În traducerea din limba albaneză a lui Marius Dobrescu, cartea va fi lansată duminică, 24 mai, la Salonul Internațional Bookfest, la standul Editurii Univers. La acel eveniment vor participa: Luan Topciu, Ministru Consilier – Ambasada Albaniei în România; Miruna Vlada, poetă, specialist în relații internaționale, zona Balcanilor de Vest; Marius Dobrescu, scriitor.

Despre carte:

O poveste de dragoste se înfiripă între un soldat şi o tânără turistă, într‑un oraş de pe litoralul albanez. Numai că nimic nu este ceea ce pare în acest minunat decor estival. Pe fundalul ruinelor unui teatru antic, regimul comunist montează o înscenare grotescă pentru a‑şi ţine sub teroare propriul popor, iar protagoniştii devin, cu sau fără voia lor, actori.

Fragment în avanpremieră:

 

PLICTISEALĂ DE SOLDAT

Ţinut pustiu. Pietriş pe ţărmul mării. Intră în scenă… Lul Mazrek.

Idiot, îşi zise. Tâmpit incorigibil. Ai început din nou să delirezi?

La o săptămână după sosirea lui aici îşi închipuise că buimăceala de la început era de domeniul trecutului. Dar nu numai el, ci şi toţi ceilalţi recruţi păreau duşi cu capul. Aşa e la început, le spuneau soldaţii mai vechi. Armata te bulversează complet. Şi, în afară de asta, voi aţi nimerit şi o vreme proastă.

Vremea era într‑adevăr mizerabilă. O ploaie măruntă, amestecată cu ceaţă, te făcea să nu vezi la doi paşi. Nici ţărmul, nici marea, nici cerul.

În orele libere, după instrucţie, Lul se învârtea între dormitor şi malul mării. De acolo se zărea mai bine turnul de observaţie, unde era montată mitraliera. Stâlpul cu steag era ceva mai departe, lângă terenul de volei.

Într‑o adâncitură a ţărmului, ca un golf minuscul, era ancorată şalupa rapidă. Din prima clipă când o văzuse, Lul Mazrek îşi ferise privirea ca prins asupra faptului. Aşa făcea mereu. Când se întorcea, îşi fixa privirea pe turnul mitralierei sau pe steag, iar cu coada ochiului arunca o ocheadă spre barcă. În a treia zi observase că îi lipsea motorul. Mai apoi aflase întâmplător că motorul era ţinut sub cheie chiar de comandant. Deplasându‑se către cantină, trecea pe lângă adăpostul câinelui. Era legat, la fel ca şi şalupa, cu un lanţ de fier. Avea o privire rece ca de gheaţă. Cu două săptămâni în urmă, privindu‑i pe amândoi, câinele şi barca, creierul i s‑ar fi pus imediat în mişcare: iată că cele două instrumente fidele ale statului, unul cu suflet şi altul fără, sunt ţinute, culmea‑culmilor, în lanţ. Dar acum simţea că în mintea lui nu mai au loc asemenea raţionamente.

Aşa se întâmplă cu toţi, insistau camarazii mai vechi. Nu‑ţi mai aminteşti nimic, iar ceea ce‑ţi rămâne în memorie e atât de schimbat, că te miri şi tu de unde le ştii.

Iar Lul Mazrek le dădea dreptate. I se părea că, împreună cu hainele militare, îi fuseseră date şi nişte zile, care de fapt nu erau zilele lui. De azi încolo era obligat să trăiască cu ele. Aşa e la început, dar pe urmă lucrurile se schimbă, spuneau soldaţii ceilalţi. Încetul cu încetul, situaţia reintră în normal.

Dar el ar fi vrut ca năuceala asta să continue. Ce nevoie avea să se întoarcă la luciditatea dinainte? Sub curelele de piele şi fierul armei totul era mai suportabil. Iar plictiseala era şi ea ţinută în frâu. Şi zborul fanteziei, şi dorinţa de sex. Aceasta este, cum s‑ar părea, esenţa secretă a oricărei armate: te ţine legat, sub presiune, ca să‑ţi dea drumul apoi împotriva inamicului. Ca unui câine. Ca unei şalupe cu motor.

