Acum e prea târziu – George C. Dumitru

0

14111912_933787370066613_767480466_nÎn bucătărie era un aer greu și mirosea a pește și a ulei rânced. Cornel și-a turnat un pahar de vin, l-a dat pe gât, l-a trântit gol pe masă și a plescăit din buze. A zis: Sunt sigur plecați. Doar moșu’ mai e. Și moșu’ e paradit rău. Intrăm și ieșim, până se dumirește moșu’ suntem pa de mult.

Liviu a zis: Nu știu… Una e să iei din câmp unde nu e nimeni alta e să…

Nu te-ai săturat de fierătaniile din câmp? Cât o să mai facem asta? Moșul e paradit, nici nu o să își dea seama. Intrăm și ieșim, ăia tineri sunt plecați.

Au câine.

Au o javră. ÎI dăm carne cu otravă de șobolani. Scăpăm repede de el.

Liviu s-a ridicat de la masă și a ieșit și a zis: Nu știu…

Afară era cald, dar bătea vântul. Din spatele casei venea un miros de balegă amestecat cu găinaț de pasăre. Un miros ascuțit și dur, vomitiv.

Liviu a zis: Bătrânul ar trebui să rânească la porci, pute aici ca dracu. Apoi a zis: Nu știu…

Cornel a ieșit și el și și-a pus mâna la nas.

Pute frate. Câți porci ai acolo?

Vreo 5.

Mai taie din ei, mai vinde din ei. Nu poți să respiri, să dea dracu.

O să rânească al bătrân. O să mă iau de el.

Păi să te iei. Ăștia bătrânii trebuie educați, s-au lenevit. Al meu e la fel. Bea și stă, nu mai face nimic. Cornel a zis: Diseară o facem.

Mâine seară. Dacă vrei să vin cu tine așteaptă și tu până mâine.

Ești un fricos. Bine, mâine. Trec eu pe la tine.

 

Drumul șerpuia până la șosea și era plin de praf luat de vânt și ridicat în sus în rotocoale. Trecea o căruță trasă de o gloabă bătrână. Mergea încet.

Cornel a înjurat și a scuipat. Scuipatul s-a amestecat cu praful de pe jos și a devenit o bilă scârboasă. A zis: Căca-m-aș pe ea de căldură. Apoi a zis: Nea Ioane, stai că merg și eu în sat, ia-mă și pe mine.

S-a urcat în căruță din mers și s-a pus lângă omul transpirat cu pălărie care ținea hățurile. A zis: Hai, dă-i bătaie gloabei ăsteia, mergi ca melcul.

Omul a zis: Neah, e prea cald. Vrei să omor iapa? Ia-o pe jos dacă nu-ți convine.

Cornel a zis: Poate c-o s-o iau, că mă grăbesc. Cu mata ajung la pulivară.

 

Coarna a aprins ochiul la aragaz, a pus o lingură de untură în tigaie, a întins-o bine și a pus-o pe foc. Untura a început să se topească, devenind apoasă. Aerul din bucătărie s-a impregnat de un miros stătut. Coarna și-a șters mâinile unsuroase de poalele rochiei și s-a aplecat după un castron. A zis: Ioane, adă și mie o găleată cu apă că nuș’ de ce nu mai curge aici la robinet. Auziși, mă? Ioane! Unde-ai dispărut?  A zis: Ăsta iar s-a dus să bea. Of, Doamne, așa sunt eu nenorocită, să-l am pe bețivanul ăsta.

A oprit aragazul și a ieșit din bucătărie și apoi din casă. A luat o căldare goală și a umplut-o cu apa de la robinetul din curte. Când s-a întors cu ea era să calce o găină care s-a înfoiat și a început să cotcodăcească speriată.

Uf, să dea boala-n tine de lighioană, tu de unde-o fi mai apărut? Era să scap căldarea. Ioane!

A lăsat căldarea plină la ușă și s-a dus în cămară. Nu era nimeni. Cămara era răcoroasă și mirosea a țuică și a făină și a grâu. Sub rafturile pe care zăceau sacii de grâu se strânseseră câțiva pui de găină. Dintr-o gaură de sac curgea un firicel de grâu. Puii ciuguleau boabele de pe jos.

Să dea boala-n voi. Ioane, au ros șoarecii sacul ăsta și uite cum curge grâul, unde ești?

A deschis chepengul de la beci și a coborât atentă scările. A tras de sfoară și-a aprins becul. În beci era și mai răcoare. Și un aer mucegăit cu miros de murături. A zis: Ioane. Apoi a zis: Nu e aici altfel ar fi fost capacul deschis, ce-oi gândi și eu.

A urcat la fel de atentă scările și a tras chepengul la loc, aplecată. Când s-a îndreptat a făcut o grimasă lungă. A zis: Of și durerea asta. Of.

S-a întors în casă, a ridicat în drum căldarea și a pus-o pe un scaun în bucătărie, lângă ușa de la baie. A luat o cană și a umplut-o cu apă. A dus-o la gură dar nu a băut, s-a oprit cu mâna în aer ridicată la jumătate, ca și când își amintise ceva. A stat așa câteva clipe pierdută, cu ochii în perete, apoi a băut. Restul de apă  a turnat-o în castron unde a început să spele o salată. Apoi a scos carnea și a început să o bată pe un fund de lemn. Bătea cu mișcări sacadate. Bătea și privea pe fereastră, cu mintea plecată.

A intrat Ion și s-a pus pe canapeaua cu arcuri. I se ridicaseră pantalonii și i se vedeau gleznele subțiri și rotulele proeminente. Avea ciorapii ridicați peste gambe și strânși în jurul piciorului. Elasticul îi lăsase urme în piele.

Coarna a zis: Veniși?

Da.

Pe unde mai băuși?

Altceva nu mai știi. Doar asta știi. Dacă lipsesc și cinci minute, am băut. Da poate am avut treabă. Da poate am avut o vorbă. Da poate nu trebuie să-ți dau socoteală și când mă cac.

