Amintiri din viitor. Manifest pentru lectură. O analiză

Irene Vallejo a studiat limbi clasice și deține două doctorate obținute la Universitatea din Zaragoza și Universitatea din Florența. A scris două romane, două volume de eseuri și două cărți pentru copii. În 2019, publica El infinito en un junco, carte care a devenit imediat un fenomen editorial internațional, devenind cea mai vândută carte din Spania pe perioada carantinei provocată de pandemia de COVID-19. Acest volum a fost tradus și în limba română de Silvia-Alexandra Ștefan, în 2022, la Pandora M, colecția Anansi World Fiction. În 2020, Irene Vallejo publica El futuro recordado, considerată o carte de jurnalism filosofic, legând temele de actualitate cu rădăcinile lor din lumea antică greacă sau romană. În același an, a redactat Manifiesto por la lectura, la invitația Federației Sindicatelor Editorilor din Spania.

În 2025 a fost tradus și în limba română, la Editura Trei, acest ultim volum cu titlul Amintiri din viitor. Manifest pentru lectură, cuprinzând, pe lângă scurtele eseuri, panseuri filosofice, și Manifestul pentru lectură redactat de scriitoare ca să fie vocea care să însoțească solicitarea unui Pact de Stat pentru lectură și carte, un elaborat răspuns a unei întrebări care rezidă pe buzele multor contemporani ai noștri: de ce să mai citim? La ce mai e bună lectura? Iar pentru a extrage doar o infimă parte a amplului său manifest, aș alege aceste rânduri:

Istorisim, scriem și citim pentru că am fabricat fabulosul instrument al limbajului uman. Prin intermediul cuvintelor, putem să împărtășim lumi interioare și idei himerice.

Pornind de la această ipoteză, Irene Vallejo construiește o impecabilă argumentație a nevoii omului de lectură, de cuvinte, de esență, fie și pentru că acest fapt ne diferențiază de celelalte primate.

Despre Infinitul într-o trestie (Pandora M, Anansi World Fiction, 2022), Mario Vargas Llosa afirma că dragostea pentru cărți este aerul pe care-l respiră această capodoperă. În continuarea acestei aprecieri, merită spus că Amintiri din viitorpromite a fi o altă capodoperă care oferă un orizont mai larg al ideii de carte, lectură și cultură, această triadă care nu s-a născut cu efemera noastră contemporaneitate, ci este construcția monumentală a Antichității clasice grecești și romane, leagănul civilizației și devenirii umanității se regăsește, de fapt, în acele secole în care cuvintele au demonstrat că se pot pune în fața carelor de luptă și o pot face cu succes, că omul ca ființă complexă are nevoie de mult mai mult decât de vărsare de sânge, are nevoie de acel spațiu al imaginarului fără de care umanitatea ar fi doar un concept golit de sens. Însă punctul de pornire al formării intelectuale atât atunci, cât și azi este școala. Acest cuvânt care vine din grecescul «scholé», care înseamnă «răgaz, timp liber». Pentru clasicii greci, iată, învățarea era un timp al recreerii, o modalitate de a scăpa de corvoadă, adică de muncile care te pun în serviciul unui stăpân sau al banilor. Socrate descoperise și aplica libertatea deplină a spiritului. Hoinărind prin agora, avea convingerea că îi poate învăța și pe alții arta perorației intelectuale. Acest ideal al darului pe care îl oferă școala, adică deplina eliberare, va rămâne valabil multe secole și chiar milenii până când modernitatea a schimbat raportarea la școală, transformând-o, pe alocuri, într-un spațiu al claustrofobiei spiritului, deși multe sunt de dezbătut în această privință.

Tot grecii sunt și cei care ne-au învățat lecția neprețuită a fericirii, acest concept despre care s-au scris tratate întregi, chiar biblioteci. Aspirația unei fericiri perpetue este echivalentă cu dorința bizară de a fi rupt de realitate sau unui idealism nefondat. În fapt, ceea ce nu știm este să apreciem atunci când suntem cu adevărat fericiți, căci conștientizarea acelor momente apare atunci când ele dispar și sunt înlocuite de amarul existenței. Lecția pe care o putem încă învăța de la greci este următoarea:

filosofii greci au afirmat că fericirea se poate învăța și că ne putem antrena pentru ea, întrucât o înțelegeau ca pe acea formă de atenție care prinde și rafinează plăcerea prezentului.

Exercițiul propus de ei, care ne-ar prinde bine mai ales astăzi, este următorul:

să presupui că nu ai nimic, să te gândești ce lucruri ai dori să primești, în ordinea priorităților, și să observi pe câte dintre ele consideri că le ai deja.

Lupta nu este doar pentru a fi fericiți, ci și pentru a recunoaște momentele de fericire.

O altă problemă mult discutată și disputată, deopotrivă, este problema politicului sub toate formele sale. Democrațiile încep să fie amenințate de reziduurile mișcărilor totalitare ale secolului trecut, asistăm la trezirea unor nostalgii periculoase față de autoritarismul și totalitarismul celui de-al XX-lea secol. Întorcându-ne la clasici, tot la greci, Aristotel se temea că principalul pericol al democrației ateniene era demagogia, un vechi cuvânt grecesc care înseamnă « a atrage poporul». Concret, pentru filosoful grec aceasta se traducea printr-un mod de a guverna în care raționamentele sunt înlocuite de recursul la temerile, prejudecățile, atașamentele și dușmăniile cetățenilor. Mai mult, a identificat demagogia ca forma coruptă sau degenerată a democrației. Cu nimic mai departe astăzi, politicienii folosesc aceste mecanisme ale manipulării slăbiciunilor celor cărora li se adresează, punând în centru nu cetățeanul și interesele sale, ci slăbiciunile acestuia, folosindu-se de ele ca de adevărate arme. Seducția demagogului este o artă, un talent. Se folosește de anumite cuvinte pentru a emite judecățile de valoare pe care individul dorește să le audă, deși spațiul dintre ipoteză și acțiune se adâncește din ce în ce mai mult. Astfel se naște Atlantida lui Platon, un soi de cal troian care a traversat cu succes milenii întregi.

