„1907 în județele Botoșani și Dorohoi” de Gică Manole

În cadrul istoriografiei comuniste, una dintre temele abordată frecvent a fost situația țărănimii din România în perioada modernă. De altfel, interesul era unul pertinent ținând cont de faptul că modernitatea noastră a fost grevată de două fenomene complexe, chestiunea țărănească și chestiunea evreiască, ambele lăsate în suspensie și nerezolvate în mod adecvat până la sfârșitul primului război mondial. Pe de altă parte, deși premisele puteau fi identificate corect, armătura ideologică și sufocantul limbaj specific unui discurs cavernos și obsesiv au făcut aproape ilizibile multe dintre aceste abordări istoriografice și au indus un sentiment de saturație. În aceste condiții, chiar dacă cercetătorii au avut libertate academică după prăbușirea regimului comunist, aceste subiecte au fost mai degrabă ocolite. S-a scris foarte puțin despre țărănimea perioadei moderne, despre curente precum sămănătorismul și poporanismul sau despre Răscoala din 1907, istoricii fiind nevoiți să consulte mai degrabă surse contemporane, care nu sunt totuși lipsite de interes. La fel, trebuie remarcat ca un aspect pozitiv publicarea masivă de documente ale Răscoalei din 1907, fie în volume, fie în diverse periodice și care acoperă aproape în integralitate desfășurarea amplelor mișcări țărănești din acel an. Cu siguranță, pe această bază, se pot imagina studii serioase și obiective, care să aducă în prim plan perspective inedite și interpretări originale. Dar nu așteptăm prea mult?

În cadrul acestui context, putem încerca să analizăm lucrarea istoricului botoșănean Gică Manole, „1907 în județele Botoșani și Dorohoi”, apărută recent la Editura Cartea Românească Educațional. Într-adevăr, ținând cont de producția istoriografică a autorului în cauză, precum și de prestațiile sale publice, perspectivele publicării unei cărți de referință asupra unui subiect precum cel al Răscoalei din 1907 erau aproape nule. Așa cum voi încerca să demonstrez, volumul lui Gică Manole este un act istoriografic ratat și irelevant din toate punctele de vedere posibile.

În primul rând este vorba de structura lucrării sau, mai degrabă, a modului prin intermediul căruia aceasta a fost gândită, ceea ce relevă un procedeu mai degrabă original, deși nefast. Nu pentru Gică Manole, este drept, care nu se află la prima sa tentativă de acest fel. De pildă, în anul 2020, acesta a publicat la Editura Quadrat lucrarea „Ion Antonescu. Omul de stat (septembrie 1940-1941).” Complex și controversat subiect, care necesită un efort intelectual remarcabil, dublat de un profesionalism desăvârșit în abordarea sa. Nimic însă mai departe de adevăr. Căci Gică Manole nu analizează, nu interoghează, nu încearcă să aibă o viziune coerentă. De fapt, cartea este pur și simplu o transcriere a primelor volume din „Stenogramele Consiliului de Miniștri, Guvernarea Ion Antonescu”, una însoțită de câteva inabile comentarii prin intermediul cărora se caută a se potența figura de erou tragic a Mareșalului Antonescu. În jur de 700 de pagini ce reprezintă munca unui stenograf, nu a unui istoric serios. De altfel, volumele respective de stenograme au fost recent digitalizate integral, ceea ce face din demersul istoricului botoșănean un exercițiu futil. Orice amator de istorie, ca să nu mai vorbim de specialiști, va fi mult mai câștigat accesându-le direct în loc de a le trece prin filtrul anacronic al unui autor perimat, posesor al cele mai înguste înțelegeri posibile.

Or, revenind la volumul supus analizei, procedeul utilizat de Gică Manole este în mare măsură identic. În anii 1948-1949, sub coordonarea lui Mihail Roller, au fost publicate primele trei volume de documente în legătură cu Răscoala din 1907, o ediție alcătuită pripit, neștiințific, fără un aparat critic corespunzător sau explicații necesare. Să admitem, totuși, că valoarea intrinsecă a documentelor în sine este incontestabilă și că, în consecință, acestea pot fi folosite. Gică Manole a utilizat primul volum, din interiorul căruia a extras documentele aferente județelor Botoșani și Dorohoi pe care le povestește, ca să nu spunem că aproape le transcrie. Este drept, cartea istoricului botoșănean se deschide cu un soi de analiză a situației țărănimii din România în perioada 1866-1914, dar valoarea sa este îndoielnică în cel mai bun caz și extrem de subțire din punct de vedere cantitativ. Un asemenea demers presupune consultarea multor documente și statistici sau măcar a unor scrieri de epocă, care dezvăluie repartizarea inegală a proprietății, suferința sistemului sanitar rural, starea dezastroasă a învățământului și toate consecințele care decurg de aici. În schimb, singurul domeniu în care istoricul botoșănean excelează este cel al urii viscerale, presărat cu imprecații și susținut de articole întinse pe mai multe pagini, precum cel despre 1907 al lui Caragiale, oricum bine cunoscut de toți cei interesați de această perioadă.