Vorbești prostii. Te văd. Ai buzele moi și ochii mici. Ai băut.

Și dacă am băut, ce?

O să te las.

Și dacă o să mă lași, ce?

Să văd atunci cine…

Cine, ce? O să îmi văd singur de treabă. Și n-o să mă mai toace nimeni la cap.

S-o vedem și p-asta. Da. Să o văd și p-asta.

Coarna a lăsat salata și s-a dus la dulap. A luat două ouă dintr-un castron de plastic, le-a spart într-o farfurie și-a început să le bată cu o lingură de lemn. Le amesteca și le bătea cu cotul ridicat și mâna încordată.

Da. Să o văd eu și p-asta. Asta chiar aș vrea s-o văd.

Unde-i baba?

Eu știu unde e? E mă-ta. Dacă n-ai uitat. O fi în spate, curăță porumb. Nuș’ ce tot curăță la porumbul ăla de-o vreme. Ia du-te și zi-i să vie la masă că pun carnea pe foc și o să se sleiască untura pe ea dacă nu ne apucăm să mâncăm.

Ion a zis: Cornel nu vine?

Nu știu unde e derbedeul ăla.

Las că apare el și vede el pe dracu.

 

Rada era în pătul, curăța porumb. Lua știuleții și le dădea boabele jos cu unghiile. Avea degete osoase, încovrigate, ca niște gheare de vultur. Lua bob cu bob și îl punea într-un lighean. Făcea asta de dimineață, dar nu reușise să strângă prea multe.

Ion a zis: Mămică, ce tot faci aci? Ia curățătoarea, nu te chinui cu degetele. Sau cu podul palmii, nu așa. Ce-ai?

Rada a ridicat capul și a privit prin el. A zis: E, și tu acu.

Hai la masă.

E, și tu.

Hai, lasă porumbu’. Parcă ești un copil. Ce-ai?

Pătulul era umed și grămada de porumb era strânsă în partea din spate și avea vârf. Rada stătea cu fundul direct pe scânduri, cu picioarele întinse. Avea ciorapi groși de care se lipise mătase de porumb. I se adunase în jurul genunchilor și i se încolăcise de glezne. Un galoș îi scăpase din picior arătându-i șoseta groasă, ruptă, prin care ieșea degetul mare. Afară era cald, dar în porumbar era răcoare. Rada își trase baticul peste urechi, mai luă un știulete și începu să-l pigulească.

E, și tu acu.

Bine. Dacă nu vrei, din partea mea stai aici toată noaptea. Da să nu te-aud că ți-e foame.

Rada ridică privirile și în ochi îi luceau două luminițe de copil speriat.

Să nu te aud. Dacă nu vii acum când zic io, să nu te aud mai încolo. Să nu te audă Cornel mai încolo.

Rada avea ochii plini de luminițe speriate. A aruncat știuletele în grămadă și s-a ridicat împingându-și palmele în lemnul de sub ea.

Atât ar trebui. Să te audă Cornel mai încolo când o să cotrobăi prin dulap. Atât ar trebui.

Luminițele din ochii Radei străluceau și mai tare, ca ale unui copil speriat.

 

Coarna a scos patru farfurii și le-a așezat pe masă: una în dreptul lui Ion, alta în dreptul Radei și celelalte două pe colțul mesei. A zis: Derbedeul ăla pe unde-o fi? O să rămână nemâncat. O să vină și-o să mă pună să-i fac lui poftele, la noapte. S-o creadă el. O să rămână nemâncat.

A pus un șnițel în farfuria Radei și i-a împins-o mai în față. A zis: Ia mămică, asta e mai moale, să poți s-o mesteci. Vrei și salată?

Rada a dat din cap: nu voia.

Vrei să îți tai carnea?

Ioan a zis: Uf, da mai lasă-o că nu e copil mic. Hai mămică, mâncă acolo. Ce tot atâta…

Rada a clipit des și a râs ca un copil alintat. A zis: E, și tu acu. A luat cuțitul și furculița, și-a tăiat o bucată de carne, a luat-o între degete și și-a îndesat-o în gură. O mesteca și își plimba ochii de la Coarna la Ion cu o privire curioasă, ca și când îi vedea pentru prima oară.

Coarna a zis încet: Asta o fi crucea mea, să-i car în spate pe bețivul ăsta și pe mă-sa dată în boala copiilor. Și derbedeul ăla, și ăla.

Ioan a zis: Adă niște vin.

De unde doamne iartă-mă vin acu? Uiți că l-ai băut până-n Crăciun, de n-am avut ce pune și noi ca oamenii pe masă? Ce vin?

Mă duc să iau de la Marin de la magazin.

Nu te duci nicăieri, stai la masă. Acu mâncăm. Să vină și Cornel să mâncăm și după aia te duci unde vrei. Să vină și ăla, l-o goni foamea acasă până la urmă.

 

La Patroana era răcoare și mirosea acru. Cornel stătea în fața unor aparate de poker și pocnea în butoane. Cărțile roșii se întorceau pe rând și își arătau cifrele. Din când în când aparatele scuipau câteva monede. Cornel le lua și la băga printr-o fantă mică înapoi în aparat. Pocnea în butoanele negre și roșii dintr-un automatism, părea că nici nu vede ce se întâmplă pe ecranul din fața lui. La un moment dat s-a ridicat, s-a dus la bar și a cerut o bere. Barmanul a zis: Cald al dracu azi.

Merge berea.

Așa-i.

Îți fac consumație.

Așa-i.

Măcar eu dacă nu mai e nimeni pe aici. E barul gol.

Lumea e prin case.

E. Da bine că nu sunt și eu. Ca să-ți fac ție consumație.

Cornel a luat halba de bere, și-a înmuiat buzele în spuma subțire și s-a strâmbat.

Să dea dracu, are gust de șampon. Nea Marine, să dea dracu.

