Traducere din limba japoneză de Magda Ciubăncan
Anansi. World Fiction – Editura Trei
Într-un orășel de coastă aflat la o aruncătură de băț de Tokyo, are loc un concurs de pian cunoscut în întreaga Japonie. Pe parcursul a două săptămâni, câțiva tineri geniali vor trăi cele mai fericite, mai dramatice momente din viața lor. Aya este copilul-minune care s-a îndepărtat de muzică după moartea mamei și care acum face sforțări să se întoarcă pe scenă. Masaru, un prieten al ei din copilărie, a ajuns să cânte la pian împins chiar de Aya, iar acum îi poartă o dragoste ascunsă. Akashi, care lucrează la un magazin de muzică, e „vârstnicul“ concurenților și vede în acest concurs ultima șansă către succes. Jin, un geniu în vârstă de șaisprezece ani, e fiul unui apicultor care călătorește tot timpul. Fără să aibă pian și pregătire în domeniul muzical, Jin își uimește publicul și concurenții prin interpretări geniale. Un roman de o rară tandrețe, Albine și tunete îndepărtatei e o poveste scrisă cu migală despre dragoste, curaj, despre o rivalitate care se topește în fața prieteniei, despre trăiri lăuntrice eliberate doar de muzică.
„Un imn închinat puterii muzicii, un roman despre felul în care arta transformă oamenii.“ Foreword Reviews
„Descrierile pline de viață ale lui Riku Onda surprind adesea subiecte dificile și aduc repertoriul clasic la viață.“ People
Riku Onda (n. 1964) este cea mai bine vândută scriitoare contemporană în Japonia. A copilărit în Sendai și a urmat cursurile Universității Waseda, unde a cântat la saxofon într-o formație studențească. Iubitoare de cărți de la o vârstă fragedă, Riku Onda a renunțat la o slujbă de birou și a început să scrie literatură. În 2003 vizitează Marea Britanie și Irlanda, apoi America de Sud, unde face reportaje pentru televiziunea NHK. Tatăl ei fiind un pasionat de muzică, Onda a crescut ascultând muzică clasică și a cântat la pian de la o vârstă fragedă, descoperind mai târziu rockul și jazzul. În 2017, romanul ei Albine și tunete îndepărtate a fost distins atât cu Premiul Naoki, cât și cu Premiul librarilor japonezi, pe acesta din urmă câștigându-l, în premieră, de două ori. Romanul a devenit imediat bestseller în Japonia, ajungând să se vândă în peste un milion de exemplare. De asemenea, a fost transformat într-un film de mare succes în limba japoneză, intitulat Ascultă universul. Un alt roman al ei, tradus în engleză cu titlul The Aosawa Murders, a intrat pe lista celor mai importante cărți din 2020 a The New York Times.
***
FRAGMENT
Când a ieșit din casa familiei Hamazaki, Aya a lăsat să‑i scape, fără să vrea, un oftat.
Afară se răcorise bine. Era o adevărată seară de toamnă târzie, iar aerul rece care‑i mângâia obrajii o trezise de‑a binelea. Cuvintele pe care i le spusese Kanade o bucuraseră și o impresionaseră, dar odată ce ieșise din casă, își pierduse buna dispoziție și o cuprinsese din nou o stare de spirit negativă.
Concursul începea în ziua următoare, dar ea nu simțea nici un pic de entuziasm.
Kanade avea dreptate. Trebuia să‑și găsească concentrarea.
Urma să apară pe scenă în ultima zi a concursului. Avea numărul 88. Dar asta nu însemna că urma să‑i aducă noroc[1], ci mai degrabă o făcea să simtă din nou presiunea numărului mare de candidați.
De ce trebuia ca tocmai acum să fie notată în fața atâtor oameni?
Plină de îndoieli, Aya șovăia, rememorând la nesfârșit toate ezitările pe care le avea.
Activitatea ei muzicală din prezent era suficient de matură și dezvoltată. Desigur, și‑ar fi dorit ca în viitor să o continue la alt nivel, dar alegerea de a deveni pianistă profesionistă nu‑i trecuse prin minte. Ba chiar avea senzația că, lăsând la o parte ipostaza de muzician de studio, i se părea cu totul nepotrivit să interpreteze în fața publicului.
Și mai era ceva care nu îi dădea în pace.
Cu puțină vreme în urmă, pe adresa școlii venise o solicitare din partea unui canal TV de a o include pe Aya într‑unul dintre programele lor. Era vorba despre un documentar legat de procesul de participare la concurs. Mai erau menționați câțiva studenți care urmau să participe la concursul de la Yoshigae, dar pe Aya o numiseră în mod special. Imediat refuzase politicos, dar rămăsese cu un sentiment foarte neplăcut.
Era cât se poate de evident că voiau să obțină un cap de afiș care să spună „Tânăra genială revine!“. Fata care fugise singură de pe scenă se întorsese. Cu siguranță avea să le placă la nebunie dacă apărea și o replică de genul „dedicat mamei care nu mai este“. Gândul că lumea vedea participarea ei la concurs în felul ăsta o deprima.
