fost pentru voi experiența de filmare?
ANDREI: Am fost contactat de doamna Viorica Capdefier, care mi-a spus că se organizează un casting pentru un film de lungmetraj, în regia lui Bogdan Mureșanu. Am fost la probă, unde m-am simțit încrezător în fața lui Bogdan și iată că după acea zi, am urcat și eu în trenul „Anul Nou care n-a fost”. Perioada filmărilor a fost destul de intensă, pentru că se filma cu pauze între zile și trebuia menținută tensiunea din film și parcursul personajelor. Îmi aduc aminte că în acea perioadă repetam pentru spectacolul „Rude Pierdute” (r. Mihaela Panainte), la Teatrul Evreiesc de Stat și am avut câteva filmări de noapte la Bogdan, iar ziua repetam la teatru. Intens.
VLAD: Am dat o probă. Viorica Capdefier mi-a propus să vin la casting. Am făcut cunoștință cu Bogdan Mureșanu care, cum mi-a strâns mâna și a auzit cum mă cheamă, mi-a spus că eu voi lua proba. Făcuse o glumă care mi-a dat încredere și care m-a relaxat. Pentru că tot Vlad îl cheamă și pe personajul pe care îl interpretez.
La filmări a fost destul de intens. Fiind un road-movie pentru mine și Andrei, ne-am plimbat prin diverse locații și uneori în niște condiții meteorologice care ne-au pus aptitudinile la încercare. A fost fun. Chiar dacă mi-am dat cu prea multă soluție cu ardei iute ca să nu mor de frig.
THEO: „Selectarea în proiect” a fost pe baza de casting. Viorica Capdefier s-a ocupat de procesul ăsta, am trimis o probă unde m-am folosit și de chitară pentru interpretarea unei replici. Am încercat o glumă, mai mult. Am avut de ales când am trimis self-tape-ul dacă o fac sau nu sub forma aia, dar am spus că nu am ce pierde. Cred că un actor, în momentul în care dă o probă, nu are nimic de pierdut.
Pentru mine, filmările au mers ceas. Discuțiile, repetițiile şi lucratul efectiv pe set cu Bogdan au curs într-un ritm natural, sănătos, m-am bucurat mult să observ un regizor care își pune pe masă universul, disponibilitatea și răbdarea.
Theodor Șoptelea
Ce vă place și ce nu vă place la personajele voastre? Ce-i unește și ce-i desparte în prietenia lor?
ANDREI: Apreciez doza de nesăbuință pe care o are Laurențiu. Nu-mi place, în schimb, că se gândește prea mult dacă e bine sau nu e bine ce a făcut, dar asta pentru că așa sunt și eu… Cred că singurul lucru care îi desparte pe băieți este clasa socială din care fac parte.
VLAD: Curajul pe care îl are. Să fugi din țară în plin comunism spune multe despre omul cu care ai de-a face. Motivul pentru care fuge, însă, este destul de suspicios pentru mine, dar nu voi intra în detalii.
Cred că îi unește ura față de sistem. Cu toate activitățile cu care vine ea la pachet. Dar și faptul că sunt complet diferiți. Nu cred că îi desparte altceva decât clasa socială, mediul din care provin.
THEO: Aș da un spoiler dacă aș spune și ce îi unește, dar și ce îi desparte. Ca să fiu scurt, o să spun pe ocolite: ceea ce îi unește și ceea ce îi desparte este fix prietenia lor. 🙂
Andrei Miercure
Pentru personajele voastre, teatrul e un hobby, un refugiu, un prilej de asociere și exprimare. Ce însemna teatrul pentru voi în adolescență și ce a devenit, după absolvirea UNATC, mai ales odată cu experiența în spectacole?
ANDREI: Nevoia de exprimare a unor părți din mine care erau reprimate. Asta și cunoașterea de sine. Acum a devenit un prilej de testare a propriilor limite.
VLAD: Pentru mine e un prilej de autocunoaștere. Asta a fost încă de la început.
THEO: În adolescență, teatrul mi-a dat mai mult decât îmi puteam imagina. În momentul ăsta, mie îmi este imposibil să-i dau teatrului ce nu își poate el imagina. Dar cred că pot da o mână de ajutor teatrului să ofere mai departe ce nu își pot imagina alți tineri (și nu numai).
Vlad Ionuț Popescu
Cum priviți studenția voastră vs a personajelor voastre: ce știți/ simțiți că s-a schimbat esențial? Și ce muzică ascultați vs personajele voastre? Cum vă raportați la muzica din film? Ce hit-uri v-au marcat adolescența și studenția?
ANDREI: Oh… studenția… Păi, ascult tot felul de genuri muzicale: rock, blues, jazz, fusion, pop, pop-rock, instrumental, clasică, rap, hip-hop. Îmi aduc aminte că Have a nice day de la Bon Jovi a fost o piesă care m-a influențat foarte tare în perioada adolescenței. Esențial cred că s-a schimbat felul în care oamenii comunică, aportul tehnologic fiind uriaș în acest sens. Acum, oamenii își petrec mult prea mult timp în mediul online… o rupere de realitate de care și eu încerc să scap.