Nu-mi zice mie, n-o fac eu.

Mata doar bagi apă în ea, să fie mai multă.

Barmanul a râs.

Cum să bag apă, ce idei mai ai și tu!

Știi cum se zice la oamenii cu idei? Idioți. Par eu idiot?

Nu pari.

Cornel a zis: Să dea dracu. Și-a înghițit jumătate din lichidul gălbui. Apoi s-a pus pe scaunul rotund cu picior înalt și a început să pocnească iar în aparatul de poker, absent. A făcut asta o vreme după care s-a ridicat brusc și s-a îndreptat spre ieșire.

Am plecat, nea Marine.

Barmanul a zis: Vezi că au căzut monezi din aparat, nu le iei?

Cornel a zis: Dă-le dracu. Și a ieșit pe ușă, în soare.

 

Nu terminaseră de mâncat când a intrat Cornel. Coarna a zis fără să își ridice ochii din farfurie: Hai la masă.

Cornel s-a lăsat să cadă pe scaun, a tras farfuria cu șnițele în față și s-a aruncat asupra lor. Înghițea bucățile de carne aproape pe nemestecate. A zis: Mi-e foame de mor.

Coarna a zis: Cred și eu. Da nu mai veneai odată.

Am venit.

Acu la spartul târgului. Ce dacă vreau și eu să mâncăm ca toții ca oamenii? Ce dacă vreau și eu să pun masa o dată și gata? Să nu mai stau după curul fiecăruia?

Cornel s-a oprit din mestecat. A zis, cu bucata de carne în gură: Ce te-a apucat? Am venit. Ce-ai, vrei să-mi stea mâncarea în gât? Toată ziua te plângi și oftezi ca o babă. Uite baba, stă liniștită acolo, tu de ce nu poți să stai și să taci?

Coarna a oftat și a zis: O să tac eu, o să vedeți voi. O să tac și o să vedeți voi pe dracu.

Păi taci.

Ion a zis: Poate îți dau una în cap dacă te mai aud așa. Așa vorbești cu mă-ta? Derbedeule!

Cornel a bolborosit: S-o văd și pe-asta.

Ion s-a ridicat și Cornel s-a ridicat și el. Stăteau față în față și se priveau în ochi.

Cornel a zis: Hai, dă și Ion a zis: ‘mnezeul mă-tii și Cornel a zis: Hai, dă odată.

Ion a strâns pumnii și fălcile și a început să respire greu. Mărul lui Adam i-a devenit mai proeminent, părea că vrea să străpungă pielea și să își ia zborul, pentru a se înfige undeva, în perete.

Coarna s-a pus între ei și a început să plângă: Mă, da noi ca oamenii nu putem sta la masă? Parcă suntem o familie de nebuni. Ion a privit-o încruntat, l-a privit pe Cornel și, cu buzele strânse, a lovit puternic peretele. Apoi a ieșit.

Cornel s-a așezat cu mișcări încete la masă și a început să mănânce. A zis, mestecând: Știam eu că nu e în stare. Cred că s-a dus în spate să bea. O să scurgă damigeana, o să lingă ultimele picături de țuică. Atât îi trebuia, să dea.

Coarna a spus încet: Și tu ce-ai fi făcut, mă, ce-ai fi făcut, ai fi dat în el?

Cornel a înghițit apoi a zis: Și dacă aș fi dat, ce?

Coarna a ridicat capul din farfurie și a zis: E taică-tu.

E un bețivan bun doar de dos de căciulă. Asta e.

E taică-tu. El te-a făcut.

Mă doare undeva de el și de bețivăneala lui. Și de voi toți. Mă duc în sat, să îi zici că am plecat în sat dacă întreabă.

A ieșit, iar Coarna a început să plângă. Umerii i se scuturau în timp ce strângea masa. A luat farfuriile, le-a pus în chiuvetă și a început să le spele, fără să își șteargă lacrimile care îi pătau obrajii. Rada o privea ca un copil vinovat, chircită în colțul canapelei cu arcuri. Din când în când își arunca ochii pe geam, căutând ceva în curte. Coarna a zis: Mămică, mai vrei ceva?

Rada a tresărit, de parcă vorbele Coarnei o speriaseră de moarte. S-a băgat și mai mult în colț și a negat din cap.

Bine că nu mai vrei.

 

Lili era în bucătăria de vară, în spatele casei, bea o cafea. Cornel a intrat și s-a pus pe un scaun. Au stat o vreme în tăcere, apoi Cornel a zis: Aș bea și eu o cafea.

Vrei să îți fac?

Da.

Lili a pus ibricul pe foc și l-a lăsat să fiarbă apa.

Cornel a zis: Te-ai mai gândit?

Șșșt, mai încet. Te-aude tata.

Și ce înțelege? Nimic.

Nu îl lua de prost. Înțelege mai multe decât crezi.

Te-ai mai gândit?

Da.

Și?

Și ce?

Lili a pus două lingurițe de cafea cu vârf în apa clocotind și, înainte ca amestecul maroniu să dea în foc, a tras ibricul deoparte.

De ce te joci cu mine, Lili? Știi că sunt mort după tine.

Ești mort? Acu două seri, când o căutai pe Flori a lu Curteanu prin spatele casei, nu erai așa mort.

Cine ți-a zis asta minte de rupe.

Minte, ha? Minți tu. Nu te cunosc eu? Te cunosc. Ești un mincinos.

Cornel a sorbit zgomotos din cafeaua fierbinte și și-a aprins o țigară.

Nu fuma aici.

Hai, nu fi așa. Sunt geamurile deschise.

Lu tata nu-i place fumul.

Tac-tu să-și mai vadă și el de oile lui. Altă treabă n-are decât să-și bage nasul pe aici?

E casa lui.

Și ce dacă. Dacă te măriți cu mine și te muți în casa mea nu o să își mai bage nasul. Atât i-ar trebui.

Lili îl pironi cu privirea.

