„Intellectuel, voilà un nom de mauvais renom facile à caricaturer et toujours prêt à servir d’injure.” 1 (Maurice Blanchot.)
Condiția de intelectual a fost consumată, constant, din timpuri străvechi, ce ajung până la Socrate, dar afacerea Dreyfus2 se instituie drept momentul fondator pentru cristalizarea noțiunii de intelectual în înțelegerea colectivă. Până în 1927, când Julien Benda scrie La trahison des clercs (Trădarea cărturarilor), termenul trebuie să se fi înrădăcinat; totuși acesta preferă să folosească altul, anume pe cel de cărturari,
«cuprinzând sub acest nume pe cei ce desfășoară o activitate străină, prin esența ei, de orice scop practic, și care, aflându-și bucuria în cultivarea artei, științei sau speculației metafizice, într-un cuvânt în stăpânirea unui bun non-temporal, aproape că pot spune: „Împărăția mea nu-i din lumea aceasta.”».
Totuși, o anume distincție ar putea fi pertinentă, iar momentul care o marchează ar fi chiar apariția acestei cărți a lui Julien Benda, în care, deopotrivă, o semnalează și o condamnă.
Exact în această perioadă se coc marile frământări naționaliste care antrenează spiritul popular, sensibil la chemările politice ale conducătorilor. Din fierbințeala pasiunilor naționale, de rasă sau de clasă care cuprind mulțimea ce devine interesată de paticularizarea sa, de distingerea din întregul lumii, de adorarea unui anume fel de a fi, diferit de toate celelelalte feluri de a fi, se nasc națiunile, dar și spiritul „de clasă”. E ușor atât să te abandonezi acestei stări naturale de tribalism, cât și să mobilizezi colectivitatea să adere la astfel de valori. Tocmai pentru că sunt naturale, adică proprii naturii umane, aceste instincte stau mereu pregătite să îmbrace o formă ideologică sau alta. Contrabalansarea acestor pasiuni cade în sarcina cărturarului, desprins de realitățile temporale și cuprins de apoteozarea virtuților și valorilor morale universale. Anume prin concursul opoziției lui ar trebui să se păstreze intactă tendința spre lumea ideală; fără a pierde simțul realității, el este, totuși, puntea de trecere spre lumea cea care ar trebui să fie. Intelectualii sunt cei despre care omul comun, într-un moment de rupere de la volbura patimilor lumești, ar trebui să spună: „Există câțiva drepți care nu mă lasă să dorm.” Iată însă că în perioada de început de secol al XX-lea intelectualul este asimilat, este înghițit de înflăcărarea politică, prin aceasta amplificând-o, la rându-i. Echilibrul dintre real și ideal este perturbat, iar cărturarul, din propăvăduitor al idealului se transformă în agent mobilizator și justificator al acțiunilor.
Benda se ridică împotriva violării sensului însuși a noțiunii de cărturar prin alinierea acestuia din urmă la pasiunile și romantismul care ar fi trebuit să rămână apanajul mulțimii. Declarându-se universalist, Julien Benda constată cu regret că cei care ar fi trebuit să proclame și să răspândească valorile morale absolute, au abandonat discursul despre Adevăr, Dreptate și Rațiune în schimbul încurajării acțiunii și a discursului pentru un anume adevăr, o anume dreptate și o rațiune anume. El susține că aceste valori sunt, prin definiție, universale și nu pot fi puse în slujba unei clase sau a unei națiuni, astfel încât discursul politic al unui intelectual ar trebui, dacă nu să fie inexistent, cel puțin să fie imparțial și să nu instige la acțiune.
Veți spune că, de vreme ce timpurile s-au schimbat, cărturarii n-au făcut decât să se adapteze acestuia, asemenea schimbare fiind de așteptat și de dorit, dar tocmai această dimensiune, temporală, consideră Benda că nu ar trebui să perturbe ideile și morala care, prin esența lor, transcend nu numai spațiul, dar și timpul. Unica caracteristică care trebuie să rămână atașată mereu acestora este rațiunea, cea care nu trebuie să devină, pentru intelectual, „sclava pasiunilor”, dar care este într-un permanent declin, după cum ne arată autorul, pe tot parcursul eseului său. Intelectualul nu trebuie să fie un adaptat – timpului, locului, tendințelor – el fiind Neînțelesul, Blamatul și Nesuferitul, prin excelență, dar, în același timp, veșnicul Creator, Cugetător și Sceptic.