Presupunând că nu a fost lene intelectuală, de ce a ales Gică Manole să trateze Răscoala din 1907 doar în județele Botoșani și Dorohoi? Într-adevăr, Botoșaniul a reprezentat focarul evenimentelor, iar istoricul nostru, așa cum s-a putut vedea, se simte bine în proximitatea subiectelor locale. Pe de altă parte, tind să cred că motivul principal îl constituie faptul că Gică Manole, notoriu antisemit, a dorit să sublinieze caracterul antievreiesc al Răscoalei din 1907. În epocă, inițial, unii au fost ferm convinși că aceasta este singura cauză posibilă. De pildă, Caragiale îi scria lui Paul Zarifopol la scurt timp după declanșarea evenimentelor: „În țara di sus, Botoșani, Ieși, Dorohoiu, răscoale țărănești contra posesorilor, contra jidanilor. E lată rău.” La fel, în romanul „Răscoala” al lui Liviu Rebreanu, un personaj punea pe seama dorinței de răzbunare contra evreilor furia țăranilor, fapt care, de altfel, îi producea o evidentă plăcere. Este o teză ce a comportat o anumită putere de circulație, dar care nu poate fi fundamentată până la capăt. Argumentul cel mai important este următorul: formele cele mai violente ale revoltelor, precum și represiunile cele mai dure au avut loc în Oltenia și Muntenia, acolo unde nu exista nici un arendaș evreu. Este drept că în Moldova exista trustul fraților Fischer, dar cu greu se poate acredita ideea conform căreia aceștia erau reprezentativi pentru comunitatea evreiască din România. În realitate, așa cum scrie Alin Ciupală, mulți dintre arendașii și cârciumarii din Moldova nu erau de origine evreiască. Mai mult, în perioada respectivă, evreii erau în continuare supuși unor practici discriminatorii constante și erau detestați de elita politică și intelectuală a țării.

De altfel, într-un mod surprinzător la prima vedere, Gică Manole notează în primul capitol că subscrie constatărilor lui Mihail Roller conform cărora Răscoala din 1907 nu poate fi interpretată drept o agitație antisemită, în condițiile în care țăranii s-au ridicat împotriva tuturor boierilor și arendașilor, într-un cuvânt drag vulgatei comuniste, exploatatorilor. Cu toate aceste precauții, Gică Manole nu se poate abține și se dezlănțuie contra evreilor așa cum numai domnia sa știe să o facă. Astfel, Mochi Fischer este văzut drept un arendaș înzestrat cu o „lăcomie patologică de bani”, caracterizat de neomenie și cinism și al cărui unic obiectiv era spolierea țăranului român. Aceste trăsături, respectiv lăcomia, cinismul, caracterul criminal, neomenia vor pot fi găsite recurent în cuprinsul cărții, atunci când autorul se referă la evreii din Moldova. Mai mult, pornind de la un presupus caz de crimă comisă de unul dintre frații Fischer, istoricul botoșănean se lansează într-o vijelioasă tiradă: „Nu de alta, dar, astăzi, evreii afirmă sus și tare că în secolul al XIX-lea ei au fost asupriți, chinuiți, terorizați de statul român, pe când în realitate starea istorică a fost diametral opusă: ei, evreii, îi asupreau pe români, îi exploatau cu sălbăticie, îi băteau și îi chinuiau. Nu cunosc în tot secolul al XIX-lea românesc vreun român, particular sau dintr-o instituție a statului, care să fi ucis vreun evreu în bătaie.” Iată un banal exemplu de delir istoriografic, cu atât mai mult cu cât, din nefericire, au fost evrei uciși de români în secolul al XIX-lea, deși nu se așteaptă nimeni ca acest lucru să fie cunoscut de amatori precum Gică Manole.