Să plec de la tata și să mă mut la tac-tu? Sau ți-a trecut casa pe numele tău și eu nu știu?

Cornel și-a încordat brusc maxilarul și și-a aruncat ochii în pământ. A zis tremurat: Încă nu. Dar o s-o facă el.

Ei, când o s-o facă, atunci să mai vii pe aici.

Nu ți-e bine cu mine?

Mi-e.

Și-atunci?

Și-atunci ce?

Atunci de ce te joci cu mine?

Pentru că ești un mincinos și un fraier.

Cornel a stins țigara și s-a apropiat de ea. A luat-o de după umeri și a zis: Țin la ține. Știu că și tu ții la mine.  O să îți fie bine cu mine. Am pământ. O să îl vând pe-ăla de la mare și o să o ducem bine.

N-ai nimic. Are mătuș-ta și tac-tu. Tu n-ai nimic.

Mătușa e pe ducă și e pe jumătate senilă. O fac din vorbe. Tata e un bețivan.

N-ai nici casă.

O să am.

Cornel și-a apropiat buzele de gâtul ei și Lili a început să respire mai greu.

Cornel a zis: Miroși frumos.

E tata acasă, dacă vine…

Să-și vadă de oile lui, să nu-și tot bage nasul pe aici.

Cornel i-a vârât o mână pe sub tricou și i-a strâns un sân în palmă. Lili și-a dat ușor capul pe spate și a închis ochii. A zis încet: Ești un mincinos, asta ești. Și s-a lăsat sărutată.

 

Ion stătea cu coatele pe masa de tablă și cu obrajii în palme. Avea în față un pahar gros, plin pe jumătate cu coniac. Se uita lung la el,  ca și când nu îndrăznea să îl dea pe gât. La masa vecină erau doi bărbați care sporovăiau cu voce tare. Unul dintre ei și-a dat capul pe spate și a început să râdă gros. Ion nu și-a schimbat poziția, nici măcar nu a tresărit, de parcă zgomotul acela nu ajungea la el. Bărbatul și-a întors capul și-a zis: Nea Ioane, ce faci singur acolo? Hai încoa’ să bem o dușcă.

Ion nu a zis nimic, nici nu a mișcat măcar.

Celălalt bărbat a zis: O fi adormit.

Nu cred. Are ochii deschiși. Nea Ioane, te simți bine, bre? Pățiși ceva?

Până la urmă Ioan a întors capul și a zis: Mă, voi altă treabă n-aveți decât să mă frecați pe mine la melodie?

Ho bre, ziceam și noi așa. Te văzurăm pierdut în zare, am crezut că ești bolnav.

Ion n-a zis nimic. A ridicat paharul în dreptul ochilor și s-a uitat prin el. După care l-a pus înapoi pe masă, s-a ridicat și a ieșit.

Primul bărbat a zis: Am trăit s-o văd și pe-asta, nea Ion să lase coniacu’ neatins și să plece!

Celălalt bărbat a zis: Cred că o să se oprească pământul în loc. E clar. Nea Ilie, mai adă un rând, să bem cât mai apucăm.

Au început să râdă, pleznindu-și palmele de genunchi, amândoi în același mod, de parcă își studiaseră unul altuia mișcările o grămadă de timp, iar acum se imitau ca parte dintr-un exercițiu ciudat.

 

Coarna se pusese în pat și se uita la televizor. Rula o telenovelă. Era absorbită de omuleții din spatele ecranului care discutau aprins în portugheză. Mișca din buze pe măsură ce citea dialogul ca și când nu putea prinde altfel sensul cuvintelor. Din când în când își oprea respirația, captivată de momentele tensionate la care luau parte personajele pe care le urmărea.

Ion a intrat și s-a pus pe marginea patului. A zis: Ți-a început filmul?

Sst, mai are puțin.

Ion nu își găsea poziția, se mișca încontinuu. Își înfigea coatele în genunchi, apoi se îndrepta de spate, se rezema cu umerii de perete, se încovriga iar.

Coarna a zis, cu ochii în televizor: Stai locului, ce tot ai?

Ăla unde e?

De unde să știu eu? A plecat în sat.

Las că vine el și îi crăp capul.

Nu mai vorbi așa.

L-ai văzut cum făcea, trebuia să îl pocnesc. E mare acum, are colți, ai văzut ce colți are?

Filmul se terminase, se auzea o melodie tânguitoare pe un generic prin de prim-planuri are actorilor în diverse ipostaze. Coarna s-a ridicat de șale și și-a lipit trupul masiv de tăblia patului. A zis: Mi-e frică.

De ce?

Mi-e frică că o să dea în tine, mi-e frică de el. Ăsta e un derbedeu, sunt blestemată, asta sunt. Și tu cu băutura, nu te mai oprești, Ioane, nu te mai oprești odată.

Toată ziua te smiorcăi. Tu l-ai crescut așa. Eu îți ziceam să nu îl mai cocoloșești și să nu îi dai nas, acu na. L-ai ținut cu nasu-n țâțele tale până i-au apărut mustățile. Și uite acu.

Nu mai vorbi așa.

Vorbesc, de ce să nu vorbesc? I-ai dat să sugă până i-au căzut dinții de lapte. Ai uitat? Mamăăă, țâțăăă! Ai uitat?

Taci, nu mai vorbi așa!

Vorbesc, de ce să nu vorbesc? Uite-l acu. Na-ți-l.

E și al tău. Ce-o să faci acu? E și al tău.

Trebuia sa-l bat când a trebuit

 

Cornel dădea în butoanele mașinăriei de poker cu furie. În dreapta lui, în scrumieră, zăceau câteva mucuri de țigară. Unul încă fumega. În mâna stângă avea un pahar cu rom în care își înmuia din când în când buzele.

Liviu a zis: Ce-ai frate cu ele de le pocnești așa? Crezi că ți se schimbă norocul?

Cornel l-a privit și ochii lui păreau două bile întunecate. A zis: Mă duc diseară. Dacă nu vrei, nu veni. Eu mă duc.