Divorțul ideilor de contextul în care apar pare incompatibil cu o influență a lor asupra unei realități viitoare. Cu toate acestea, spre sfârșitul eseului său, Benda ne explică în ce fel anume păstrarea intelectualului pe partea ideatică și rațională a baricadei poate genera un alt fel de viitor al omenirii:
„Pacea, dacă va exista vreodată, nu se va întemeia pe frica de război, ci pe iubirea de pace; nu va însemna abținerea de la un act, ci instaurarea unei anumite stări de spirit. În acest sens, pe cât o poate sluji cel mai umil scriitor, pe atât cele mai înalte tribunale sunt incapabile s-o ajute.”
Miza nu este soarta unei națiuni sau a unei clase, ci una mult mai mare – civilizația însăși, considerată de către Benda a fi un accident care, dacă a ajuns să aibă loc în istoria speciei, trebuie să-l înțelegem ca pe un eveniment singular și fragil, a cărui continuitate depinde de efortul nostru, călăuzit de către purtătorii acestei făclii – cărturarii.
Fără îndoială, demersul din Trădarea cărturarilor și-a găsit răsunetul mai ales în vocile criticilor care i-au condamnat viziunea radicală și sterilă, grăbindu-i astfel uitarea, dar și în evenimentele ulterioare care, dimpotrivă, l-au trezit din morți și i-au ilustrat acuratețea prezicerilor. Benda însuși s-a grăbit să fie un exemplu de trădare pe care o condamnă aderând, câțiva ani după publicarea eseului, la Partidul Comunist Francez. Dar și până la acest moment, să nu uităm că, în ciuda aversiunii sale pentru cauzele ideologice, s-a angajat în amintita afacere Dreyfus, pe motiv că adevărul și dreptatea erau „valori veșnice” ce nu-i umbreau angajamentul față de rațiune. Putem să remarcăm, așadar, că dacă intelectualii „trădători” terfelesc valorile morale particularizându-le, Benda le pune în serviciul unei cauze concrete (temporale) prin chiar concursul universalității lor. Merită să amintim și adresarea acestuia către „națiunea europeană”, din 1933 (Discours à la nation européenne), care ne clarifică că propaganda antipasională trebuie doar extinsă, redirencționând-o de la națiunile individuale la „națiunea europeană”. Europa să fi fost oare limita universalității sale? Sau doar în cârca Europei, în calitate de leagăn al elinismului și clasicismului, trebuie pusă păstrarea flacărei civilizatoare? Dacă e să mergem mai departe cu această idee, rezumându-ne strict la conținutul eseului analizat, e lesne să întrevedem o și mai mare îngustare a preferințelor autorului, de această dată pentru națiunea franceză, care pare să fie, în viziunea bendiană, continuatoarea legitimă a mesajului civilizator, în opoziție cu cea germană, cărturarii căreia promovează o morală ce va provoca „falimentul gândirii greco-romane”. Moralistului care a eșuat în a corespunde propriilor sale standarde ce îi putem obiecta în afară de faptul că ideile lui sunt mai mari decât el; el devenind, astfel, pasibil de propria condamnare. Ideile, însă, ar trebui să le lăsăm intacte.