Nu regreta nici o clipă că atunci trăsese o linie între ea și pianista profesionistă și nu vedea în asta vreun eșec. Iubea muzica din adâncul sufletului și nu se gândise nici măcar o dată să se despartă de ea. Dar faptul că lumea gândea despre ea că „în sfârșit și‑a revenit“ sau „tot timpul și‑a dorit să se întoarcă pe scenă“ era foarte greu de îndurat. Aya era senină și liniștită, dar avea și o latură încăpățânată. Iar această față a ei o făcea să ezite când venea vorba de așteptările tuturor ca ea să revină pe scenă.
Și ce‑ar mai râde toți dacă, după toate astea, nu doar că nu s‑ar întâmpla marea mea revenire, ci aș fi eliminată chiar din etapa întâi, a zâmbit ea trist.
Poate pentru că se afla în apropierea casei familiei Hamazaki, picioarele au dus‑o fără voie către universitate.
Deja se întunecase de‑a binelea, dar ici și colo, la ferestrele clădirii școlii, se zăreau lumini.
Sălile de repetiție erau mereu deschise pentru a putea fi folosite oricând. În perioadele premergătoare vreunui mare concurs sau înainte de examene sau de concertele din școală, clădirea se transforma cu adevărat într‑un cartier care nu dormea niciodată. Aya se gândise să treacă pe‑acolo pentru că nu voia să se întoarcă acasă în starea mohorâtă în care se afla, plus că obosise foarte tare tot alegând și probând emoționată rochii de scenă. Așa că voia să atingă clapele unui pian relaxată, fără niciun fel de constrângeri.
Așa cum se așteptase, aripa clădirii unde se aflau sălile de repetiție era plină. Trecând de ușa de izolare fonică, au început să se audă acordurile furioase ale unui studiu de Chopin și ale unei sonate de Beethoven. I‑a zărit pe doi dintre studenții care aveau să participe la concursul de la Yoshigae. Pe coridor plutea tensiunea ultimelor momente de dinainte de concurs, amestecată cu oboseala orelor târzii ale nopții.
Sala unde se afla pianul preferat al lui Aya era ocupată, așa că s‑a îndrep‑ tat spre următoarea.
Și‑atunci, dintr‑odată, pașii i‑au împietrit.
O oprise sunetul pianului care se auzea dintr‑o sală de repetiții.
Ha? Ce? Ce‑i asta?
Preț de o clipă, nu și‑a dat seama ce anume aude.
O bucată aproape imposibil de descris.
Nu reușea să prindă melodia. O frază muzicală pe care n‑o mai auzise niciodată.
Jazz la pian?
Aya asculta cu încordare.
Erau sunete pe care le auzea pentru prima oară. Îi învățase pe cei mai mulți dintre studenții de la secția de pian, așa că reușea să‑și dea seama cine cântă fără să respecte neapărat partitura.
Să fi fost un student de la compoziție? Aya s‑a apropiat și și‑a lipit urechea de ușă.
La secția de compoziție erau câțiva studenți care își câștigau existența compunând piese de jazz pentru pian.
Ascultând sunetele acelea, a simțit cum ceva rece îi învăluie corpul.
Gâtul i se uscase.
Nu, nu e nici unul dintre ei. Dar e bun! Extraordinar de bun! Un student de la Pian… nu… nici gând… habar n‑am ce e asta, dar e fantastic!
Mai presus de orice, era foarte diferit.
Aya a realizat că din cauza asta se oprise. În general, zgomotele care se auzeau după ce treceai de ușa de izolare fonică semănau oarecum între ele. Sunetele își pierdeau personalitatea, artificiile ornamentale dispăreau și toate se auzeau uniform, sunete plate.
Însă ce se auzea din sala aceea era un sunet cu care urechea nu era obișnuită. În sala aceea erau niște tușe groase care pur și simplu treceau prin ușă.
Nu cred! Să fie aici un student care poate să facă pianul să scoată sunetele astea?
Aya era înmărmurită. Inima bătea să‑i spargă pieptul.
Un pasaj teribil. Dar, deși cântate pe octave, notele se aliniau perfect, fără nici o pauză între ele.
Să cânți un fragment atât de complicat fără nici o asperitate…
Aya se simțea de parcă tot sângele i s‑ar fi scurs din corp, fiind aproape în stare de șoc.
Ce lucru teribil ascult eu acum. În ziua de dinainte de concurs, seara, în sala de repetiții, mă trec prin tot trupul fiori de pasiune.
Dintr‑odată, atingerea clapelor s‑a schimbat complet. Aya a tresărit.
Dacă până acum sunetele zburaseră cu viteză, într‑o tensiune care aproape că‑ți tăia respirația, brusc încordarea se destinsese, iar tonul devenise relaxat.
E rumba! E ritm de rumba!
Aya și‑a dat seama că mai auzise undeva melodia în care era impregnat acel ritm atât de puternic.
Hmm… ce să fie asta, oare? E multă improvizație, dar… asta…
Și‑a lipit urechea de ușă din nou, și‑atunci și‑a dat seama!
E „Zui zui zukkorobashi[2]“! Cineva cântă „Zui zui zukkorobashi“ în ritm de rumba!
