One-man-show-ul e un bun prilej să-și testezi iubirea de teatru. Monologul spus pe diferite voci și însoțit adesea de o expresivitate corporală menită să pună în valoare conflictul trebuie să miște ceva în spectator. Cu alte cuvinte, dialogul cu sala este direct, neintermediat, pus sub semnul unei sincerități netrucate. Pirandello a iubit teatrul într-un fel aparte și a scris piese unice, dar iată că Roberto Bacci și Ionuț Caras n-au pus în scenă un astfel de text, ci două nuvele, traduse impecabil de Maria Rotar.
credit foto Nicu Cherciu
Studioul Euphorion este spațiul prielnic pentru o astfel de montare, spectatorii sunt la o întindere de mână de actor, îl înconjoară, dar îi lasă suficient spațiu de mișcare, astfel încât relația directă dintre cele două părți să se construiască de la sine. În prima parte, Ionuț Caras este un „soț, cetățean, profesor de drept și avocat”; așa se explică costumul impecabil, cu croi demn de marile case de mode. Gesturile imprimă o și mai mare eleganță personajului, care își spune povestea precipitat, agitat; el trebuie să convingă, să impresioneze, e ca și cum ar pleda pentru o cauză numai de el înțeleasă. E interesant felul cum monologul se transformă într-un dialog al dovezilor, o pledoarie pentru viață așa-cum-este-ea. Un spectacol al îndoielii din moment ce rămânem în memorie replica Putem să vedem și să cunoaștem doar ceea ce moare în noi”. O replică la al cărei final ne rămâne nouă, celor din public să punem semnul de punctuație; întrebare, mirare sau afirmație, semnificația e la fel de puternică.
„A te cunoaște înseamnă a muri.” Să fie aceasta întrebarea?
credit foto Nicu Cherciu
În partea a doua a spectacolului suntem în sală, dar o cu totul alta decât cea din prima parte. Ciudat, n-am schimbat locul, doar starea. Printr-o simplă schimbare de costum. Ionuț Caras este acum îmbrăcat în hainele care în prima parte îmbrăcau un scaun (jucau rolul personajului-martor). De o eleganță conservată în detaliul culorii și a unui asorteu fin. Să-ți duci degetele la buze și să sufli peste ele devine dintr-o dată un gest încărcat de semnificații profunde: avem sau nu avem puterea de a da viață, de a însufleți (lucruri, oameni)?
„Eram Epidemia, iar ceilalți, cu toți niște biete larve.” Brusc, mintea ne fuge la celebra epidemie, transformată peste noapte în pandemie, una care nici astăzi nu e încheiată oficial. Un contrasta puternic între voință/vrerea personală și putere/capacitatea de a pune în practică dorința cea mai intimă. Un monolog al voinței de putere, care se transformă într-un dialog al limitelor. Suntem oameni, dar ce ne definește rămâne să decidem singuri.
credit foto Nicu Cherciu
Un spectacol construit din detalii, un spectacol în care Ionuț Caras dă măsura celor ce le știe. Un actor care iubește verbul, care înțelege și simte fiecare cuvânt rostit și pentru care niciun gest nu este întâmplător. Oglinda neagră se transformă în spectacolul oglindirii spaimelor noastre. Cel ce poartă oglinda este el, Actorul, showman-ul. Cei ce ne lăsăm oglindiți suntem noi, spectatorii, fidelii artei Thaliei. Oglinda neagră, un spectacol. Dar nu orice spectacol. La Teatrul Național din Cluj-Napoca.
Oglinda neagră – Teatrul Național Cluj-Napoca
după nuvelele Roaba și Suflul de Luigi Pirandello
traducere de Maria Rotar
regia: Roberto Bacci
concept spațial: Ionuț Caras
foto afiș: Claudiu Guraliuc
one-man show cu: Ionuț Caras
regia tehnică: Doru Bodrea
maestru de lumini: Jenel Moldovan
operatori lumini: Ionuț Maier, Alexandru Corpodean
sufleor: Alina Forna
Un comentariu
spectacol. Unul prin care Ionut Caras Castar si Roberto Bacci Bassan aduc pe scena Studioului Euphorion, inca o data, pe pirandell-anul nostru, cel care ne provoaca sa aruncam o privire luminoasa asupra nelinistilor noastre.
One-man-show-ul lui Ionut Caras si Roberto Bacci este un prilej minunat de a vedea teatru la un alt nivel, de a ne confirma iubirea fata de aceasta arta si de a fi martorii unei transformari uluitoare in limitele unor scene, caci ceea ce cautam in teatru, ce putem descoperi acolo nu este neaparat o modalitate de a ne amuza, ci mai degraba o oportunitate de a invata despre viata si noi insine. Denumirea spectacolului “Oglinda neagra” este iminenta si acest lucru se vede prin interpretarea minunata facuta de Ionut Caras si Roberto Bacci. Putem defini acest monolog drept o meditatie asupra destinului individului in raport cu lumea, intr-un mod suficient de curajos pentru a ne concentra atentia si emotiile asupra erei neonumite, o experienta memorabila.