Liviu a băut din halba de bere pe care o ținea în mână și a zis: Ce atâta grabă?

Așa. Dacă nu vrei, nu veni. Și gata.

Nu ne-am gândit îndeajuns la asta.

Nu veni și gata. Eu diseară mă duc.

Cornel a pocnit butonul negru cu mâna strânsă pumn. Aparatul a gemut și a scuipat câteva monede.

Liviu a zis: Uite că ai avut noroc, să dea dracu. Cât e aici?

Diseară la zece. La colț. Te aștept cinci minute, atât. Dacă nu vii, mă duc singur. Atât.

Monezile își găseau loc prin fantă de oțel și dispăreau în burta mașinăriei. Când nu a mai rămas niciuna, Cornel și-a aprins o țigară. A tras în piept, a suflat fumul spre ecranul galben-murdar și a început să apese pe butoane cu vârfurile degetelor. Cărțile se întorceau una câte una, arătându-și cifrele, cu un zgomot de parcă fâșâiau. În bar se ocupaseră câteva mese iar barmanul, în spatele tejghelei, turna bere, coniac și rom în pahare. Afară înserarea bătea la ușă, laolaltă cu norii de țânțari.

Cornel a zis: La zece.

 

Rada a ajuns la pătul și a ridicat ligheanul de tablă. Cu el în brațe, sprijinit de abdomen, s-a îndreptat spre țarcul în care, în spatele unui gard mic de uluci, zburătăceau câteva găini cu puii lor. A ridicat ligheanul și a vărsat boabele de porumb adunate acolo, după care l-a pus la picioarele ei și a privit păsările cum se bulucesc să le pigulească. Stătea acolo și se uita ca un copil care începe să descopere lumea din jurul său. Găinile cotcodăceau și se îmbulzeau și se ciupeau și se smotoceau în jurul boabelor, iar ochii Radei erau brăzdați de firicele de lumină scânteietoare.

Când boabele au dispărut complet, Rada a luat ligheanul gol și s-a urcat la loc în porumbar, unde a început să curețe porumb în același fel ca mai devreme: bob cu bob, prins cu unghiile și tras afară din cocean.

Coarna a zis: Mămică, hai, lasă porumbul. Ți-am făcut patul, hai de te culcă.

Rada a ridicat ochii și două umbre i-au întunecat irișii. A zis: E, și tu acum. Dar s-a ridicat și a urmat-o pe Coarna în spatele casei, într-un fel de magazie. Acolo a stat în picioare așteptând să i se aranjeze pătura pe un pat îngust lipit de perete. Se uita în jur de parcă vedea pentru prima oară cămăruța aceea cu pereți din pal și dușumea de lemn care scârțâia sub picioarele ei. De parcă nu mai văzuse mica lampă cu gaz de pe taburetul de lângă pat sau masa de lemn pe care era un castron plin cu lapte și bucăți de mămăligă.

Coarna a zis: Dacă vrei să mănânci ceva înainte de culcare, ți-am pus niște lapte. Vezi să nu dai pe tine că așa rămâi până mâine când faci baie. Azi n-am apă caldă, Ion iar a dispărut și derbedeul ăla nuș’ pe unde e. Și eu n-am chef să mă apuc acu să dau foc la cazan. Așa că să nu dai pe tine, auzi?

Rada a zis: Fata mea e la Timișoara.

Iar începi?

E la Timișoara și nu mai vrea să știe de mă-sa. Fata mea.

E, da. Și nu mai vrea, da. Te-a lăsat aci, cu mine. Să te spăl eu la cur.

Dar eu o să mă urc în tren și o să mă duc la ea. Să o văd atunci, când m-o vedea la ușa ei. Să o văd atunci.

Da, da. În tren, știu. Și eu aș vrea să o văd atunci. Hai, lasă-o acum, Timișoara e departe. Acu pun-te-n pat că s-a făcut noapte. Hai că nu mai am timp să stau după tine, tre să dau la păsări și la tot.

Și când m-o vedea, o să îi zic vreo două.

Să-i zici, da.

Rada s-a pus pe marginea patului și în ochi îi luceau două luminițe triste. A zis spre Coarna: E, și tu acum.

 

Câinele a înfulecat dintr-o înghițitură carnea învelită în două bucăți de pâine și-a amușinat pământul, căutând mai mult. Când a înțeles că nu va mai primi, s-a învârtit de câteva ori, și-a pus labele din față pe gardul de sârmă cu care era încercuit locul în care avea cușca, a dat din coadă, s-a pus pe burtă cu botul pe labe și, după un timp, a rămas nemișcat.

Liviu a  zis: A tăcut și nu mai mișcă. O fi murit?

Cornel a zis: Nu știu, dă-l dracu. Hai, scoate cleștele, moșu’ pune lanțul la poartă.

Poarta a scârțâit, așa că nu au deschis-o decât puțin, cât să își poată undui corpurile prin crăpătură și să se scurgă ușurel în curte.  Noaptea era neagră și cerul înnorat, nu se vedea nici luna. Călcau cu grijă, ferindu-se să facă zgomot. Ocoleau obiectele de grădinărit aruncate peste tot.

Liviu a zis: Moșu și ai lui ar trebui să facă ordine pe aici. Unde e fântâna?

Cornel a zis: Aici în dreapta. Uite aici.

Și pompa?

Uite-o, am pus mâna pe ea. Ce dracu nu poți să taci din gură? Vrei să se scoale moșu’?

N-aude, e surd, da-l dracu.

Au scos ușurel pompa din fântână și au băgat-o în geanta groasă de piele învechită pe care o cărase Liviu după el. Liviu a zis: Căca-m-aș, ce grea e!

Nu te mai plânge atât. Luăm bani buni pe ea.

Hai, am luat-o, hai să mergem.

Mai stai, mai vreau să iau ceva.

Ce? Ești nebun? Am zis pompa, am luat-o, hai.