În după‑amiaza aceea, întorcându‑se din plimbarea obişnuită, se auzi strigat de departe. Apropiindu‑se de cazarmă, înţelese. Venise poşta. Un soldat roşu la faţă învârtea un plic deasupra capului. „Lul Mazrek. Recomandată!“, striga cât îl ţineau plămânii.

Se apropie şi‑i smulse plicul din mână cu un aer supărat.

– Ce ai de behăi aşa?

Celălalt continua să se uite curios la el cum deschide plicul.

– Vreo veste proastă, frăţioare?

Lul negă din cap.

– Asta e bine, zise celălalt.

Lul reciti primul rând al scrisorii. „Scumpul meu Lul“, apoi văzu numele fetei în partea de jos a paginii. Soldatul care‑i dăduse scrisoarea era numai ochi şi urechi.

– Ce‑i? îl întrebă Lul. Ce te zgâieşti aşa la mine?

– Nimic. Am vrut doar să te întreb: când n‑ai vreo veste proastă, de ce să pui scrisoarea recomandată?

Pentru prima dată după o săptămână groaznică, lui Lul Mazrek îi venea să se tăvălească de râs.

– Se pare că eşti un mare şmecher, îi spuse.

Soldatul ridică din umeri şi dădu din cap ca pentru a se dezvinovăţi.

– Măcar atâta ştim şi noi… Într‑un an de zile de când sunt soldat aici, o singură dată a venit un plic recomandat.

– Cu veşti proaste?

– Normal. Era un soldat din Fushëbardha. Îl anunţau că lupul a sfâşiat jumătate din oile cooperativei.

– Păi, uite, dacă eşti aşa de curios, am să‑ţi spun. Nici lupul n‑a dat iama prin oi, nici tata nu şi‑a sucit piciorul. Scrisoarea mi‑a venit de la… logodnică.

Celălalt rămase cu gura căscată. Clipea din ochi uluit.

– Ce‑ai rămas aşa ca prostul? făcu Lul. Doar nu mi‑o fi trimis‑o Isus Hristos. Logodnica mi‑a trimis‑o. Tot nu mă crezi?

– Logodnica…, începu celălalt.

În gura lui, cuvântul părea magic. Iar admiraţia pentru destinatarul scrisorii se vedea de la o poştă.

Lul Mazrek îi întoarse spatele şi se îndreptă spre ţărm pentru a o citi în linişte. Bătea vântul. Când şi când cădea câte o picătură de ploaie. Lul trecu la repezeală peste rândurile în care ea îi spunea cât îi e de dor, în vreme ce el apăra frontierele patriei socialiste, şi alte câteva banalităţi. Când ajunse mai jos, strânse buzele de uimire. Exclamă de câteva ori „ia te uită, ia te uită“. Roşcata avea talent la scris. Şi, în plus, se vedea că nu copiase textul din vreo revistă. „Îmi amintesc cum am dansat la ziua lui N.B., când eu mi‑am pus capul pe umărul tău, iar tu îmi spuneai vorbe dulci în sunetele chitarei“.

Un căcat, îşi zise Lul. În timpul dansului nu‑i spusese nici o vorbă dulce, îi mângâiase în schimb de câteva ori coapsele chiar în locul acela, în vreme ce‑i şoptea la ureche: pari slăbănoagă, da’ craci ai ca lumea.

„Dragul meu, eu îţi cunosc dorinţele secrete şi ştiu că acolo unde eşti ai vrea să‑ţi trimit cuvinte obscene. Crede‑mă că am încercat, dar n‑am putut. Tu m‑ai învăţat să le spun cu gura, dar în scris e altceva.“

Ia te uită la ea, a devenit ruşinoasă, pufni el. În realitate, ce n‑ar fi dat să nu fie aşa.

