Spațiul de la Teatrelli începe să-mi placă din ce în ce mai mult. Fără fotolii și fără mese, spațiul dedicat spectatorilor devine un fel de extensie pentru spațiul scenic. Se justifică astfel opțiunea multora dintre regizorii care au montat aici în ultimii ani de a folosi scenografii elaborate, din toate punctele de vedere: instalații de lumini atent elaborate, folosirea spațiului și pe înălțime, supradimensionarea scenei cu ajutorul unor efecte vizuale specifice. Actorii se văd astfel puși în situația de a explora, la propriu, împreună cu echipa de producție, fiecare nou centimetru câștigat, astfel încât comunicarea cu spectatorii începe de la sine.
4 discursuri, cel mai recent performance work in progress al celor de la Teatrelli, nu face excepție: cu o echipă de trei oameni (la care se adaugă autoarea textului), performance-ul începe să capete sens sub ochii spectatorilor, care au libertate totală de mișcare: se pot așeza unde vor, pot ieși din sală dacă nu le place ceea ce văd, pot să stea în spatele lui Vlaicu Golcea sau, de ce nu, pot urca pe scenă (care acum este goală). Ecranul uriaș devine complementar al monologului rostit de Nicoleta Lefter: golul scenei reflectă perfect vidul creat în jurul personajului. Ea tocmai a aflat că trebuie să stea în izolare timp de 10 zile, fiind infectată cu coronavirus. Un subiect pe cât de nou, pe atât de bine preluat de Olga Malâșeva și transpus într-un monolog care scoate la suprafață toate trăirile, frustrările și atacurile de panică generate de veste și de starea de fapt. Anul trecut, oamenii s-au trezit în situația fără precedent de a lupta cu un virus nou, despre care nu se știa aproape nimic la debutul pandemiei. Ochiul, gura și urechea – proiecții vizuale ale acestora, supradimensionate; menținerea acestora pe ecran până la obsesie; în tot acest timp, ea-și povestește ziua/zilele. Ritualuri date peste cap, întrebări fără răspuns, situații fără ieșire, instalarea panicii, refuzul sau imposibilitatea comunicării cu ceilalți, menținerea speranței cu mari eforturi la cote de avarie, paroxismul manifest și acaparant. În final, rămâi cu senzația că ai respirat odată cu ea, că nimic din ce-ai auzit sau văzut nu ți-e străin, că parte din aceste trăiri le-ai avut și tu sau măcar ți-au fost povestite de cei apropiați.
Dinamica showului este dată de alternanța efectelor de vid – pentru fiecare din aceste momente de panică, de hău, este vinovat un alt simț, căci acesta se simte incapabil să preia informația și s-o decodifice în timp util. Ochiul devine cel mai puțin util, paradoxal. Izolarea într-un spațiu intim, binecunoscut, dar limitat din punct de vedere dimensional, face inutilă explorarea și ochiul se vede văduvit de una din funcțiile sale de bază, aceea de a proteja individul de potențialele pericole ce vin din exterior. Rearanjarea spațiului (curățenia din dulapuri) e o posibilă soluție, dar total nesatisfăcătoare în final. Urechea preia conducerea și explorarea senzorială capătă alte dimensiuni: dintr-odată foșnetul ambalajelor de plastic devine agasant și sursă de accese de furie. Gura devine expresia perfectă a neputinței: încremenirea buzelor într-un rictus al neputinței, al panicii nefiltrate e în contrapartidă cu gura acoperită de mască (mască care este total absentă, de altfel). Pofta cu care buzele se agață de bucata de Snickers denotă disperare, ba chiar spaimă: cât de mult trebuie să-i fi lipsit această porție de normalitate?
Un performance în care muzica lui Vlaicu Golcea reflectă perfect toate trăirile paroxistice ale personajului, cu un crescendo bine ținut sub control. Universul sonor creat de muzician capătă reflexe personalizate în soloul de final, când acesta se izolează perfect de partenerii de scenă și de spectatori, dialogând doar cu „instrumentele” avute pe pupitru. O replică perfectă pentru izolarea ei, semn că fiecare dintre noi ne-am trăit izolarea așa cum ne-am priceput. Nicoleta Lefter este perfectă în nemișcarea ei; singurele gesturi sunt mișcarea degetului pe pad și apucarea batonului pentru a fi înfulecat, în rest încremenire totală. Mihai Păcurar filmează live și are grijă ca proiecțiile să reflecte perfect paroxismul, frica, panica și tot restul de emoții. Și el și Vlaicul Golcea se mișcă printre spectatori, își proiectează propriile trasee, cu totul altele decât cele de pe podea, semn că haosul e generalizat. Cu toate acestea, nimeni nu se atinge cu nimeni. Nici măcar pentru o secundă! Cu alte cuvinte, interzis la îmbrățișări! Voi când v-ați îmbrățișat ultima oară cu cei dragi?
Un work in progress care are toate șansele să se concretizeze într-un spectacol rotund, bine articulat. Cu un text excelent tradus de Raluca Rădulescu (se simte experiența ei teatrală) și cu un trio în interiorul căruia nu este loc decât pentru explorare continuă, nici nu are cum să fie altfel. Îmi propun să-i urmăresc evoluția, căci merită! Așadar, 4 discursuri la Teatrelli!
PS: excelent gândită extensia spectacolului – expoziția INEVITABIL – Denisa Bercean, curator Cristina Milea. Inimile acelea atent desenate, compuse din linii și puncte, cercuri și pete de alb, devin sinonimul perfect pentru cuvântul „izolare”.
4 discursuri – Teatrelli
Un performance work in progress de și cu: Nicoleta Lefter, Vlaicu Golcea și Mihai Păcurar
După „Free Hugs” de Olga Malâșeva / traducerea: Raluca Rădulescu