Viziunea lui Benda este considerată radicală, mai ales pentru că este analizată printr-o prismă realistă. Sterilitatea teoriei lui este semnalată, la momentul apariției cărții, de către dreapta literară și de către Acțiunea Franceză3, care îl supranumesc „Rabbi Bendada” și „cărturarul de pe lună”. Se știe că Benda mergea până acolo încât să condamne orice implicare socială a intelectualului: «cei mai mulți trăiesc astăzi cu totul altfel decât au trăit Descartes sau Spinoza: sunt căsătoriți, au copii, au posturi, se integrează în existența socială, lucru care nu mi se pare străin de caracterul „pragmatic” al doctrinei lor» – acest model de intelectual fiind, într-adevăr, greu de acceptat. Trebuie să înțelegem însă că teoria lui Benda, în afară de faptul că este o condamnare a „trădătorilor”, se vrea și un etalon, iar etalonul se referă, cu strictețe, la tagma intelectualilor. Caracterul distinct al acestei tagme se întemeiază anume pe respectarea unor standarde morale, etice și estetice înalte, de aceea nu i se poate cere lui Benda să ajusteze etalonul intelectual unui standard real. El este conștient și de natura celor pe care îi numește laici4, vorbind, la un moment dat, și despre o trădare a acestora, astfel încât înțelegem că o dublă trădare se produce atunci când rolurile sunt inversate:
„Se naște anarhie când cărturarul joacă rolul laicului, dar tot așa și când laicul acționează și vorbește ca un cărturar, când cei cărora le incumbă apărarea națiunii își mărturisesc crezul în abolirea granițelor, în dragostea universală sau în alte idealuri din sfera spiritului”.
Înțelegem, așadar, că teoria lui Benda se bazează pe respectarea separației dintre cărturari și laici, fără să condamne acțiunea în sine, atâta timp cât aceasta rămâne în zona de interes a celor investiți cu puterea de a o gestiona.
„Ordinea firească este deci următoarea: cărturarul, credincios misiunii sale, condamnă realismul statelor; acestea, la fel de credincioase menirii lor, îl silesc să bea cucută”.
Cărturarul trebuie să rămână la înalțimea condiției sale, indiferent dacă este sau nu agreat de laici. El este angajatul ideilor, nu al mulțimii. În aceste condiții, într-adevăr, e greu de înțeles cum se va realiza transferul de la conceptul de universalism la un modus vivendi universalist, respectând, în același timp, această separație, dar presupun că se contează pe o schimbare a mentalității mulțimii (indusă de cărturari) care, la rândul său, va forța mâna conducătorilor spre acțiuni conforme mentalității adoptate. Din acest punct de vedere, chiar dacă demersul bendian statuează dezinteresul absolut al activității intelectuale, proiectul în sine nu poate fi considerat utopic, chiar și din perspectivă realistă. Din aceeași perspectivă însă, rămâne fără răspuns nedumerirea legată de proveniența de dorit a guvernanților și a politicienilor: dacă nu cei mai culți și mai morali sunt cei care ar trebui să ne conducă, cine atunci?
Demersul lui Benda, deși, subliniez, nu își propune să răspundă la astfel de întrebări, le provoacă totuși. Alt filozof, mai puțin categoric, ba chiar realist, deși nu răspunde nici el direct la întrebare, susține, de asemenea, neimplicarea intelectualilor, explicând în ce fel această atitudine ar duce la progresul direct al statelor și ajutându-ne să vedem utilitatea imediată a ei. Mă refer aici la utilitaristul John Stuart Mill care nu este atât de radical încât să excludă menirea social-politică a intelectualului, considerând necesară, în schimb, excluderea implicarii intelectualului în aparatul de conducere, idee pe care o expune în Despre libertate (On Liberty). John Stuart Mill consideră că menirea conducerii se reduce la a guverna conform regulilor stabilite de comun acord cu cetățenii, aceasta fiind interesată în dezvoltarea spirituală a invizilor aflați sub cârmuirea sa. E de la sine înțeles că dezvoltarea spirituală a indivizilor va fi afectată, dacă intelectualul va fi pus în slujba statului sau a ideologiilor politice. El trebuie să rămână în rândurile mulțimii pentru ca libertatea de opinie să poată fi exercitată calitativ, consideră Mill, dar totuși să fie separat de aceasta – adaugă Benda, pentru că dacă Mill consideră că gândirea liberă este necesară pentru buna funcționare a statului, Benda consideră că gândirea liberă este necesară pentru buna funcționare a lumii. În ambele cazuri, avem nevoie de un intelectual dezangajat, dar în al doilea caz chiar mai mult decât în primul: dezangajat nu numai de exercitarea unei funcții publice, ci și de pasiunile mulțimii. Ambii filozofi, oricum, consideră că intelectualul trebuie să rămână liber pentru a analiza și critica orice ideologie sau conducere, dar la Benda analiza trebuie să pornească de la principiile morale universale despre justiție și adevăr. Așadar, raționalismul abstract al intelectualului, dacă ar să-i fie păstrat conținutul și forma elitiste, ar susține evoluția civilizației speciei ca întreg și ar tempera atât abuzurile conducătorilor, cât și pasiunile mulțimii.