VLAD: Cred că, în esență, sunt la fel. Singura diferență mai mare din care se nasc altele mai mici este, evident, sistemul social. Ok, și tehnologia. Și tocmai datorită tehnologiei pot asculta eu ce muzică vreau, când vreau. Ascult aceeași muzică ca personajul, plus multe alte genuri: jazz, hip-hop, punk, alternativ. Datorită platformelor. And I’m an album guy, îmi place să ascult albume, nu mix-uri.
THEO: Comparația este tardivă. În acest moment avem totul la două degete distanță pe telefon. Informația și viteza cu care putem ajunge la ea au schimbat regulile jocului de „a crește cu o anumită muzică”. Am crescut într-o junglă plină de genuri și stiluri de toate culorile, pe care, după instinct și posibilități, am micșorat-o de unul singur. Ceea ce cred că este cu adevărat important în această întrebare este că muzica încă aduce oameni împreună. Pentru adolescența mea ar fi cumva relevantă o corcitură între Red Hot Chilli Peppers, Bon Iver, niște rap și The Lumineers. Nu am spus nu la jazz, la rock ceva mai agresiv. Sunt confuz și acum când mă întreabă cineva ce ascult. Ascult ce simt că am nevoie să ascult.
Dacă ați fi fost studenți în perioada respectivă, ce cărți și muzici ați fi „traficat” la schimb sau urmărit pe ascuns?
ANDREI: „Însemnări din subterană”- F. Dostoievski; „Omul revoltat”- Albert Camus; „Wind of change”- Scorpions; „Stayin’ Alive” – Bee Gees
VLAD: „Teză de doctorat la Dumnezeu” – Alexandru Dragomir , „Învierea” – Lev Tolstoi, „Heroes” – David Bowie și „Unknown Pleasures” – Joy Division
THEO: Până și în momentul ăsta îmi este greu să împrumut cărți sau să împărtășesc muzica aia doar a mea. Știu, e foarte egoist, dar atâta pot. Cred că aș fi traficat mai multă poezie, dacă aș fi putut să fac rost de ceva manuscrise ce nu ar fi ieșit niciodată în acea vreme. În același timp, nu-mi pot imagina până la capăt de ce anume aveau oamenii cu adevărat nevoie să consume în acea perioadă.
Vlad Ionuț Popescu, Andrei Miercure
Care sunt, din punctul vostru de vedere, atuurile scenariului și ale filmului, temele care v-au stârnit interesul și mesajele care v-au impresionat?
ANDREI: Atuul scenariului este… scenariul în sine! Atenția la detalii și felul în care poveștile protagoniștilor se întrepătrund te fac să vrei să vezi până la capăt ce se întâmplă. Filmul este cursiv și tensiunea se acumulează pe tot parcursul acțiunii. Actorii sunt foarte bine distribuiți și simt ritmul scenelor pe care le au de jucat.
VLAD: Atuul e clar scenariul în toată complexitatea lui. Situațiile dramatice atât de bine conturate permit pe alocuri tușe de comedie abia sesizabile la primele lecturi – spre deloc. Iar aici intervine meritul castingului care, nu știu dacă cineva și-a dat seama, dar e plin filmul de așa-ziși „actori de comedie”. Ei știu să lucreze matematic un text. Aleg termenul „așa-ziși” pentru că nu cred că actorii sunt DOAR de comedie sau DOAR de dramă și cred că nu mulți regizori aleg să scoată dintr-o zonă de confort, să mizeze atât de atipic pe actori cu un renume deja format prin intermediul rolurilor foarte bune de comedie deja interpretate.
THEO: Sunt convins că aceste „atuuri” vor răsuna diferit în fiecare spectator. Putem aduce în discuție structura scenariului, alegerea actorilor, imaginea filmului, perspectiva regizorului ș.a.m.d. – într-o sală plină de cinema vor exista o mie de păreri. Cred, totuși, că pentru acest film există un general valabil ce va coagula audiența – este cu și despre oameni. Nu despre tipologii, linii groase sau clișee.
Vlad Ionuț Popescu
Din perioada la care face referire filmul, care sunt obiectele de decor sau costume întâlnite pe platou care v-au surprins/v-au stârnit curiozitatea/ v-au plăcut cel mai mult – ați fi vrut să le aveți acasă?
ANDREI: Spun ce mi-aș fi dorit să iau cu mine acasă după filmare. Casete cu filme (era o bibliotecă întreagă), o geacă de piele foarte frumoasă, câteva mașini de epocă, bancnote din perioada respectivă și un Casio digital (pe care l-am și luat acasă, ha!).
VLAD: Eu chiar am luat de pe set cu mine o casetă cu „Celelalte Cuvinte”. Aș fi luat Dacia pe care o conduce Vasile Muraru. Sau toate costumele propuse de Dana Anghel.
THEO: Camera de cămin. O cameră atât de rece, dar în care mi-am imaginat câtă căldură ar fi putut să existe într-o vreme în care frustrarea, saturația, nemulțumirea și neajunsul aduceau oamenii împreuna. Și o Dacia recondiționată.
Vlad Ionuț Popescu, Andrei Miercure