Du-te înainte, vin și eu. Du-te.

Ești nebun.

Liviu și-a aruncat geanta pe umăr și, apăsat de greutatea fierului din ea, s-a îndreptat șchiopătând spre poartă.

Cornel s-a apropiat de casă și a încercat ușa. Era încuiată. A zis printre dinți: Al dracului fricos. S-a depărtat de ușă și a mers mai departe, spre spatele casei. În noapte a văzut câteva magazii mici. A încercat ușile – erau toate deschise. A aprins o brichetă și a privit în fiecare: lemne tăiate și așezate în straturi, saci de făină și mălai, damigene și butoaie, unelte de toate felurile.

Cornel a zis: Căcat.

A mers mai departe, spre cotețe. Câteva găini au început să cotcodăcească. În spate de tot a dat de doi porci, dormeau cu burțile pe ciment, scăldați în rahat până la gât. Cornel a zis: Mai râniți și voi, ‘ti-ai dracu să fiți.

În spate se întindea grădina.

Ieșise luna și cu ea se revarsă în jur o lumină palidă. Cornel a privit cei câțiva meri înșirați, gluga de coceni, sera descoperită cu trei rânduri de roșii. A ridicat din umeri și a zis: Căcat. Apoi s-a îndreptat spre poartă. Deodată a auzit câinele lătrând, la început ușurel apoi din ce în ce mai tare și mai furios. Lătra și zgâria cu labele gardul de sârmă groasă din jurul lui. Lătra și alerga de colo în colo în spațiul mic în care îi era permis să se miște.

Cornel s-a oprit și s-a rezemat de peretele casei. A zis: Javră împuțită! Apoi și-a aprins o țigară, cu mișcări încete. A început să fumeze, rezemat de peretele casei, într-o rână. Fuma și se uita în noapte iar țigara scânteia roșiatic de fiecare dată când o ducea la buze.

Câinele lătra furios și zgâria cu unghiile zidul casei care delimita în stânga spațiul lui strâmt.

S-a auzit ușa casei descuindu-se și Cornel a ciulit urechile. A aruncat țigara și a strivit-o cu talpa pantofului. Ușa s-a deschis și în prag a apărut un bătrân cocârjat. Bătrânul a zis: Care ești, mă?

Câinele și-a auzit stăpânul dar a continuat să latre. Bătrânul și-a împins picioarele în niște încălțări scofâlcite care fuseseră odată adidași și a luat-o ușor ușor spre poartă. A zis cu glas tremurat: Care ești, mă? A trecut de Cornel fără să-l vadă și s-a oprit lângă câine.  A zis: Șșșt, gata, gata. Gata, gata.

Cornel s-a strecurat în casă pe ușa deschisă. A intrat repede în prima încăpere unde, la lumina lunii, se vedea patul mic în care dormise bătrânul. Și-a aruncat ochii rapid în jur și a zis: Căcat. A intrat în camera următoare, urmând construcția-vagon a casei. Se mișca pe vârfuri. A început să deschidă sertare și noptiere, fără să aprindă lumina sau bricheta. Îi tremurau mâinile.

S-a auzit bătrânul intrând în casă și patul scârțâind ușor, sub greutatea lui. Cornel a rămas un timp nemișcat. După care s-a ridicat pe vârfuri și a dat ușurel în lături geamul unui intrând din dulapul vechi care i se arătase în față. Geamul a scârțâit în alunecare și Cornel s-a oprit din mișcare. A strecurat mâna înăuntru și a scos un caiet cu coperte îndoite. L-a scuturat. Au căzut câteva bancnote. Cornel a zis: În sfârșit. A luat banii și i-a îndesat în buzunar. S-a uitat în jur la ușa din fața lui apoi la cea pe care o lăsase în urmă, de parcă nu se decidea încotro să o ia: înainte, spre camera următoare, sau înapoi, unde dormea bătrânul.

Până la urmă s-a întors în camera din care venise. A deschis ușa încetișor și a intrat în încăpere.

Bătrânul a zis încet: Care ești? Și s-a ridicat cu mișcări  lente pe marginea patului. Tu ești, Mitele?

Cornel a zis: Nu. Culcă-te la loc, moșule.

Bătrânul a zis cu glas gâtuit: Ajutor!

Culca-te la loc și taci.

Ajutor!

Bătrânul s-a ridicat și a dat să deschidă ușa de-afară. Cornel a sărit, i-a barat calea și l-a împins puternic în piept. A zis: Taci. Bătrânul a căzut și a rămas pe podea, nemișcat. Cornel l-a privit și, în lumina lunii, ochii lui păreau două bile întunecate.

 

Lili dormea într-o parte, dezvelită, cu fața adâncită în pernă. Cornel a zis: Trezește-te, și a zgâlțâit-o ușor. Lili, trezește-te.

Fata a deschis ochii buimacă și, văzând siluetă vagă a bărbatului aplecat asupra ei, a tresărit puternic. Cornel i-a astupat gura cu palma și a zis: Sst, sunt eu, ssst.

M-ai speriat, ce-ai, ești nebun? Nebunule!

Ssst.

Nebunule, ce cauți aici, cum… Ești tâmpit la cap? Dacă vine tata, dacă…

Tac-tu să își vadă de oile lui și să nu își mai bage nasu’ pe aici. Nu am somn. Vroiam să te văd.

Dormeam, nebunule.

Te-ai mai gândit?

La ce?

Iar te joci cu mine? Lili?

Lili s-a tras mai sus în pat și și-a aranjat perna la spate. A zis: Ești un nebun. Nu vreau să mă mărit cu un nebun.

Vorbești doar așa. Așa-i?

Lili a început să râdă și albul dinților ei a părut nefiresc în lumina difuză din cameră. A zis: Poate. Sau poate nu.

Tu te joci și eu vorbesc serios. Eu vorbesc serios și tu râzi de mine.

Ești un fraier.

