Regizor de teatru, scriitor și eseist, Mihai Măniuțiu a absolvit Institutul de artă teatrală și cinematografică „I. L. Caragiale” din București în 1978. A montat în teatre importante din România și străinătate, creațiile sale primind numeroase premii pentru cea mai bună regie, originalitate și cel mai bun spectacol al anului. În prezent, este director al Teatrului Național din Cluj, profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj și distinguished professor la University of California, Irvine.
Ca scriitor, a publicat șase volume de poeme, dintre care ultimele trei la Editura Tracus Arte: „Tu” (2016), „Avionul fantomă” (2017), „urmuz. 23 noiembrie 1923” (2018) și mai multe volume de povestiri cu tentă onirică și fantastică: „Un zeu aproape muritor” (1982), „Istorii pe care n-am să le scriu” (1998), „Omphalos” (2001), „Opiniile unui călător nedemn de încredere” (2011).
În anul 2015, la Humanitas, i-a apărut romanul „Aventurile hingherului în Balkanya”, iar în 2017, culegerea de proze „Fuga cu Henri”. În anul 2018, Editura Tracus Arte i-a publicat microromanul „Fantome în Las Vegas”.
Dintre eseurile sale teatrale amintim: „Redescoperirea actorului” (1985), „Cercul de aur” (1989), „Despre mască și iluzie” (Humanitas, 2007).
Creației sale literare și teatrale i-a fost dedicat volumul „Dansând pe ruine” de Dan C. Mihăilescu (2006), cartea de comentarii critice semnată de Mircea Morariu – „Mihai Măniuțiu: Ipostaze esențiale” (2008) – și trei albume monografice: „Trilogia Dublului” (1997), „Măniuțiu: Imagini de spectacol” de Cipriana Petre-Mateescu (2002), „Mihai Măniuțiu: Spațiul cameleonic” de Cristina Modreanu (2010).
lamento minor
fumez fumatul ucide asta scrie pe orice pachet de țigări
mă scald în soare soarele ucide- avertizează medicii
farmaciștii
și oferă soluții cum să ai numai umbre în tine
sarea uleiul zahărul mai ales zahararurile ucid
nu consumați nu vă enervați enervarea ucide
nu consum dulciuri nu mă enervez
doar că terminațiile mele nervoase sunt foarte orgolioase
și nu ascultă de mine
somnul e bun
ce liniștitor totuși că somnul nu ucide
ce frumos că poți muri în somn
și să-ți fie tot mai bine
schimbul
facem schimb de oglinzi
în oglinda ei – eu nu sunt eu
în oglinda mea – ea nu este ea
aceeași mână străină
iese din apa stătută a oglinzilor
ne mângâie
mângâieri care zgârâie
cât de mult
doamne
cât de mult
cad
cât de mult
am căzut
și tu ești tot acolo
așteptând
mult
mult
mai
în adânc
de la fereastră
în unele nopți, pe strada mea, văd curgând două râuri de
umbre: de o parte-s îmbălsămații, de cealaltă parte – cei
lăsați să se descompună.
pe strada mea, aurel suciu (așa îi zice), linia de demarcație
dintre cele două cohorte se schimbă o dată la cinci-șase se-
cunde.
mă uit pe geam, n-am preferințe. aștept răsăritul.
epitaf
ea a avut grijă de mine
cât timp a fost în stare să aibă grijă de mine
și când n-a mai fost în stare
tot avea grijă de mine
a continuat să aibă un fel al ei
subversiv
de a fi unde nu mai era
de a face ce nu mai făcea
cioburi
mă spăl o dată pe săptămână
cum aș spăla o statuie bătrână
care prea e fărâmă ușor
cioburile nu cântă precum
acelea de odinioară
din upanișade din edda
din iliade
cioburile gem
guiță
se screm
mda
cioburi
rămășițe
moderne
