Pe 6 decembrie 1916, trupele Puterilor Centrale intrau victorioase în Bucureşti, marcînd practic eşecul campaniei militare române începute la 27 august. Capitala fusese părăsită de autorităţi încă de la sfîrşitul lunii noiembrie, valul de refugiaţi în Moldova fiind întîmpinat de o populaţie locală îngrijorată. Cartea lui Alin Ciupală prezintă implicarea României în desfăşurarea Marelui Război din perspectiva rolului pe care l-au jucat femeile în susţinerea efortului de război al ţării. Sînt trecute în revistă acţiunile desfăşurate de numeroase perso-nalităţi feminine ale vremii – cum ar fi Olga Sturdza, Sabina Cantacuzino, Nadeja Ştirbei sau Martha Bibescu – ca fondatoare şi conducătoare ale unor societăţi implicate în organizarea spitalelor de campanie şi a trenurilor sanitare, înfiinţarea de grădiniţe de copii, orfelinate, cantine sau în găsirea unor soluţii pentru uşurarea vieţii prizonierilor români din lagărele din străinătate şi a răniţilor din spitale. Un loc aparte îi este rezervat reginei Maria, care încă din perioada neutralităţii României a iniţiat pregătirea unei baze de sprijinire a efortului de război din punct de vedere medical şi logistic, fiind unul dintre cei mai activi susţinători (prin acţiuni publice sau în cadrul familiei regale) ai intrării ţării în război ală-turi de puterile Antantei. Autorul prezintă şi aspecte legate de viaţa socială a femeilor din perioada respectivă, arătînd cum activitatea desfăşurată de ele în timpul Primului Război Mondial a determinat modificarea statutului lor în societatea epocii.
„În lung alai, femei şi copii ne cară sus proiectile şi focoase lucitoare, întorcîndu-se la vale cu tuburile trase şi înnegrite […]. Nici nu-şi dau seama că îndeplinesc vreun lucru deosebit, vreo faptă vitejească. Cum se duceau seara la fîntînă, cu doniţele pe umeri, tot astfel ne aduc şi acum hrana gurilor flămînde de oţel […]. Ca o nouă friză a Panateneelor, şirul lor ridică, deasupra slăbiciunilor trecătoare şi a şovăielilor omeneşti, întruchiparea Patriei veşnice, săpată în trupuri şi în suflete, în ţărînă şi în văzduh, mai trainic decît chiar în stînca slăvită a Acropolei.” (Gh.I. Brătianu)
„Într-o zi în spital s-a produs o mare vînzoleală. Venise în vizită Regina Maria. A mers din salon în salon iar al nostru a fost ultimul. Trecea pe la fiecare pat, vorbind cu fiecare rănit în parte. După un sistem al ei, avea în mîna stîngă o hîrtie cît o carte poştală pe care notase detalii despre fiecare – dacă era căsătorit, dacă soţia sa era în Moldova sau în Muntenia sau dacă avea copii. Rămîneau toţi uimiţi că le ştia numele şi uneori avea şi veşti de la familiile lor.” (Dan Dimăncescu)
Alin Ciupală este profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi secretar ştiinţific al Institutului de Istoria Artei „G. Oprescu” al Academiei Rom^ne. De acelaşi autor: Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea. Între public şi privat (2003); Studii moderne (2009). A coordonat volumele: Ipostaze ale modernităţii în Vechiul Regat, vol. I-VI (1998, 2005-2008, 2010; împreună cu Ion Bulei), Despre femei şi istoria lor în România (2004), Orizonturi şi direcţii în cunoaşterea istorică (2009; împreună cu Laurenţiu Constantiniu), Medicine, Hygiene and Society from the Eighteenth to the Twentieth Centuries (2011; împreună cu Constantin Bărbulescu).