Lili s-a ridicat din pat și a zis: Acu o să stai toată noaptea aici?

Și dacă o să stau, ce?

Poate că nu vreau să stai aici. Poate vreau să te duci acasă la tac-tu și la mă-ta și la mă-ta-mare aia dilie. Și poate că vreau să mă lași în pace.

Cornel s-a ridicat și a cuprins-o de mijloc, pe la spate. I-a zis încet la ureche: Și dacă nu mă duc, ce? Și dacă rămân aici cu tine, ce?

Mâinile lui îi mototoleau tricoul în jurul abdomenului și îl ridicau în sus. Mâinile lui Cornel, cu degetele încordate, începură să urce spre pieptul ei, iar gura lui coborâse pe umerii ei și răsuflarea lui îi înfiora pielea. Lili a zis: Ești nebun.

 

Nu răsărise soarele când a intrat Cornel în curte și s-a îndreptat spre casă. S-a oprit la robinet, l-a deschis și și-a pus gura la șuvoiul de apă rece. Afară era răcoare și bătea vântul. Mirosea a flori de tei. Rada a zis: E rece apa, o să răcești.

Cornel a suflat puternic apa din gură și s-a dat doi pași înapoi, cu o mână în piept. A zis tușind: Babo, să dea dracu ce m-ai speriat. De ce nu dormi? Fugi la tine în magazie, hai! Ce tot faci la ora asta pe-aici prin curte ca o fantomă?

Rada a zis: E, și tu acum.

Cornel a luat-o de după umeri și a împins-o de la spate. A zis: Hai, cară-te în pat, hai. Bântui pe-aici și sperii oamenii. Apoi a zis cu voce groasă și dură: Să nu te mai prind că te dai jos din pat. Ai înțeles?

Rada a început să tremure ca un copil speriat și a clătinat din cap. Cornel a împins-o în cămăruța mică și a trântit ușa după el. A zis: Babă nebună, m-am săturat de tine până peste cap.

A intrat în casă, s-a dus în camera lui și s-a aruncat în pat îmbrăcat. Și-a pus mâinile sub ceafă și a închis ochii.

Coarna a zis: Scoală-te, derbedeule. E trecut de amiază, mai ai de gând să dormi mult?

Cornel a deschis ochii alene și a zis: Ia mai taci.

Tac. Las că tac eu și vezi tu pe dracu.

Dacă nu taci poate îl vezi tu pe dracu.

S-a ridicat și s-a dus la baie. A urinat, scărpinându-se la buca stângă. A căscat lung și s-a uitat în oglindă. Și-a apropiat fața să privească mai atent un coș care îi ieșise în partea stângă a frunții. L-a strâns între degete până a înroșit locul. A zis: Căcat.

S-a spălat pe dinți și pe față și s-a dus la bucătărie. A zis: Fă și mie o cafea.

Coarna a zis: Altceva nu știți decât să cereți.

Cornel a zis: Ți-a venit pensia? Îmi trebuie niște bani. Trebuie să cumpăr ceva.

Cumpără din banii tăi.

Cornel a râs și a zis: Lasă poantele. Hai, dă’ncoa’. Unde sunt?

N-a venit nicio pensie, nu știu ce îndrugi tu acolo.

Mămică, nu mă enerva. Știu c-a venit, lu Leana lu Istrate i-a venit, știu de la Florin, așa că nu minți. Am nevoie de niște bani, dă’ncoa’ n-auzi?

Ion a intrat și a zis: ce-aveți? Avea ochii umezi și buzele umede, mirosea a votcă și se clătina ușor.

Coarna a zis: N-avem nimic.

Cornel a zis: Tată ia dă-te-ncoa’ și stai jos. Și tu, mămică.

S-au așezat în jurul mesei din bucătărie, Ion cu palmele în jurul genunchilor, Coarna cu ele împreunate și sprijinite de masă. Cornel a zis: Vreau casa.

Ion a zis: Ce casă?

Asta. O vreau pe numele meu.

Am mai vorbit de asta, băiete.

Am vorbit. Și ce dacă am vorbit? Am vorbit degeaba. Și vreau să te duci la tușa Leana și să faci act pe pământul de la mare. Vreau să fac cadastru și trebuie făcută succesiunea. Îl vând.

Cui îl vinzi?

Cuiva de la București. Îl vând și fără succesiune nu pot. Casa și pământul.

Palmele lui Ion se încleștau de rotulele genunchilor pe sub masă. Maxilarul îi era încordat și buzele umede. A zis: Și dacă nu-ți dau casa și pământul?

Cornel s-a aplecat peste masă și a șuierat: Atunci vă ia mama dracului pe amândoi.

Coarna a început să plângă și umerii îi tremurau. Avea palmele lipite una de alta și înfipte parcă în masă. Umerii i se săltau și coborau dar restul corpului îi era țeapăn. Lacrimile îi cădeau pe obraji lăsând în urmă două urme cafenii.

Ion a zis: Cornele…

Niciun Cornele. Gata, schimbăm foaia. Casa acum, azi, sau vă ia mama dracu pe amândoi. Ai înțeles, bețivanule?

Coarna a zis sughițând: E tac-tu, derbedeule, e tac-tu.

Și dacă e tata, ce?

Ion s-a ridicat brusc și l-a pocnit pe Cornel cu putere în falcă, peste masă. Cornel a căzut cu tot cu scaun. S-a ridicat alene și a zis lung: Dai? Dai, bețivane? S-a apropiat de Ion ca un șarpe și l-a luat de gât. A zis șuierat: Dai, bețivane? Trebuia să dai mai demult, nu acum. Îl strângea de gât și îl împingea în perete. Mai demult, acum dai degeaba. L-a lovit cu putere în stomac. Ion s-a chircit și a căzut pe jos.

Coarna a început să urle: Săriți, îl omoară! E tac-tu, lasă-l! Îl omoară, săriți!

