Un Shakespeare cât se poate de (post)uman

N-o să refuz niciodată să urmăresc o montare după Shakespeare. Dar nici n-o să mă grăbesc să accept ca fiind bună orice transpunere scenică a textelor marelui dramaturg. De aceea, când am auzit de premiera cu Romeo și Julieta în regia lui Yuri Kordonsky m-am grăbit să ajung la Teatrul Național I.L. Caragiale – Sala Studio. Căci, nu-i așa, nu se făcea să întârzii la un astfel de eveniment. Nu m-am înșelat – chiar a fost un eveniment. Neașteptat pentru mulți, e foarte adevărat că va stârni controverse, dar eu îmi rezerv dreptul de-a spune încă de la bun început că este unul dintre cele mai bune spectacole (din ultimii ani) făcut după Shakespeare.

Yuri Kordonsky e un regizor destul de cunoscut românilor, așa că nu insist cu detaliile privitoare la biografia lui profesională. Tocmai din această pricină așteptările mele au fost mari încă de la început, dar mi-au fost răsplătite cu asupra de măsură chiar. Un spectacol gândit până în cele mai mici detalii, o viziune artistică ce aduce în joc toată experiența regizorală acumulată în ani de lucru cu actorii, un curaj nebunesc de a transpune subiectul într-un spațiu al postumanului, acolo unde niciunul dintre noi nu ne simțim (încă) confortabil. Nu s-a jucat de-a teatrul, dar ne-a arătat cum se poate face artă în sec XXI plecând de la un text clasic.

Credit foto: Florin Ghioca

Deși aparent încărcat cu prea multe scene de violență și cu mult prea multe scene de agresivitate pentru gustul multora, Romeo și Julieta în viziunea regizorului rus nu face altceva decât să reia o temă veche și să o răstălmăcească, astfel încât să se înțeleagă că și tinerii de astăzi au probleme în dragoste, așa cum au fost dintotdeauna, iar refuzul de a accepta partenerul sau partenera copilului a fost ceva foarte des întâlnit în epoci ce par demult apuse. Să mai adăugăm la tema principală cea secundară – ce mai reprezintă astăzi dragostea pentru oameni. Cu un decor minimalist, dar grandios și multifuncțional, gândit atent ca structură de Dragoş Buhagiar, Romeo și Julieta captează atenția spectactorilor încă de la intrarea în sală a acestora. E un ring asemănător celor din cluburile de noapte rău famate din cartierele metropolelor americane (dar nu numai), ring care poate folosi în aceeași măsură luptelor corp-la-corp, dar și petrecerilor la care se consumă mult, foarte mult alcool, în combinații de multe ori fatale cu droguri foarte tari (cluburile de noapte ale zilelor noastre). Exact așa a gândit prima jumătate a spectacolului Yuri Kordonsky: o mare petrecere, la care alcoolul curge din belșug, drogurile circulă de la unul la altul, iar muzica acoperă cu ritmurile ei orice urmă de normalitate. Evident, totul într-o mare penumbră. Căci, nu-i așa, nimic nu trebuie să se întâmple la lumina zilei. Mulți ar spune că e un decor postindustrial, eu aș merge puțin mai departe și aș spune că e chiar postuman. Căci, de fapt, regizorul aduce în discuție încă de la prima scenă a spectacolului, o (altă) problemă veche de când lumea: cum ajung oamenii în conflict și, mai ales, cum ajung ei să se autodistrugă (să-și facă rău singuri)? Cum se ajunge la deconstrucție? Cum dispar lumile, cum de apar altele noi, ce se întâmplă de unele societăți n-au evoluat nicicum etc. E cu atât mai interesantă abordarea lui Kordonsky cu cât astăzi se pomenește tot mai des de o eră a postumanului, era în care omul va fi nevoit să găsească soluții la probleme cu adevărat devastatoare: ce se va întâmpla când vom renunța la reguli, când vom avea doar libertăți și când vom refuza orice obligație sau orice îndatorire; ce se va întâmpla când nu ne vom mai recunoaște originile/rădăcinil? Așa că … în ring e un haos total, un război la vedere, din care nu ne este foarte clar cine va câștiga și se întâmplă așa doar pentru că Julieta se îndrăgostește de Romeo. Sau e invers?

