Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989 de Andrei Ursu, Roland O. Thomasson, Mădălin Hodor
Polirom, 2019
Prefață de Dennis Deletant
Ziua în care dictatura comunistă a fost înlăturată în România, 22 decembrie 1989, și cele care au urmat stîrnesc și astăzi controverse cu privire la ceea ce s-a întîmplat de fapt. O problemă rămasă încă fără răspuns și care alimentează disensiuni între susținătorii diferitelor teorii despre cele petrecute este identitatea teroriștilor care au deschis focul asupra civililor și a militarilor după fuga dictatorului. Andrei Ursu, Roland O. Thomasson și Mădălin Hodor analizează rolul jucat de instituțiile de forță ale țării înainte și după căderea regimului comunist, reconstituind momentele-cheie pe baza unor mărturii ale celor care s-au aflat în mijlocul Revoluției și a unor documente de arhivă recent descoperite. Cu ajutorul acestora se aduc noi dovezi care, coroborate, susțin ideea că împușcarea revoluționarilor după 22 decembrie nu a fost „foc fratricid” cauzat de panica și haosul acelor zile, ci urmarea unui scenariu dintr-un plan pus la punct cu cîțiva ani înainte. La trei decenii după căderea comunismului, Trăgători și mistificatori aruncă o nouă lumină asupra acelor evenimente sîngeroase și face un pas important către aflarea adevăraților vinovați de rănirea și uciderea unor oameni în lupta pentru libertate a românilor.
*****
Se știe că multe cadre ale Securității se antrenau în lupta de gherilă urbană în caz de agresiune externă, dar și de revoltă internă. Un fost absolvent declară: „Am fost antrenați pentru lupta de gherilă urbană, în caz de agresiune externă. Eram organizați în grupuri mici care acționau pentru destabilizarea inamicului, pe teritoriul ocupat de el. [În unele cazuri] se face excepție de la noțiunea de inamic străin sau agresiune externă… Pregătirea multor generații de militari au acest specific. […] Putem fi convocați telefonic sau printr‑o altă modalitate conspirativă. Existau case conspirative și depozite de muniție în plin București, de unde ne‑am fi aprovizionat cu armament și muniție pentru a efectua ambuscade”. […]
Luptătorii erau selectați dintre cei cu un „înalt patriotism”, „ură pentru dușman” și „priceperea de a îmbina judicios cele mai adecvate forme, metode și mijloace de luptă”. Pregătirea lor includea diverse forme de luptă, armament, tactică militară, explozivi, cifruri și coduri și capacitatea de a lupta independent, în echipe mici, fără ajutoare, vreme îndelungată, în condiții de oboseală extremă și frig. Este exact ceea ce au observat martorii citați în acest volum: teroriștii prinși la Revoluție erau atletici, de o forță și o rezistență neobișnuite, extrem de bine antrenați și posedau o ură fanatică pentru militarii și revoluționarii care i‑au capturat. […]
Nu pare verosimil ca aceste pregătiri să fi avut în vedere doar niște atacuri teroriste. Relațiile dictatorului de la București cu statele din Orientul Mijlociu care în acei ani erau implicate în activități de terorism erau cordiale. […]
Totuși, activitatea principală a USLA era lupta împotriva opozanților din interior ai regimului. Deci actele teroriste nu erau pentru România un pericol iminent. Oricum, arsenalul și pregătirile „pentru timp de pace și război” prezentate mai sus apar ca disproporționate în raport cu potențialul pericol. Concluzia nu poate fi decât că Securitatea dispunea de o forță militară redutabilă, care se pregătea pentru o luptă pe deplin conspirată, de gherilă, fie pe timp de pace, fie pe timp de război, independent de Armata română. Deci destinată pentru a contracara nu atât un dușman extern, cât unul intern. […]
La începutul anilor ’90, în rândul celei mai mari părți a ziariștilor și opiniei publice nu existau dubii asupra existenței și identității teroriștilor. Bunul‑simț le spunea românilor că instituția ce avusese drept menire existențială menținerea dictaturii trebuia să se afle în spatele luptei împotriva revoluției ce a înlăturat‑o. Rațiunea și bunul‑simț erau confirmate de evidență: teroriști filmați, prinși sau uciși, cu legitimații de Securitate (în general, USLA sau Direcția a V‑a); arme și gloanțe ce nu se aflau în dotarea Armatei; focuri trase din vile și case conspirative ale Securității sau apartamente ale unor ofițeri de Securitate, majoritatea aflate în proximitatea obiectivelor vitale ale statului comunist: CC‑ul, MApN‑ul, Televiziunea, Radioul; ținte aeriene false și transmisiuni suspecte ce nu puteau veni din unitățile MApN. Consensul nu a durat însă mult.