Casa și pământul sau vă ia mama dracului, ați înțeles? Și baba. Să dispară. La Timișoara, la fie-sa. Nu mă interesează. Plec. Când vin, sa nu o mai văd aici. Ne-am înțeles? Mamă, scoate banu’, hai.

Coarna s-a repezit tremurând în casă și s-a întors cu câteva bancnote. Cornel le-a luat, le-a îndesat în buzunar și a ieșit în curte.

 

Rada trăgea după ea o sacoșa de pânză plină cu haine. De departe părea un om venind de la câmp cu un balot de paie. Mergea ușor, șchiopătând pe marginea șoselei. Din când în când se oprea și trăgea aer în piept. Apoi se uita în urmă, vedea câte o mașină și o petrecea cu privirea după ce trecea de ea. La unele ridica timid brațul doar până la jumătate, parcă îi era frică să fluture din palmă, să nu se oprească vreun șofer și să o întrebe ceva.

Totuși, unul s-a oprit. A tras mașina lângă ea, pe zgura de la marginea drumului. A frânat și praful amestecat cu pietrele mici a zburat prin aer. Șoferul s-a aplecat și a deschis ușa din partea dreaptă. A zis: Unde mergi, mamaie?

Rada a zis, cu două luminițe de speranță în ochi: La gară, acolo merg.

La oraș?

Da.

Hai, te duc până acolo, eu merg până la abator, taman bine. Hai, urcă.

Rada s-a uitat în jur, ca și când cerea confirmarea cuiva. Nu era nimeni cunoscut lângă ea la ora aceea. Poarta casei rămăsese mult în urmă.

Hai, urci sau ce faci?

Rada a zis: E, și tu acu. Și a urcat în mașină, adunându-și cu greu picioarele. Șoferul i-a luat sacoșa de pânză și a îndesat-o printre scaune, pe bancheta din spate. Apoi a pornit mașina.

Șoferul a zis: Și de la gară, încotro?

Rada privea șoseaua care venea spre ea, prin geamul mașinii. Stătea neclintită, cu mâinile împreunate în poală.

Mamaie! N-auzi?

Ce zisăși, maică?

De la gară, încotro?

La fata mea. Mă urc în tren și cobor la fata mea. Să vedem ce-o zice când apar la ușa ei. Și o să îi zic eu vreo două. O să vadă ea.

Unde stă fata ta?

Stă. La Timișoara stă.

Șoferul îi aruncă o privire surprinsă peste ochelari. Avea unii cu ramă groasă și lentile pe măsură. A zis: Tocmai la Timișoara? Nu e cam departe?

Rada întoarse capul spre el: E și tu acum. Și ochii ei trădau un copil pus pe șotii.

Și mergi singură?

Da.

Șoferul o cântarea din priviri. A zis: E drum lung.

Da.

Nu ți-e teamă?

De ce să îmi fie teamă? Ei să îi fie, când m-o vedea la ușa ei. O să îi zic eu vreo două. O să vadă ea. Fata mea.

În ochii Radei străluceau două bobițe de foc.

 

Andone a bătut la ușă și când a văzut că nu i se răspunde, a strigat: Nea Ioane! A încercat ușa. Era deschisă. A intrat și a mers prin holul lung și răcoros până la  bucătărie.

Ion stătea pe canapea cu palmele pe genunchi și privirea în podea. Coarnă era înfiptă în scaun cu ochii în mușamaua mesei. Amândoi tăceau.

Andone a zis: Nea Ioane, am o vorbă cu mata. Și-a scos chipiul și l-a pus pe marginea mesei. A tras un scaun dar nu s-a așezat, a rămas în picioare. S-a uitat în jur. Părea stânjenit de tăcerea oamenilor de lângă el. A zis: Unde-i Cornel?

Ce-ai cu el?

Tre să-l iau la secție.

Coarna a ridicat ochii și a zis: De ce?

Tre să-l interoghez. A murit nea Costel Ichim. L-au găsit căzut în camera lui, cu capul spart. Cineva l-a furat și l-a lovit și în cădere s-a lovit la cap și-acolo a rămas.

Coarna a zis: Și ce treabă are Cornel al meu?

Are. Noi credem că are. Liviu Trașcă a declarat că au fost amândoi la furat. Liviu a plecat mai devreme cu pompa din fântână, Cornel a mai rămas. Trebuie să îl iau la secție. Nea Ioane, trebuie să îl iau la secție.

Ion a zis cu ochii în peretele din fața lui: Ia-l. Sunt sigur că el l-a omorât. Ia-l.

Coarna s-a ridicat zi a zis: Ioane, nu mai vorbi așa. Nu e aici, pleacă! Nu e acasă. Nu a fost el, pleacă!

Ion a zis: El a fost. Știu sigur. El a fost. Trebuia să îl bat când a trebuit. Acum e prea târziu. Ia-l. Îl găsești în sat, la Patroana. Joacă pokere acolo. Dacă nu, la curva aia a lui Radu Popa. Lili. Acolo îl găsești. Dacă nu, când vine acasă, te sun. Și vii și-l iei. Mi-e totuna ce faci cu el. Ia-l.

Coarna a început să plângă și umerii ei trepidau. A zis: Ioane, nu vorbi așa. E al tău.

Ion a zis: Trebuia să îl bat când a trebuit. Acum e prea târziu.

Ioane, nu vorbi așa…

Andone  și-a luat șapca de polițist și, cu ea la subraț, a ieșit din casă. În curte s-a uitat în jur, s-a dus în spatele casei, a deschis ușa de la magazia unde dormise Rada și a privit înăuntru. Încăperea era goală. A continuat căutarea în șopron, în beci, în cămară. Când a realizat că nu va găsi pe nimeni, a ieșit din curte și s-a îndreptat spre bar.

Coarna a zis cu voce înăbușită: Ioane, e și-al tău!

El a fost. Trebuia să-l rupt în bătaie când a trebuit. Acum e prea târziu.

Despre autor

Lasă un comentariu