„Şi totuşi, îţi spun un secret… Ori de câte ori vreau să mă descarc… pricepi ce vreau să‑ţi zic?… Noi, fetele, ca şi voi, băieţii, când suntem excitate, ne descărcăm singure. Deci, ori de câte ori îmi vine cheful, îmbrac chiloţeii de mătase, ăia pe care i‑am avut în noaptea aceea, când pentru prima dată… tu m‑ai… Şi ştii? Mă descarc imediat. Dar gata cu astea. Ceea ce‑mi imaginez acum e o sală de teatru, eu în fotoliu şi tu jucând pe scenă. Iar la sfârşit, aplauze, buchete de flori şi privirile noastre încrucişându‑se“.

Ia uită‑te la ea, făcu el din nou. Dar renunţă să mai adauge „a naibii roşcată“.

Strecură scrisoarea în buzunar şi se întoarse păşind gânditor. Creierul lui, după o săptămână de inactivitate, era într‑o agitaţie continuă. Ca de obicei, după ce se asigură că nu‑l vede nimeni, privi cu coada ochiului spre barcă. Se legăna uniform, cu o monotonie idioată. Fără motor, părea o fiinţă lipsită de creier. Simţi nevoia să se arunce asupra ei cu un topor pentru a pune capăt acelei legănări fără speranţă. O dorinţă asemănătoare simţi şi atunci când trecu pe lângă adăpostul câinelui. Şi el părea mort. Doar steagul de pe stâlp flutura, şi încă atât de vioi încât părea că, dintr‑un moment într‑altul, în agitaţia de care fusese cuprins, vulturul negru avea să se desprindă şi să zboare de pe pânza roşie.

Intrând în cantină, observă că era privit mai altfel. Tâmpitul ăla cu obrajii roşii le povestise, mai mult ca sigur, despre scrisoare. Ceea ce nu‑l deranja cu nimic. Dimpotrivă, în privirile acelea jucăuşe se putea citi, în afară de curiozitate, şi o doză de admiraţie.

După cină, se dădu adunarea. Ca în fiecare seară, mărşăluiră cântând în jurul cazărmii.

În vreme ce fuma la uşa dormitorului, înainte de stingere, soldatul care avea patul lângă el, un lungan cu picioarele ca de barză, îi spuse în şoaptă: ai primit scrisoare de la logodnică. Bravo ţie.

Lul Mazrek nu ştiu ce să‑i răspundă. Îl căută din priviri pe obraji‑roşii până‑l zări. Şedea puţin mai încolo, în întuneric, privind spre ei.

– Anul trecut am avut un soldat logodit, începu lunganul. I‑au dat patru zile permisie să se însoare. Când s‑a întors, era stors de puteri. Se înţelege că primul lucru pe care l‑am întrebat a fost de câte ori a făcut‑o. La început vorbea cu perdea, apoi i s‑a dezlegat limba. În prima noapte, de 23 de ori, într‑a doua a dus‑o până la 40.

Şi începu să râdă, lovindu‑şi genunchii cu palmele. Lul râse şi el. Alţi doi‑trei camarazi se apropiară în linişte.

– Vorbeaţi despre Lukan Huta? întrebă careva.

– Chiar despre el, răspunse lunganul. Prostănacul ăla credea că un împins, o pompă cum i se mai spune acum, se pune la număr. Ai mai văzut aşa un bou?

Pentru că nu mai râsese de mult aşa, Lul simţea că aveau să‑i sară plămânii din loc. Ceilalţi râdeau şi ei cu lacrimi. Ehei, ce viril se dădea şi Lukan ăla, zise un altul înainte de a se face linişte.

– Tu de când eşti logodit? îl întrebă lunganul pe Lul.

– Nu de mult… cu două săptămâni înainte de a veni aici.

– Aha… E la şcoală?

– Da… Studentă la medicină.

Celălalt trase aer în piept.

– Sigur v‑aţi luat din dragoste. Voi, orăşenii, vă bucuraţi de viaţă.