Alin Ciupală, Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial, Polirom, Iaşi, 2017
-fragment-
Chestiunile de natură politică au marcat şi ele participarea reginei Maria în perimetrul sferei publice. Dacă din punct de vedere formal, regina, ca femeie, nu avea dreptul de a face politică, ea s-a implicat de la început fără cea mai mică ezitare în domeniul politic. Spre deosebire de înaintaşa sa regina Elisabeta a României, care s-a mulţumit să se dedice activităţii social-civice şi culturale şi să-l completeze, în felul acesta, pe regele Carol I, preocupat în primul rând de politică, regina Maria a păşit în sfera publică cu hotărârea pe care i-o dădea personalitatea sa puternică. Credem că epoca Primului Război Mondial a reprezentat perioada de maximă implicare a suveranei în domeniul politicii, care nu s-a mai regăsit la dimensiunea amintită nici după război, nici în timpul domniei fiului său, regele Carol al II-lea. Uneori, după cum notează în jurnal, aproape nu-i venea nici ei să creadă până unde reuşise să ajungă: „Când mă gândesc că s-a ajuns aici! Că am ajuns să lucrez eu, eu!, la politici înalte în asemenea clipe – n-aş fi crezut că e cu putinţă!. Îndoiala ei nu are legătură cu sine, nu se referă la eventuale incapacităţi personale, ci era determinată de neîncrederea în onestitatea, puterea de pătrundere şi dăruirea celorlalţi actori ai scenei politice.
Probabil că putem obţine cea mai bună imagine a implicării politice a reginei Maria dacă urmărim: a) atitudinea ei faţă de omul politic Ion I.C. Brătianu şi lumea liberală pe care acesta o reprezenta; b) relaţiile sale cu principalii generali ai armatei române care au deţinut funcţii de comandă la cele mai înalte eşaloane militare, unii dintre ei trecând în sfera politică sau cochetând cu aceasta; c) chestiunea asumării de către fiul ei Carol, moştenitorul tronului, a unor responsabilităţi care să-i asigure o mai mare vizibilitate, necesară mai ales pentru viitorul drum al acestuia; d) problema retragerii României din război şi a semnării păcii separate.
Ionel Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal în perioada1909-1927 şi al Consiliului de Miniştri din ianuarie 1914 până în 1918, nu s-a bucurat de simpatia reginei, dimpotrivă. La prima vedere, relaţiile dintre ei ar fi trebuit să fie cordiale, pentru că se aflau, totuşi, de aceeaşi parte a baricadei. În realitate, tensiunea ce a caracterizat colaborarea, ca să-i spunem aşa, dintre cei doi a apărut la scurtă vreme după izbucnirea Marelui Război şi a crescut, constant şi ireversibil, până la încheierea acestuia. Deşi împărtăşeau aceleaşi idealuri, dintre care înfăptuirea României Mari era poate cel mai de seamă, au avut păreri opuse, de multe ori radical opuse, asupra mijloacelor necesare atingerii acestui obiectiv. În plus, probabil că trebuie evaluat şi rolul personalităţii celor doi, dacă ne gândim că fiecare avea un caracter puternic, bazat pe o individualitate bine conturată, pe inteligenţă şi cultură, pe experienţa unei vieţi sociale active la nivelul elitelor, pe o recunoaştere publică chiar la nivel european. De fapt, în loc să-i apropie, calităţile fiecăruia şi asemănările dintre ei i-au despărţit. Nu în ultimul rând, identitatea de gen credem că a jucat şi ea un rol, mai important decât am fi tentaţi să credem astăzi, într-o epocă a egalităţii, cel puţin formale, de gen. Bărbatul Ion I.C. Brătianu nu putea accepta ca alături de el, o femeie, fie ea şi regină, să deţină un statut public egal, cu atât mai mult cu cât această femeie şi-a revendicat acest loc ori de câte ori a avut ocazia să o facă. Contemporanii au înţeles ezitarea şi respingerea manifestată de Brătianu, precum şi dezaprobarea a ceea ce el considera a fi veleităţile politice ale reginei.
Regina Maria l-a considerat pe Ionel Brătianu „omul vicleşugurilor, nu un om de acţiune”– mai mult, dominat de o veritabilă spaimă agesturilor clare şi decisive. Probabil cel mai aprig critic al lui Brătianu a fost regina, şi aceasta încă din epoca neutralităţii, ea fiind unul dintre cei mai activi susţinători ai intrării ţării în război alături de puterile Antantei, în timp ce Ionel Brătianu dorea amânarea momentului până când sorţii ar fi înclinat decisiv balanţa de partea Aliaţilor. După august1916, deseori în discuţiile dintre cei doi revenea ideea necesităţii unei acţiuni clare:
„Am încercat să-l conving că trebuie să se acţioneze cu o mână sigură şi că lucrurile nu trebuie lăsate să meargă la întâmplare [sublinierea reginei, n.n.], cum se întâmplă acum – chiar şi în cea mai neagră nenorocire, trebuie să încercăm să ajutăm şi să nu ne lăsam pradă disperării şi lâncezelii.”
Nu credem că tonul de sugerat reproş i-a prilejuit lui Brătianu momente de satisfacţie.