În mod previzibil, abordările ulterioare sunt concepute în același stil. De pildă, țăranii din satele Botoșaniului au devastat prăvălii, magazine sau cârciumi ale evreilor nu din antisemitism, ci din cauza exasperării pe care le-au indus-o evreii, care se ocupau cu specula, camăta și comerțul cu băuturi otrăvitoare, cel din urmă fiind un clișeu jenant niciodată documentat. În regulă, admite Gică Manole, în 1907 evreii au fost bătuți, alungați, huiduiți sau scuipați, dar cel puțin nu au fost uciși, ceea ce denotă o remarcabilă trăsătură de caracter a poporului român. Cu alte cuvinte, au scăpat ușor ținând cont că îi asupreau pe români de mai multe decenii și îi eliminau prin intermediul fabricilor morții, cele care produceau invariabil rachiu otrăvit. Cu toate acestea, autorul nu poate să observe că își contrazice cu tărie propria narațiune. Asta pentru că dânsul reproduce unele manifestări ale țăranilor legat de consumul de alcool: de pildă, aceștia devastează case ale evreilor, distrug un depozit de rachiu din Dumbrăveni și se îmbată crunt cu licoarea diabolică. Nu este vorba de un caz izolat, dimpotrivă. Dacă însă rachiul era falsificat și otrăvit de evrei, cum se face că țăranii români l-au consumat cu atâta plăcere? Iată o întrebare fără răspuns. În schimb, se arată în continuare, pentru evrei, țăranii români reprezentau doar animale bune de pus la muncă, în nici un caz oameni. Indignarea lui Gică Manole ajunge la ultimele limite posibile: „Iar astăzi, în 2024, acel timp din istoria românilor e prezentat de evrei ca un timp al unui antisemitism feroce al statului și poporului român!”.

Nu numai evreii, dar, așa cum lesne se poate observa în toată opera lui Gică Manole, inclusiv dinastia de Hohenzollern este întotdeauna blamată, ca să ne exprimăm elegant, spre deosebire de autor. În mod evident, Regele Carol I a avut mai degrabă un rol pasiv în raport cu problema țărănească a României și se poate discuta argumentat în acest sens. Istoricul botoșănean preferă întotdeauna scurtăturile și procedează în consecință. Astfel, portretul pe care i-l trasează monarhului nostru este mai mult decât elocvent: „Carol I disprețuia poporul român de jos, cât și democrația. A avut o viziune rasistă asupra societății, un rasism autentic de natură socială. Scrupulos până la manie în micile chestii de etichetă, Carol I nu și-a ascuns disprețul și răceala față de poporul român. (…) Dar poporului român de țărani, ce i-a oferit nefastul ucigaș în masă Carol I în jumătatea de secol de domnie? Carol I a disprețuit adânc poporul român de jos, de țărani și nu numai”. Să ținem cont că Gică Manole a scris o carte intitulată „Carol al II-lea de la dezertare la genocid” și vom avea explicația completă: monarhii României au fost niște ucigași în serie. Curioasă este însă folosirea termenului de rasism, cu atât mai mult cu cât autorul uzitează de acesta din plin: legea tocmelilor agricole din 1866 a fost una rasistă, regimul social impus de Carol I este de esență rasistă, în timp ce clasa conducătoare practica un rasism social evident. Dar când a avut Gică Manole proprietatea termenilor?

În mod evident, dincolo de aceste considerații, este dificil dacă nu chiar aproape imposibil să analizezi serios un asemenea problematic demers istoriografic, unul care se bazează aproape exclusiv pe transcrierea integrală a unor documente publicate. Istoricul botoșănean însă demonstrează că știe să își rateze meseria cu seninătate și nu este în stare să înțeleagă informații simple sau să coroboreze câteva fapte. În acest fel au rezultat câteva erori inacceptabile.

De pildă, în timpul Răscoalei din 1907, în județul Botoșani au activat doi prefecți: Jules Văsescu, conservator și George Mavrocordat, liberal, instalat după schimbarea guvernului. Or, la un moment dat, Gică Manole notează că a identificat o nouă telegramă cu data de 20 martie 1907 aparținând prefectului de Botoșani, care însă nu mai este Mavrocordat, ci Stere. În modul pe care l-am descris, autorul rezumă conținutul documentului, respectiv felul cum Stere a vizitat județul Botoșani, acesta anunțând că are de gând să ia măsuri pentru ca „influența rea” să nu se extindă asupra județului Iași. Mai departe, istoricul botoșănean scrie despre un consistent raport al prefectului de Botoșani, Stere, înaintat ministrului de interne. Toate bune și frumoase legat de modul în care le tălmăcește autorul, dar nu a existat niciodată un prefect de Botoșani numit Stere în acea perioadă. În realitate, este vorba de celebrul Constantin Stere, care fusese numit prefect de Iași, alături de alți câțiva foști socialiști trecuți în rândurile Partidului Național Liberal („trădarea generoșilor”). Activitatea și-a început-o pe 12 martie, motiv pentru care îl regăsim pe data de 20 în inspecție în județul învecinat, adică în Botoșani. Este motivul pentru care Constantin Stere dă asigurări în privința răspândirii tulburărilor înspre Iași. Merită remarcat că județul condus de Stere a fost singurul în care nu s-au înregistrat decese ale țăranilor, acesta reușind să potolească spiritele în mod satisfăcător. Revenind, în toată luna martie, înainte și după data de 20, curg în continuare telegramele prefectului Mavrocordat, care ocupa în mod firesc și netulburat demnitatea publică de prefect al județului Botoșani, ceea ce nu îi trezește nici un semn de întrebare lui Gică Manole. Convins că documentele sunt tot din Botoșani, acesta refuză să vadă câteva contradicții mai mult decât evidente. Sigur, această greșeală ar fi putut fi evitată dacă autorul, precum ar face orice istoric serios, ar fi consultat alte surse. De pildă, volumul II de „Documente privind marea răscoală a țăranilor din 1907”, apărut în 1983 și în cadrul căruia există o delimitare clară a documentelor, actele lui Stere figurând în dreptul județului Iași. Pe de altă parte, este greu de crezut că vreun cercetător veritabil al respectivei perioade nu știa ca un fapt elementar prezența lui Constantin Stere în fruntea județului Iași. După cum se vede, însă nu este imposibil.

Într-o altă parte a cărții, Gică Manole precizează că a identificat un act neobișnuit, respectiv o telegramă cu data de 5 martie 1907 trimisă de „prințul roșu”, Alexandru Scarlat Callimachi (1896-1975), un adept al ideilor socialiste cunoscut în epocă. Astfel, ne asigură autorul, cu zece ani înainte ca Lenin să preia puterea în Rusia, „prințul” amenința că va arenda imediat moșia țăranilor săi și va sosi la Dorohoi pentru a face o anchetă agrară, ceea ce a trezit spaima autorităților. În regulă, mai ales că anii indicați de Gică Manole sunt corecți, dar cum și-a închipuit savantul nostru că telegrame erau trimise și amenințări erau proferate de un copil în vârstă de 11 ani? Într-adevăr, documentul există la pagina 83 a volumului editat de Roller, fiind semnat de „Callimach.” Ulterior, este identificat de prefectul județului Dorohoi în persoana lui Alexandru Callimachi, proprietar al moșiei din Comănești. De unde și până unde identificarea imediată cu celebrul „prinț roșu”, în condițiile în care, așa cum Gică Manole însuși arată, era vorba de un copil?

Ignoranța autorului este vizibilă și cu ocazia altui subiect. Astfel, de mai multe ori pe parcursul cărții, Gică Manole, pe urma documentelor prezentate se referă la „studenți”, care agită populația și, drept urmare, sunt urmăriți de autorități, o prezență insolită oricum. Istoricul botoșănean nu are niciodată ceva de adăugat în legătură cu aceste aspecte. Or, așa cum știe oricine care a cercetat cu atenție perioada, prezența studenților reprezintă o fantasmă a imaginarului colectiv din timpul Răscoalei, un sprijin pe care țăranii pretindeau că l-au primit în mod nesperat. „Studenții” apar, de altfel, în această ipostază inclusiv în romanul amintit al lui Liviu Rebreanu. Recent, Alexandru Mamina a publicat o carte, „Imaginarul revoltei, autoreprezentări, simbolistică, percepții (1784-1989)”, în cadrul căreia abordează cu competență acest aspect. Potrivit acestuia, „țăranii îi aveau în minte nu pe studenții reali, ci pe aceia pe care și-i închipuiau ei în termenii specifici culturii populare, ca personaje de poveste cu putere salvatoare sau răzbunătoare, venind la „împărăție”, așadar dintr-un orizont cu încărcătură mitologică, să le aducă dreptatea.” Așa este, dar, la drept vorbind, o discuție despre imaginarul popular al revoltei este un exercițiu livresc care excedă capacitățile intelectuale ale lui Gică Manole.

Este un fapt că Gică Manole scrie de cele mai multe ori sub imperiul unor impulsuri nervoase, care însă nu pot suplini ignoranța sau lipsa unor cunoștințe banale pentru un istoric al modernității. Stilul se transformă într-o vulgată improprie scrisului de profesie, la care se adaugă multiple erori sau gafe. De pildă, autorul scrie despre oligarhia politică din România că se caracteriza printr-un egoism deșănțat și își aroga toate puterea în stat, deși era „incultă, sterilă, trufașă, rasistă în tot cuprinsul ei.” Din nou rasistă, ceea ce se poate înțelege la limită, dar incultă? Nu erau fruntașii politici români educați în Occident, lucru prea bine cunoscut pentru a insista asupra sa? Altădată, Gică Manole vituperează în sensul în care principala cauză a Răscoalei este lipsa pământului și rămâne mut de uimire atunci când observă că unii istorici vorbesc de faptul că țăranii aveau pământ din abundență și s-au ridicat doar din cauza influenței rusești. Dar ce istorici au susținut vreodată această teză? Alex Mihai Stoenescu a scris despre implicarea agenților ruși, fără a dovedi nimic din acest punct de vedere, dar nu a plasat cele două elemente pe poziții antagonice, pentru că oricum nu s-ar fi exclus reciproc. De altfel, istoricul botoșănean nu ne indică nici un nume în sprijinul lamentației sale. Poate pentru că nu există.

Am avut ocazia în urmă cu mai mulți ani să analizez cartea pe care Gică Manole a scris-o despre Corneliu Zelea Codreanu, remarcând o cantitate uluitoare de elucubrații și o interpretare istorică aflată în răspăr cu obiectivitatea și luciditatea. În mod evident, lucrarea despre Răscoala din 1907 este de altă factură, dar trădează în continuare stângăcie și mediocritate, limite mai mult decât vizibile în paginile concepute de istoricul botoșănean. Istoric care, așa cum subliniam mai sus, nu este în stare nici măcar să citească niște simple documente de epocă. Analiza, în măsură în care există, nu depășește nivelul unui elev de liceu slab pregătit la istorie, care încearcă să evite în permanență corigența. Nu este vorba nici pe departe de a ne referi la faptul că putem avea poziții diferite, așa cum se întâmplă frecvent între istorici, ci despre faptul că Gică Manole iese cu o forță extremă din perimetrul firescului normativ, din sfera cercetării profesioniste, în timp ce efortul său de documentare este în cel mai bun caz ridicol. Mai mult, această impresie este întărită de un limbaj deficitar, greu de regăsit în peisajul istoriografic din România, care nu este lipsit de producții grotești. Exprimarea este în permanență într-o gravă suferință, de la sintagme incorecte (cum ar fi „primul ministru”), trecând prin indignări lingvistice rizibile („Halal guvernare responsabilă, sau guvernări responsabile”, „Se observă că îi mâncau palmele pe cei doi, că erau foarte porniți să tragă în plin în țărani”, „Cei doi slugoi ai regimului oligarhic au mustrat țăranii”) până la o abundență de semne de punctuație plasate incorect. Până și titlul lucrării din interior este scris în felul următor: 1907, în județele Botoșani și Dorohoi, o neglijență editorială, poate, dar care întregește tabloul. Gică Manole este atât de preocupat să transcrie documentele Răscoalei încât scapă din vedere ansamblul, unul pe care nu îl înțelege nici măcar la nivel elementar. În fine, să remarcăm că volumul conține în partea sa finală, sub formă de anexe, mai multe documente care au fost utilizate de autor. Fără îndoială, este partea cea mai reușită a lucrării, iar cititorul ar fi mai satisfăcut intelectual dacă le-ar citi direct și ar evita medierea acestora întreprinsă de autor.

Jacques Le Goff a scris un studiu despre Sfântul Marcel și balaurul pe care acesta l-a alungat din preajma Parisului, făcând următoarea precizare despre istoricitatea episodului: „dacă balaurul de care sfântul Marcel i-a scăpat pe parizieni a existat cu adevărat, paginile acestea nu au nici un rost.” Mutatis mutandis, poate fi analizat un istoric care nu prezintă nici un atribut real al meseriei sale? În iunie 1791, în timpul perioadei tulbure a Revoluției franceze, Regele Ludovic al XVI-lea a încercat să fugă peste graniță în speranța unui ajutor extern. A doua zi, lucrările Adunării Constituante au continuat în ritmul obișnuit. Mai mult, la începutul ședinței, Alexandru de Beauharnais a rostit o frază celebră: „Domnilor, regele a plecat astă-noapte; să trecem la ordinea de zi”. În acest mod ne putem încheia analiza: Gică Manole a publicat o nouă carte, să ne vedem în continuare de viețile noastre. În fond, este un eveniment atât de minor încât nici un mușchi nu a tresărit pe obrazul atât de încercat al istoriografiei românești.

1907 în județele Botoșani și Dorohoi de Gică Manole