La polul opus, chiar dacă am reuși să învingem războiul între națiuni sau clase, ralierea la romantismul pasional al mulțimii ar cataliza spiritul combativ (natural) al acesteia, ajungându-se la extrema periculoasă în care războiul va fi împins până la capăt, la nivel de specie:
«Ne-am putea gândi uneori că o asemenea tendință se va afirma progresiv și va face să începteze toate luptele dintre oameni; se va ajunge astfel la o „fraternitate universală”, numai că, departe de a anihila spiritul național cu poftele și trufiile lui, ea va fi, dimpotrivă, forma lui supremă, națiunea numindu-se Om, iar dușmanul – Dumnezeu. Și-atunci, înregimentată într-o imensă armată, într-o imensă uzină, nemaiștiind decât de eroisme, discipline și invenții, batjocorind orice act liber și dezinteresat, perfect hotărâtă să nu-și mai plaseze idealul dincolo de lumea reală și nemaiavând alt zeu decât pe sine însăși și bunul ei plac, omenirea va săvârși lucruri mari, va dobândi stăpânirea cu adevărat grandioasă a materiei înconjurătoare și conștiința cu adevărat voiosă a puterii și a măreției sale. Și istoria va zâmbi la gândul că Socrate și Isus Cristos au murit pentru această specie».
Ideea deificării speciei este reluată, în retorica contemporană, de către istoricul specializat în cercetarea conflictelor militare (!) medievale, Yuval Noah Harari, care, în cartea sa Homo Deus. A brief history of tomorrow, consideră că combaterea foametei, sărăciei și violenței ține de preocupările trecutului, iar pe agenda viitoare a omenirii întrezărește autozeificarea speciei. O specie atât de inteligentă încât a învățat să-și realizeze toate capriciile, nu-și poate refuza un și mai mare răsfăț, dacă și-l poate permite, tehnic; cu atât mai mult dacă acesta primește justificare și susținere morală.
Ce poate fi contrapus tendinței de divinizare a acestei atotputernice specii, adică de dez-umanizare a sa, dacă nu doar niște valori abstracte care cuprind în sine, totuși, rațiunea acesteia de a fi?
Editura: Humanitas
Colecția: 12 cărți despre lumea în care trăim
Traducerea: Gabriela Creția
Anul apariției: 2017
Nr. de pagini: 183
ISBN: 978-973-50-5860-9
Sursa foto: http://lafrancebyzantine.blogspot.com/
1 „Intelectual, iată un nume de proastă faimă ușor de caricaturizat și mereu gata să servească drept insultă.”
2 În 1894, un ofițer evreu din armata franceză,Alfred Dreyfus, a fost acuzat de vânzare a secretelor de stat Germaniei și a fost condamnat la detenție pe viață, pe Insula Diavolului. Atât dovezile, cât și motivele ce au determinat acuzarea erau discutabile, astfel încât cazul a generat o schismă, lungă de un deceniu, a societății franceze, în pro și anti-Dreyfus, mulți dintre ultimii fiind antisemiți. Profesori, scriitori și artiști, în frunte cu Émile Zola și al său faimos „J’accuse… !” au denunțat injustiția ce i s-a făcut căpitanului Dreyfus, acuzat de trădare. În 1906, căpitanul Dreyfus a fost reabilitat.
3 Action française – mișcare politică de dreapta, monarhistă și antirevoluționară, a cărui ideolog a fost Charles Maurras.
4 Prin ”laici” Julien Benda îi are în vedere pe cei care nu sunt intelectuali, „mase burgheze sau populare, regi, miniștri, conducători politici”.