Nemaiputându‑și stăpâni curiozitatea, Aya a tras cu ochiul prin feres‑ truica pătrată.
A zărit mai întâi o pălărie maronie.
Pălăria uzată se mișca într‑o parte și‑n alta.
A văzut că proprietarul pălăriei era un băiat.
Nu stătea pe scaun, ci cânta la pian din picioare, legănându‑și trupul.
Da, e clar. Nu‑l cunosc.
Aya s‑a uitat la el din toate părțile, încercând să‑i zărească chipul.
Nu e niciun băiat ca ăsta printre studenții noștri. Și e foarte mic. Oare e licean?
Băiatul a mai cântat o vreme în ritm de rumba, apoi s‑a uitat dintr‑odată la tavan și apoi la perete. O clipă, s‑a oprit din cântat.
Și‑apoi, deodată, a început să interpreteze Studiul nr. 1 de Chopin.
Ce?
Fără să vrea, Aya și‑a întors privirile spre coridor.
Nu încăpea nici o îndoială. El cânta acompaniind un student care exersa cu obstinație Studiul nr. 1 de Chopin într‑o sală aflată ceva mai departe.
Nu se poate! Cum reușea să audă tocmai din sala de studiu?
Aya a tresărit. Dar piesa care se auzea din depărtare se potrivea perfect cu piesa pe care o cânta el. El auzea.
Și dintr‑odată sunetele s‑au amplificat, au devenit deranjante, neplăcute.
Aya era nelămurită. Să fi greșit?
Dar fraza era aceeași. Una magnifică, precum un val care vine și se retrage…
Pielea i se făcuse ca de găină.
Gata! Am înțeles! Cântă cu o întârziere de un semiton, dar urmează exact aceeași frază ca studentul din cealaltă sală.
Interpretarea era absolut naturală. Îți dădea senzația că e doar o joacă, că o face fără nici un motiv anume. Nu dădea semne că s‑ar chinui să țină măsura, ci cânta pur și simplu fără nici un efort.
Se legăna de pe un picior pe altul, și dintr‑odată a întors capul spre ușă. Privirile lor s‑au întâlnit. Ochii de pe chipul palid s‑au deschis larg.
Pianul s‑a oprit.
Totul fusese atât de neașteptat, încât Aya nu mai avusese timp nici să‑și ferească privirea, nici să fugă din fața ușii, așa că a rămas acolo, ochi în ochi cu el.
Și el, la rândul lui, făcuse ochii mari, iar gura i se mișca bâiguind ceva nedeslușit, de parcă ar fi fost prins în mijlocul unei farse.
E iubit.
Acestea au fost cuvintele care i‑au venit în minte lui Aya în prima clipă când a zărit chipul băiatului.
Băiatul ăsta e iubit de zeii muzicii.
Nu știa de ce crede așa. Dar la asta se gândise în clipa în care îl văzuse. Era divin, pur. Chipul lui îi revelase imaginea evocată de cuvinte pe care nu le folosea de obicei.
Băiatul și‑a luat pălăria și s‑a uitat în jur.
A ridicat de pe podea o geantă care aducea cu un sac și s‑a repezit afară din sală.
— Îmi cer scuze, îmi cer scuze, a făcut el o plecăciune spre Aya.
— De ce? De ce te scuzi? l‑a întrebat ea, dar el deja se îndepărta.
— Îmi cer scuze. M‑am gândit că nu e voie, dar treceam pe‑aici și am auzit sunetul unui pian. M‑am gândit că e un pian bun și, fără să vreau…, s‑a îndepărtat el cu spatele, plecând capul într‑un gest sincer de regret. Eu nu prea am avut ocazia să cânt la un pian bun. De asta, acela…
— Poftim?
Aya făcuse ochii cât cepele.
A auzit? Sunetul pianului venind din încăperea asta atât de bine izolată fonic?
— Așteaptă! Cine ești?
Băiatul și‑a pus pălăria pe cap și a șters‑o cu o viteză amețitoare.
— Stai! Spune‑mi cum te cheamă! a strigat Aya luând‑o la fugă după el.
Dar băiatul era foarte rapid. Într‑o clipită a ajuns în hol și apoi umbra i s‑a zărit alergând spre zidul ce împrejmuia curtea din spate a universității.
— Nu se poate!
Năucită, Aya i‑a urmărit cu privirea silueta în întuneric.
Oare unde se ducea? Îl văzuse sărind cu ușurință peste zidul de cărămizi. Oare intrase prin efracție?
Băiatul acela atât de tânăr, ca un copil. Copilul acela cântase la pian mai bine decât studenții universității de muzică?
Aya uitase și de concurs și de rochii și de apariția la TV și rămăsese în hol împietrită, privind la întunericul nopții.
[1] Numărul 8 este considerat de bun augur în tradiția budistă, iar pentru japonezi, acesta este un număr sacru. Forma ideogramei pentru numărul 8 (八) sugerează expansiunea, acesta fiind astfel asociat cu pros‑ peritatea și dezvoltarea.
[2] Cântec japonez pentru copii, din seria numărătorilor cântate sau recitate de copii, precum An‑tan‑te