În realitate, știm că Platon vorbea despre mitul Atlantidei ca să-și apere idealurile mascându-le cu fapte istorice.

În mijlocul tuturor aceste încercări, ideal ar fi alegerea căii de mijloc. Părintele acestei doctrine aproape imposibile este un alt grec, filosoful Aristotel, ca o cale între exces și deficiență. Transpusă în politic și social, calea de mijloc înseamnă și necesitatea existenței unei categorii sociale de mijloc, tocmai pentru a menține un echilibru între celelalte două emisfere. Mai mult, idealul politic al filosofului se împlinea dacă, prin educație și libertate, clasa mijlocie ajungea să depășească suma celor foarte bogați și a celor deznădăjduiți. Idealul aristotelic cu greu, sau deloc a putut triumfa în practica politică statală.

Un alt eseu valoros al lui Irene Vallejo este intitulat Din sursă sigură, care începe cu o propoziție simplă: Cititul ne ajută să vorbim. Quintilian, un binecunoscut profesor de retorică de la Roma, a înțeles că în cele citite se află vocabularul propriilor noastre vieți, pe care le povestim celorlalți și ni le povestim nouă înșine. Pe de altă parte, Seneca considera că menirea cărților este și aceea de a ne prelungi viața, un gând la care autoarea adaugă un altul: timpul fiecărui cititor se extinde datorită confluenței dintre realitatea trăită și cea imaginară. Dincolo de asta, cărțile mai au și marele merit de a ne feri de manipulare pentru că ne învață să gândim și să discernem cu limpezime între bine și rău. În aceeași măsură, Irene Vallejo mai găsește un alt mare merit al cititului, în general, și al literaturii, în particular, ne ajută să ne dezvoltăm o nouă capacitate de comunicare cu oameni diferiți. Anume lecția empatiei este o alta pe care cărțile ne-o predau cu mare acribie, ne dezvoltă capacitatea de a privi lucrurile și din perspectiva celuilalt înainte de a emite judecăți ultimative.

Altă problemă care dă de gândit astăzi și pe care autoarea o tratează în eseurile sale este cea a fricii de îmbătrânire, a frivolității de a ne înțelege vârsta și a pactiza cu trecerea timpului. În scurtul eseu Riduri, Irene Vallejo autopsiază această chestiune ardentă a fugii de propria identitate fizică, modificată odată cu trecerea anilor. Nu este un subiect născut odată cu noi, ci unul care preocupa încă din Antichitate. Astfel, Aristotel a scris că perfecțiunea corpului se atinge la treizeci și cinci, iar a sufletului, începând de la cincizeci. În zilele noastre, am dezvoltat obsesia acoperirii ridurilor până la căderea în ridicol. Un fel de luptă cu propria piele, o ostracizare a propriilor riduri, o renegare definitivă a firelor albe care ne pot trăda vârsta. Ne simțim vinovați de urmele vârstei pe corpul nostru, ca și cum îmbătrânirea ar fi un eșec și nu o necesitate naturală. În același timp, la maturitate ne aflăm în situația de a tolera din ce în ce mai greu tineretul și imaturitatea sa și apar disputele dintre generații. Lipsa lor de experiență devine o declarație de război în fața trecerii noastre prin viață și, cu fiecare generație, avem impresia că suntem într-un picaj din care nimeni nu ne mai poate salva.

O ultimă temă adusă în mijlocul eseurilor sale este cea a bolii și a morții, proprii sau ale celor dragi. Boala este înspăimântătoare pentru oricine, este cea mai neagră haină pe care o poate îmbrăca corpul nostru. Boala este înspăimântătoare pentru că schimbă regulile jocului. Nu este un pericol de care putem fugi, ca un incendiu sau o inundație, ci este înăuntrul nostru, se contopește cu ceea ce suntem. Astfel, bolnavul învață să conviețuiască cu teama și cu suișurile și coborâșurile ei. Învingerea bolii este o luptă pe care nu ne poate nimeni garanta că o putem câștiga. Trăim permanent cu frica de a fi capătul drumului existențial, singuri în fața propriei morți. De-a lungul mileniilor, oamenii au reacționat diferit și nuanțat în fața morții. În unele epoci nu a fost cu totul acceptată, ci s-a creat speranța și credința în existența unei vieți de dincolo, unei vieți care transcende viața, iar un exemplu elocvent este cel al vechilor egipteni. Aceștia le lăsau morților scrisori. În acest fel, apărea sentimentul că pot comunica în mod real cu ei. Scrisorile sunt scăldate în ideea că moartea este un simplu schimb de domiciliu și că cei absenți au în continuare nevoie să știe ce îi preocupă pe cei vii după ce au plecat ei.

La finalul volumului, se mai regăsesc două categorii de texte ale lui Irene Vallejo: Discurs rostit cu ocazia ceremoniei de deschidere a Târgului de carte de la Zaragoza din anul 2019 și Manifest pentru lectură, două texte care ar putea deveni texte canonice de manual, probabil unele dintre cele mai importante manifeste despre importanța lecturii în contemporaneitate. Prin acest volum, Irene Vallejo devine o voce și mai puternică în peisajul cultural internațional, un ambasador al esenței cărților în existențele fiecăruia dintre noi.

Amintiri din viitor. Manifest pentru lectură de Irene Vallejo