Lul zvârli chiştocul de ţigară, apoi îl strivi cu bocancul. Pentru că nu ştia ce să răspundă, privi câteva clipe ultimele scântei învăluite în fum albăstrui.

– Am cunoscut‑o la o zi de naştere, zise ezitant.

O îndoială necunoscută până atunci, ciudată, îi bloca limba. Cuvintele lui Nik Balliu, „chestia aia o are dulce rău“, muzica de la aniversarea lui, moliciunea formelor ei de sub rochie, ei bine, toate acestea i se amestecau în minte cu aplauzele din sala teatrului unde recitase poezii, cu pianul din colţul scenei, cu vorbele ei obscene şi cu degetele cu manichiură neagră ale studentei din Tirana, la care se adăuga afirmaţia unui necunoscut că fetele cu manichiură ca asta sunt într‑adevăr şic.

Se miră şi el de uşurinţa cu care creierul lui trecea, la iuţeală, parcă stimulat de lunga inactivitate, de la una la alta. Degetele cu manichiură, mătasea chiloţilor, cuvintele obscene din cămara din fundul curţii, pianul împreună cu bătrâna pianistă care cânta la el, aplauzele, linia molatică a pulpelor… după ce‑l bântuiră liber o vreme, desprinse de obligaţiile de soldat, se aliniară într‑o formaţie nouă, pe care el o considera logică. N‑avea impresia că le abandonează. Dimpotrivă, la fel ca în timpul spectacolului, când accentua cuvintele la versurile aplaudate de spectatori şi cobora tonul la cele mai plicticoase, făcea şi aici acelaşi lucru. Impulsul interior de a nu amesteca amintirile cu realitatea devenea dominant. Trebuia să elimine din jurul lor plictiseala acelui loc mizerabil. Cât despre amăgire, dacă ar fi trebuit căutată undeva, ea era mai curând produsul lor, decât al minţii lui. O purtau cu ele, o risipeau în jur, iar el nu era altceva decât oglinda lor fidelă.

Plecând la culcare, observă că patul vecinului scârţâie mai tare ca‑n alte seri.

– Nu poţi să dormi? îl întrebă Lul în şoaptă. Ai dreptate, nici eu nu‑mi pot întinde picioarele în patul ăsta de rahat, de tine ce să mai zic?

– Nu‑i vorba de picioare, răspunse celălalt. Nu‑mi iese din minte ce ne‑ai povestit.

– Serios?

– Ia ascultă, spuse celălalt după un moment de linişte. Ascultă şi nu mi‑o lua în nume de rău. Mi‑a plăcut de tine chiar din prima zi. Dacă aş fi avut un frate, ca tine aş fi vrut să fie. Acum îmi placi şi mai mult. Eşti un om norocos. Nu te invidiez, ca Tonin Vorfi. N‑am avut bafta ta, dar îmi plac oamenii care se descurcă.

– E cam devreme să spui că n‑ai avut noroc în viaţă, îl întrerupse Lul. Dar cine‑i Tonin Vorfi ăsta?

– E un soldat din Dürres. Se dă mare gigolo. Îşi descoase şi‑şi coase singur nasturii, ca să‑i stea uniforma cât mai şic. În seara asta, când tu povesteai, el a stat deoparte. Stătea în întuneric ca un nemernic, dar nu ne‑a scăpat din ochi nici o clipă. Nu suportă ca altul, şi nu el, să fie în centrul atenţiei. Scrisoarea ta recomandată l‑a înnebunit rău de tot. Hm… scrisoarea aia a ta i‑a scos pe toţi din papuci. Mie nu mi‑e ruşine s‑o spun, n‑am primit niciodată vreo scrisoare de dragoste. Uneori nici nu‑mi venea să cred că există asemenea mesaje… Pentru mine, tu eşti mai mult ca un frate… Te rog, nu‑mi lua în nume de rău că‑ţi cer… Nu sunt unul din ăia care cerşesc… Chiar dacă mă refuzi, eu n‑am să mă supăr… Eu…

– Ce‑o lungeşti atâta, îl întrerupse din nou Lul. Ţi‑o dau s‑o citeşti, dacă asta vrei.