Credit foto: Florin Ghioca

Yuri Kordonsky e un foarte bun și fin cunoscător al societății contemporane, pentru că a adus în scenă multe dintre dilemele cu care ne confruntăm astăzi și la care tot încercăm să găsim soluții. De aceea avem o montare cu multe chei de interpretare, cu multe straturi, exact cum e și scena construită: putem lua subiectul și să-l tratăm liniar, pe orizontală – vorbim de o poveste de dragoste, până la urmă; dar putem să abordăm subiectul și din alte unghiuri, astfel încât să ajungem la o adevărată construcție narativă pe verticală – ce s-a întâmplat de-a lungul timpului, de-am ajuns să ne omorâm unii pe alții, sau care sunt consecințele unui act suicidal, căci până la urmă, Romeo și Julieta aleg sinuciderea ca act ritualic (unul din momentele mele preferate din tot spectacolul este cel de final). Fiindcă am pomenit de scenele care mi-au rămas în memoria afectivă, da, cea pomenită este una dintre ele. Mormântul se transformă un bazin cu apă (apa purificatoare?), voit cu aspect de sicriu, capacul fiind un chepeng care se integrează de minune în podea, astfel că bazinul e sub nivelul podelei. Sinuciderea e comună, cu un ciob de geam cules din scenă. Metafora e mai mult decat evidentă și cred că s-a construit plecând de la o constrângere dată de planul scenei (plan teluric, deci constrângător, apăsător). Ca să aduci apa în mijlocul scenei presupune găsirea unor soluții tehnice adecvate, la care mai adăugăm și modul cum se raportează actorii la acest nou epicentru – gravitează în jurul bazinului (membrii celor două familii asta fac, în ultimă instanță, dar de la depărtate, dintr-un plan mai mult decât secund) sau aleg să se scufunde în ea, să se purifice, să-și abandoneze în adâncurile ei toate fricile. Actul suicidal al celor doi asta devine, un act purificator dus la „bun sfârșit”.

Credit foto: Florin Ghioca

Poate că prima în ordinea preferințelor dintre toate scenele spectacolului rămâne cea a cununiei dintre cei doi îndrăgostiți oficiată de un Lorenzo care este când vraci tămăduitor, când preot îndeplinind ritualic atribuții derivate dintr-un rit anchilozant și castrator de dorințe. Se folosește de cele patru elemente naturale, pe care le aruncă în cele patru direcții, astfel că răsar în fața ochilor noștri patru obiecte: pământul (țărâna rispită în spatele celor doi), bricheta care ne dă focul, bidonul de plastic plin cu apă și…mâinile dansând în aer într-un dans numai de el știut. Un Răzvan Vasilescu îmbrăcat în stil grunge, cu gluga gecii parka care căpătă funcție de potcap. Este genial și felul cum alege să unească ad infinitum pe cei doi – sforile înnodate și atârnând de gâturile acestora.. e aici mai mult decât o combinație de ritualuri. E o interogație continuă: de ce oamenii fac și astăzi apel la ritualuri străvechi, al căror sens inițial e pierdut de mult? De ce preferăm o combinație stranie de ritualuri păgâne cu unele creștine? Le mai știe cineva adevăratul rost? Mai crede cineva în forța acestora?

Credit foto: Florin Ghioca

Și un alt treilea moment despre care vreau să spun câteva cuvinte este cel al intrării în scenă a membrilor celor două familii după moartea lui Mercuțio și a lui Tybalt. Cele două familii vin din cele patru zări și nu pot să nu remarc precizia cu care și-au făcut intrarea în scenă. E unul din momentele extrem de atent lucrate, până în detaliu, iar continuarea acestei scene e una a furiei dezlănțuite, cea în care vechea ordine nu mai există deloc, oamenii sunt într-o degringoladă totală și da, Kordonsky își permite să aducă în scenă și transsexuali și drogați, semn că disoluția e totală și devastatoare. În acest context, împăcarea finală dintre cele două familii e de fapt o înstrăinare evidentă a membrilor acestora, una atât de prezentă în viața cotidiană de astăzi – ocuparea/invadarea scenei în gros plan și pe verticală. Oare mai avem nevoie de rădăcini/strămoși? Ne mai revendicăm apartenența la o anumită origine, în vremuri mai mult decât tulburi cum sunt cele pe care le trăim astăzi?

Credit foto: Florin Ghioca

Momentele în care Romeo și Julieta se joacă cu baloanele și inhalează heliul cu care sunt acestea umflate îl ajută pe Kordonsky să facă apel la copilăria celor doi, un apel derivat din nevoia de a recupera acea stare de bine și de imponderabilitate pe care o pierdem odată cu trecerea pragului maturității . Una peste asta, regizorul a reinventat simboluri și ritualuri întregi, adăugând astfel noi sensuri textului inițial. Și peste toate, s-a auzit Shakespeare!

Credit foto: Florin Ghioca

Un spectacol despre care se va vorbi mult, care va stârni controverse. Romeo și Julieta în regia lui Yuri Kordonsky pentru mine va rămâne un spectacol de referință în ceea ce privește montarea unui text din Shakespeare. Și mă bucur că e un spectacol care se joacă pe una din scenele teatrului românesc.

Romeo şi Julieta de William Shakespeare

Traducerea: Violeta Popa

Regia: Yuri Kordonsky

Asistent regie: Patricia Katona

Decor: Dragoş Buhagiar

Asistent decor: Vladimir Iuganu

Costume: Dragoş Buhagiar, Ioana Smara Popescu

Coregrafie: Florin Fieroiu

Distribuția:

Lord Capulet: Ioan Andrei Ionescu

Lady Capulet: Costina Cheyrouze

Julieta: Crina Semciuc