Au mai scris și alții ce scriu eu acum, dar încerc să o fac mai clar, mai detaliat și, poate, mai lucid — fără exaltări naive și fără ipocrizia că „suntem cu toții în aceeași barcă”. Nu voi face un recurs la împăcare și nici un apel la ură. Voi face totuși această analiză așa cum o percep eu, argumentat, însă fără pretenția de a avea întru totul dreptate
România e împărțită. Asta e limpede de multă vreme. De ani întregi ni se tot servește teoria celor două Românii — una urbană, educată, conectată la valorile occidentale, și alta rurală, înapoiată, dependentă de ajutoare sociale, captiva agriculturii de subzistență (fenomen a cărui stigmă s-a estompat rapid, devenind un trend cu aer sustenabil) și obsedată de tradiții ridicole. O dihotomie care, în realitate, se prăbușește la prima analiză serioasă. Faptul că cineva locuiește într-un oraș mare nu-l face automat cult, după cum traiul la sat nu exclude bunul-simț sau discernământul. Așa că da, teoria economică a celor două Românii este falsă. Un mit cu prea multe excepții ca să mai funcționeze. O să-mi spuneți acum că greșesc și că am văzut cu toții hărțile și modul cum s-a votat. Urbanul mare, cosmopolit, a ales varianta pro-occidentală, în timp ce urbanul mic și ruralul au ales primitivismul și comportamentul abject al unui candidat ieșit parcă din tenebrele grotescului. Este adevărat că aceste hărți par să vorbească de la sine, însă statisticile sunt adesea înșelătoare și nu ne spun decât ceea ce vrem noi să citim în ele. Dacă mutăm liniile județelor și integrăm sau excludem câteva sate, rezultatele se pot schimba semnificativ. Dacă am vota doar în localitățile de domiciliu, iarăși am avea altă structură și tot așa. Deci să ne uităm la statistici, dar să le privim mereu ca simple numere și să nu uităm niciodată că eșantionarea este adesea arbitrară.
Dar asta nu înseamnă că cele două Românii nu există. Ele există. Doar că eu nu mai cred mitul conform căruia linia de demarcație trece prin portofel și prin diplome. E o linie trasată prin modul de viață, prin obiceiuri, prin alegerile mărunte și prin tăcerile care grăiesc un grai al izolării de sine. E o chestiune de autodresaj și lipsă de repere. Mulți nu mai gândesc, ci reacționează. Adesea din instinct, nu din convingere. Însă instinctul nu este altceva decât un autodresaj. Un comportament rațional repetat fizic sau mental. Oameni care își petrec viața cu ochii înfipți în TikTok, scrolând cu degetul până le moare ultimul neuron funcțional, aleg ce li se spune să aleagă. Aleg ceea ce zeci, sute, mii sau chiar zeci de mii de ori au văzut la alții în talciocul frenetic al unei rețele sociale extrem de dăunătoare. Li se repetă și ei repetă, nu pentru că ar crede cu adevărat în ceva, ci pentru că e „cool”, „anti-sistem” sau, pur și simplu, pentru că toți ceilalți o fac. Dacă îi rogi să-ți detalieze ce înseamnă „anti-sistem”, ai să primești tot atâtea definiții câte întrebări ai pus. Dacă îi mai pui să și argumenteze de ce anume un atribut se potrivește mai ales unui candidat și nu celuilalt, deja devii agresiv și insuportabil. Sistemul lor de percepere este extenuat și i-ai pierdut.
Mi-a plăcut și mie, la început, să dau vina pe lipsa de educație. Să-i arunc în urna „proștilor” pe toți cei care votează cu instinctul și nu cu mintea. Dar apoi am dat peste cazuri care mi-au stricat teoria. Am văzut un manelist, -șablon al grotescului, declarându-se pro-occidental și susținător al lui Nicușor Dan. Am citit, cu stupoare, că în pușcării votul masiv s-a dus tot către Nicușor Dan, însă nu din partea gardienilor, ci a deținuților, în timp ce gardienii, acei „apărători ai ordinii”, s-au dus cu sârg către George Simion. Paradoxal? Nu chiar. Pentru că nu ține de educație, ci de ceea ce alegi să faci cu libertatea ta. Care dintre ei petrece mai mult timp pe rețelele sociale?
Cei care nu au o viață proprie — baricadele umane ale plictiselii — se agață de promisiuni vagi și lozinci furibunde. Sunt cei fără pasiuni, fără preocupări reale, fără dorința de a construi ceva în viața lor. Oameni cărora le e suficient să-și umple burțile, să se înmulțească și să se considere „isteți” pentru că încalcă regulile fără să fie prinși. Se trezesc dimineața cu telefonul în mână, beau o cafea cu telefonul alături de o soție lipită de un alt telefon și duc la școală niște copii lipiți, desigur, de alte telefoane. Viața lor este în ecrane și nu e de mirare că atunci când se desprind de ele, se comportă ca cei din ecrane. Aceea este familia lor reală, aceea este viața lor reală, aceea este familia lor tradițională. Acești oameni, indiferent de diplomele atârnate pe pereți, sunt adevărata masă de manevră a României anti-rațiune, anti-reguli și, mai nou, anti-orice.
De aici vine a doua ruptură: lipsa de sens. Oameni între 40 și 55 de ani, ajunși într-un punct în care n-au realizat mare lucru pentru propria persoană și nici pentru societate, dar încă speră într-o “mare schimbare”. Unii aleg să facă voluntariat, activism, ceva concret, oricât de mic, însă extrem de util și lăudabil, dacă nu se alunecă spre obsesie. Alții, însă, cad în brațele diverselor radicalisme ca într-o poveste de iubire: cu orbire, cu exaltare și cu o dorință absurdă de sacrificiu. Se agață de mișcări isterice, exotice, noi doar din cauza lipsei lor de cunoaștere, fascinați de idei “mari” care promit distrugerea sistemului, reînvierea nației și alte deliruri cu iz de epopee scrise de un adolescent isteț la prima dragoste.
Mai departe ajungem la criteriul cel mai important: sistemul de valori. Nu venitul, nu studiile, nu buletinul. Nu există nicio scuză rațională, morală sau etică pentru a susține un candidat cu profilul și atitudinea lunaticului nostru în delir, fost aspirant la poziția de șef de galerie, în fața unui contracandidat cu un comportament civilizat, o educație clar superioară, cu un doctorat în matematică la Sorbona, olimpic internațional și cu o decență exemplară. Faptul că au apărut mii de justificări pentru acest vot spune totul despre capacitatea noastră de auto-amăgire. Au vorbit de „anti-sistem”. Au vorbit de „mâna Occidentului”. Au vorbit de „vot de protest”. Vă amăgiți. Raționalizați un comportament irațional pentru a vă justifica anomaliile comportamentale, precum tâlharii care, dovediți vinovați, încep să găsească cele mai năstrușnice justificări pentru faptele comise, în scopul de a mai îmbuna judecătorul.
În final, totul se reduce la asta: cele două Românii sunt imiscibile. Oricât de efervescent sau îngăduitor am mișca recipientul, oricâte valuri am face, lichidele se vor separa din nou. Nu pentru că nu vrem unire, ci pentru că una crede în reguli, cealaltă în șmecherie. Una caută progres, cealaltă caută vinovați. Una muncește, cealaltă strigă isteric. Una vrea împăcarea, cealaltă vrea baie de sânge. Una vrea să construiască, cealaltă vrea să distrugă. Și nimeni, absolut nimeni, nu le poate face să fie omogene. Drept vorbind, nici nu prea văd rostul unei astfel de omogenități. Nu suntem o familie, nu suntem un film Disney, nu suntem o sectă, ci o națiune suverană prin constituție, care a trecut prin patruzeci și cinci de ani de comunism, eliberată violent și discutabil, trecută la un capitalism de cumetrie tot de un comunist ales. Suntem o națiune timorată, una care se îngrozește atât în fața succesului, cât și în fața eșecului. O națiune care, cum spunea Cioran, este „atât de mediocră, încât nici marile dezastre nu îi reușesc.”
În atare perspectivă, nu văd de ce credem că rostul nostru este să le contopim?! Putem să conviețuim cumva, desigur, însă nimic mai mult. Nu poți lipi la loc un vas spart de zece ori. Rostul nostru este să promovăm, cu insistență și fără teamă, un sistem de valori sănătos. Un sistem de valori strict! Să învățăm noi, prin educație și să-i educăm pe alții, prin presiune socială, că regulile contează. Ele nu sunt opționale și nici nu reprezintă un jalon prin a cărui ocolire ne dovedim vreun talent. Franz von Liszt, un influent jurist german și nepot al compozitorului Franz Liszt susținea că iertarea este bună, însă ea nu ajută mereu. Pedeapsa însă, nu dă greș. Trebuie să le demonstrăm deci, concetățenilor noștri, că prostia nu e opinie și că faptele au consecințe. Acțiunea trebuie să substituie pasivitatea și iertarea, chiar dacă ea există, trebuie să vină la pachet cu toate consecințele acțiunilor.
La final, trebuie să învățăm că nu suntem toți la fel. Niciodată n-am fost, însă toți trebuie să ne supunem acelorași reguli. Exceptarea creează oameni iresponsabili. Oameni care confundă libertatea cu libertarianismul și democrația cu haosul. Oamenii care-și doresc să utilizeze beneficiile sistemului democratic pentru a subjuga, pentru a jigni și pentru a-și crea pentru sine beneficii injuste, nu trebuie tolerați. Ei sunt un pericol real pentru societate și pentru democrația constituțională.
Note explicative:
- Efectele TikTok asupra sănătății mintale a adolescenților: o analiză sistematică a literaturii a identificat riscuri asociate utilizării TikTok, inclusiv scăderea satisfacției vieții, utilizare problematică și influențe negative asupra imaginii corporale și stimei de sine.
https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/39412670/
- Impactul TikTok asupra atenției și memoriei: studiile indică faptul că utilizarea frecventă a TikTok poate reduce capacitatea de concentrare și de reținere a informațiilor, favorizând un stil de procesare cognitivă superficial.
https://www.holyfamily.edu/about/news-and-media/hfu-blog-network/tiktok-impact-attention-and-memory?utm_source=chatgpt.com
- Modificări structurale ale creierului asociate cu utilizarea excesivă a TikTok: cercetări recente au evidențiat că dependența de videoclipuri scurte, precum cele de pe TikTok, poate duce la modificări în zonele cerebrale responsabile de reglarea emoțiilor și procesarea recompenselor.
- Degradarea memoriei prospective prin consumul de videoclipuri scurte: Un studiu experimental a demonstrat că vizionarea de videoclipuri scurte afectează negativ capacitatea de a-și aminti și îndeplini intențiile viitoare.
- „Brain rot” și scăderea funcțiilor cognitive: Termenul „brain rot” a fost ales ca cuvântul anului de către Oxford University Press în 2024, reflectând îngrijorările legate de degradarea funcțiilor mentale cauzată de consumul excesiv de conținut online trivial.
- Franz von Liszt și teoria scopului în dreptul penal: Franz von Liszt, un influent jurist german, a fost un pionier al teoriei „prevenției speciale” în dreptul penal. În lucrarea sa, Der Zweckgedanke im Strafrecht (1882), Liszt argumenta că scopul principal al pedepsei nu este răzbunarea, ci protecția societății și reeducarea infractorului. El propunea o abordare diferențiată a pedepselor, în funcție de tipologia infractorului: infractorii ocazionali ar trebui să primească pedepse suspendate ca avertisment; infractorii reformabili necesită pedepse privative de libertate moderate, însoțite de măsuri de reabilitare; infractorii nereformabili trebuie să fie izolați pe termen lung pentru a proteja societatea. Această viziune reflectă convingerea că pedeapsa are un rol funcțional și preventiv, fiind un instrument necesar pentru menținerea ordinii sociale.
