Escatologia îi preocupă din ce în ce mai puțin pe oameni; paradoxal, pandemia de coronavirus ar fi trebuit să ne facă conștienți de propriile noastre lipsuri și să ne ajute să ne salvăm sufletele, cât încă mai avem timp. N-a fost să fie, probabil că mai trebuie încă un eveniment social de o asemenea anvergură ca să ne dăm seama că nu existăm decât în măsura în care învățăm să ne raportăm corect la toate cele ce ne înconjoară. Paradoxul face să fim invadați zilnic de tot felul de sugestii sau mesaje explicite prin care suntem învățați să ne luăm în serios corpurile, să ne cultivăm și mai abitir nevoile, să ne schimbăm regimurile alimentar și cel de viață ca atare etc. Nimic despre spirit, nimic sau aproape nimic despre suflet. Totul despre confort(ul fizic) și totul redus la dimensiunea propriului eu. Așa se face că am ajuns să ne suportăm din ce în ce mai greu unii pe ceilalți, iar nivelul de intoleranță a atins nivelul paroxistic. Să nu uităm, la toate acestea se adaugă nivelul de siguranță, nu ne mai simțim în siguranță în aproape niciun loc public, și nu mă refer la condițiile create de pandemia de coronovirus, ci la cele de dinaintea declanșării ei.
Mă uitam la primele scene din Anatomia unui val perfect și gândul mi-a fugit la Endgame, piesa lui Samuel Beckett, nu filmul, să ne înțelegem. Într-una din montările celebre ale textului, cei doi bătrâni stau în niște sicrie transparente, montate în peretele lateral al scenei. O scenografie cât o mie de cuvinte la un loc! Ce facem cu trecutul și cui îl lăsăm spre pomenire/amintire? Cât respect acordăm celor care au fost înaintea noastră și cui lăsăm grija propriului nostru prezent? Arom și Alma, așa cum stau ei pe scenă, într-o aparentă detașare, mi-au adus aminte de cei doi din Endgame. Un cuplu care aparent n-are nimic în comun, căci Aron refuză și să vină la masă să mănânce împreună cu ceilalți. Rața de plastic, macii de un roșu aprins, lăzile de lemn și jocurile de lumini se transformă în accente ale absurdului, unul greu de dus și de acceptat chiar și de către cei patru. Discuțiile lor par fără sens, câteva idei revin obsedant în discuție, cea cu salvarea planetei fiind redundantă pe tot parcursul spectacolului. Cele două cupluri – Aron și Alma vs Zoe și Benny – par venite direct din filmele mute, numai că vorbesc, uneori prea mult și deloc cu sens. Dialoguri ale surzilor, căci fiecare dintre cei patru (mai puțin Aron, care scoate, la propriu, câteva cuvinte abia spre final) are ceva de spus, vrea cu orice preț atenția totală a celorlalți și impunerea propriei atitudini ca linie de acțiune pentru viitor. Nimic neobișnuit, cu toate acestea spectacolul are fluență și unitate, nimic nu pare a fi în plus. Tudor Dreve, regizorul înspăimântător de tânăr pentru o astfel de abordare – a luat în serios provocarea Stelei Giurgeanu, autoarea textului, și a redat în detalii toate subtilitățile textului. Așa se explică de ce Benny se schimonosește, Alma mănâncă compulsiv, Zoe vrea să se facă utilă celorlalți cu orice preț, iar Aron pare a fi total absent până la un punct. Naufragiata intră în scenă într-un mod pe cât de neașteptat, pe atât de sugestiv; cu mișcări de sirenă, îmbrăcată într-o salopetă sclipicioasă, ea ajunge să dea voce tuturor gândurilor și spaimelor locuitorilor de drept ale unei insule pierdută în neantul de ape. Toate întrebările primite din partea celor patru își găsesc răspunsuri pe măsură, astfel încât nevoia de a rămâne în prezent, de a nu anula importanța momentului închide cercul spectacular într-un mod eficient.
Un spectacol al firescului, neașteptat de bine gândit și așezat în scenă; cele două generații de actori se completează reciproc și-și împart energiile în favoarea spectacolului. O unitate dramaturgică de care nu prea am avut parte în ultimul timp, multe dintre spectacolele ultimilor ani suferă din acest punct de vedere. Actorii Trupei Mihai Raicu joacă cu poftă, fără celebrele parade de „iată ce știu să fac”. Un spectacol care provoacă publicul să devină pioni pe harta textului, astfel încât să-și asume una sau alta dintre fricile/temerile personajelor. Universul sonor al spectacolului este excelent, subtil și cu rol de punere în valoare a tensiunilor care schimbă parcursul în momente-cheie și face un tandem foarte bun cu jocurile de lumini, astfel încât goliciunea scenei începe să capete sens încă de la primele schimburi de replici. Costumele nu fac altceva decât să accentueze frustrările personajelor, costume-uniformă, fără niciun însemn particular, semn că cei patru s-au pierdut de mult în masa celor-care-gândesc-la-fel.
Anatomie, val perfect, vântul care face posibil valul perfect. Voi când v-ați văzut ultima oară un vis împlinit? Sau când ați avut ultimul vis frumos? Anatomia unui val perfect la Teatrul de Nord Satu Mare.
ANATOMIA UNUI VAL PERFECT de Stela Giurgeanu
Regia: Tudor Dreve
Scenografia: Mihail Șarpe
Distribuția:
Aron – Bianco Erdei
Alma – Carmen Frățilă
Zoe – Crina Andriucă
Benny – Andrei Gîjulete
Naufragiata – Roxana Fânață
—————–
Regia tehnică: Vlad Giurge
Sufleur: Yvette Prinz
Lumini: Călin Mocan, Ioan Iluță
Sunet: Stike Molnar
—————–
Textul „Anatomia unui val perfect” a câștigat concursul de dramaturgie cu tema INSULA, lansat de Asociația Focus Drama și Teatrul de Nord, în proiectul Focus Drama (ediția 2021), cofinanțat de CONSILIUL JUDEȚEAN SATU MARE.
Credit foto: Süveg Károly