Îşi căută bluza în întuneric, apoi îi întinse plicul.

– Mă duc la budă, zise celălalt. Şi nu mi‑o lua în nume de rău, frăţioare.

Lul Mazrek îi urmări cu privirea silueta deşelată, străbătând în întuneric dormitorul. Nu peste mult timp se întoarse. Părea că s‑a „rezolvat“ de unul singur.

– Ei? făcu Lul.

– Lasă… Am turbat… Nu ştiu ce să mai spun… Eşti mare.

– Sunt şi câteva obscenităţi acolo, ce zici?

– Ce obscenităţi, frate? Acolo, fiecare cuvânt e aur curat. Platină sau chiar mai mult… diamant. Ca să nu mai pomenesc şi de lacrimile alea.

Lul zâmbi în întuneric. Îşi aminti de ploaia măruntă care cădea când deschisese plicul.

– Nu cumva mi‑ai murdărit‑o cu spermă? îl întrebă.

– Nu, răspunse celălalt, am avut grijă.

Acestea au fost ultimele lor replici. Lul îl auzi pe celălalt sforăind, dar pe el somnul îl ocolea. Ştiuse că îndrăgostiţii nu au somn, dar să ai insomnii şi atunci când ceilalţi te consideră îndrăgostit, asta o afla abia acum. Şi totuşi, simţea că nu prea‑i în apele lui. Se spune că vasul cu care duci trandafirii la târg păstrează încă parfumul florilor. Îl chinuia o uşoară părere de rău. Nişte muguri timizi, cum sunt aceia din martie. Doar că totul era îngheţat şi înconjurat de neguri. Chipul fetei îi apărea difuz, ca ascuns sub o mască. O mască dintr‑acelea ce apar pe feţele soldaţilor atunci când se chinuiesc să audă ceva. Poate mai târziu, când se va mai maturiza, va putea să se îndrăgostească şi el de‑adevăratelea.

A naibii roşcată, îşi zise înciudat. Îi pusese o mască de aur, o ridicase pe piedestal şi acum ei i se părea că chiar merită locul acela.

Gândind toate astea nu simţea nici o urmă de supărare, ba chiar îl încerca un uşor sentiment de tandreţe. Ştia că se arătase cam rece, ca toţi cei care nu dau nimic de la ei. Nu era vina ei că, nefiind fata la care visase, îl lăsa totuşi în seara aia fără somn. Iar în privinţa măştii aceleia, toate femeile, unele mai mult, altele mai puţin, apelează la ea. Iar dacă n‑o au pe chip, sexul şi‑l învăluie cu ea negreşit. Pentru că, la urma urmei, triunghiul acela întunecat, care ne înnebuneşte pe toţi, e tot o mască.

Se întoarse pe‑o parte, cum făcea ori de câte ori se masturba, dar îşi simţi sexul amorţit, ca şi când n‑ar fi fost al lui.

 

Despre autor:

Ismail Kadare s‑a născut în 1936 la Gjirokaster, în Albania. A studiat la Facultatea de Litere din Tirana, iar apoi la Institutul de Literatură Maxim Gorki de la Moscova. A debutat în 1954 cu un volum de poezii, Visări juvenile, dar consacrarea i‑a adus‑o primul roman, Generalul armatei moarte, publicat în 1963 (apărut pentru prima dată în traducere românească la Editura Univers, în 1973). Au urmat, printre numeroasele romane, care au fost traduse în multe limbi şi l‑au transformat într‑unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani şi în candidat la Premiul Nobel: Cronică în piatră (1970), Aprilie spulberat (1980), Palatul viselor (1981), Piramida (1992) sau Accidentul (2008). Între 1990 şi 2001 a trăit şi a publicat în Franţa, apoi s‑a întors definitiv în Albania.

 

VIATA JOCUL MOARTEA LUI MAZREK_C2

Share.

About Author

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura