𝟎⁰ 𝐂 – CU SOARE

„Nu-nțeleg nimic! Nu-nțeleg!” îi spune Vera, în primăvara iubirii, lui Radomil. El râde și o înțelege. În general, el înțelege mai mult din ce se petrece cu ei doi, oameni care traversează experiența iubirii. Când nu-nțelegi nimic, ai totuși avantajul că poți înțelege ce dorești.

Cei doi iau masa împreună. Sunt fericiți, ascultă muzică jazz – el percepe vibrațiile -, dansează, râd și merg mai departe. Par fericiți, poate chiar sunt un timp, dar e greu de știut, fiindcă exact aceasta este filosofia spectacolului: este greu să-l înțelegem pe celălalt. Sigur că nu este imposibil, dar este nevoie de răbdare, de generozitate și, evident, de iubire.

Vera și Radomil vor avea un copil, pe Mara. Doar că Verei dragostea nu-i mai este de ajuns. Ea pleacă, el rămâne. Vor divorța rece, la notar, fără complicații, în liniște. Radomil semnează actele de divorț nu pentru că n-o mai iubește pe Vera, ci exact invers: pentru că o iubește, înțelege dorința ei de a fi liberă. Copilul rămâne în grija lui. Mara-Naruka crește frumos și recuperează parțial relația cu Vera, căreia nu-i poate spune mamă, considerând-o însă o prietenă.

Naruka, numele pe care și-l alege Mara, reprezintă în japoneză victoria. La fel ca tatăl ei, Naruka nu aude. Spre deosebire de tatăl ei, crește cu o mentalitate sănătoasă – își știe calitățile, nu se-mpiedică de ceea ce alții ar putea numi eșecuri (ratarea bacalaureatului), are multă lumină pe chip, este puternică și independentă. În rolul Marei, actrița Maria Pantea se dovedește plină de farmec – copilăroasă, convingătoare, prezență vie și caldă. Niciun efect în plus, nicio nuanță în minus, într-o partitură dificilă, susținută în dublu limbaj, atât pentru auzitori, cât și pentru surzi.

Naruka, învingătoarea, îndrăgostită de împărătesele japoneze și de origami, este ea însăși ca o poveste, iar regizorul spectacolului este un bun povestitor și un bun creator de imagini.

Decorul este acoperit mai tot timpul cu folii de plastic, exact așa cum este o casă în care se face curățenie generală. Mobila, foarte puțină, intră și iese din folie, marcând în felul acesta trecerea de la o scenă la alta, de la un „anotimp” la altul. În primăvara iubirii, niște reflectoare proiectau în foliile-oglindă lumină roz, catifelată. Elementele de recuzită creează atmosferă – roșul vinului nobil, turnat în pahare elegante, este splendind. Un simplu accent de culoare schimbă temperatura dintre cei doi. În toamna iubirii, suflă vântul în folii și lumina se face albă, lumină rece.

Senzația cvasipermanentă pe care o ai, ca spectator, este că viața merge mai departe, uneori în gol, ca o alergare continuă pe bandă. Viața ar trebui să fie mai mult decât o simplă mutare a unor mese de colo, colo, o scoatere a unui scaun din folie – aceasta este lecția Narukăi și, implicit, a viziunii regizorale. Altfel, nu știi când ai trecut dintr-un anotimp al vieții în altul și nici nu înțelegi că există un singur limbaj: al iubirii.

La finalul acestui spectacol emoționant, vei ști cum să spui „te iubesc”, „mulțumesc”, „îmi place” într-un fel care te poartă dincolo de cuvinte.

Festivalul Teatrului Tânăr, Buzău 2024