Umwelt este termenul care desemnează lumea în care viețuiește fiecare specie, așa cum este delimitată ea de simțurile de care dispune fiecare din aceste specii. Astfel, știm că sunt mirosuri pe care nu le putem simți, culori pe care nu le putem vedea, sunete pe care nu le putem auzi și, probabil, gânduri pe care nu le putem gândi. Pe de altă parte, Wittgenstein susținea că limitele vorbirii noastre sunt limitele lumii noastre. Nu știm care este spațiul de care dispunem, ca specie, între aceste două tipuri de limitări, a gândurilor și a exprimării acestora (vorbirea), dar știm că suntem o specie aventuroasă (dacă ținem cont de arealul de răspândire în contrast cu scurta noastră istorie), iar literatura absurdului este, poate, o încercare de forțare a acestor limite sau, cel puțin, de dibuire a gardului care ne împrejmuiește. Însă, asemenea copilului care are nevoie de un suport, un punct de plecare dinspre care să se aventureze spre necunoscut, acest fel de literatură înainte de a fi o extensie a realității, este, într-o anumită măsură, o oglindă a ei.

Am sesizat aceste două ipostaze și în romanul aberantastic al lui Liviu Drugă, Jurnalul unui căpcăun român, dar, fiind întotdeauna mai puțin interesată de alegoriile pe care le încorporează, firesc, orice text de acest fel, nu pot să le trec totuși cu vederea, astfel că le voi trece în revistă, pentru a mă ocupa, ulterior, de acea curioasă și provocatoare extensie a realității, de care vorbeam mai sus.

Aluziile sunt transparente și, atât cât pot vedea eu, dintr-o margine a spațiului românesc, ni se prezintă, prin intermediul însemnărilor unui căpcăun care vede lumea altfel decât oamenii (o subliniere a obiectivității implicite a acestuia), o frescă a vieții social-politice românești. Nimic nu exprimă mai bine versatilitatea vieții politice, atât de aici, cât și de pe aiurea, decât imaginea unei sexualități debordante, abuzive și chiar ridicol-dramatice până la nivelul în care se șterge conturul dintre râs și plâns. Astfel, orgia sexuală din biroul prim-ministrului al cărui consimțământ rămâne neelucidat, care a suscitat (citește excitat) imaginația colectivă, degenerează în intenția opoziției, susținută politic și social, dar și plagiată oportunist de liderii de la putere, de a castra (mai întâi chimic, dar, mai apoi, într-o demonstrație stupidă de dedicație absolută, și fizic) politicienii. Tentativele de declanșare și susținere a freneziei populare sunt încredințate celui mai eficient instrument de manipulare mass-media, care mimează paroxismul social prin titlurile din benzile rulante ce însoțesc transmisiunile în direct, dar ale căror eșec este surprins de liniștea predominantă a străzilor, întreruptă doar fulgurant de spiritele mai sensibile la vibrațiile presei. Curioasă este și urmărirea evoluției acestui efect asupra societății: de la o mișcare intensă a maselor, însoțită de o preluare a obiceiurilor clasei politice în plină stradă, până la o acalmie contrastantă a străzilor față de zbuciumul evenimentelor, liniște care poate trimite fie la imunitatea pe care o obține societatea față de politic, fie la indiferența care poate fi combătută doar printr-o nouă senzație, fie, așa cum am interceptat-o eu, la „orbirea” saramagiană din Eseu despre luciditate, expresie a disprețului față de contorsiunile amăgitoare ale vieții politice. Devenirea politică a țării este anticipată cu vioiciune de către căpcăun, în jurnalul său:

«După discursul candidatului, patriotismul s-a aprins iar în inimile românilor. Milioane demonstra extaziați. O idee revoluționară! Corect, așa e: România urmează să fie prima țară condusă de eunuci. Râd și acum când scriu. Cu eunucii de pază,  România poate deveni chiar un mare harem… Cine știe ce „sultan” se va folosi de tâmpenia asta…».

Aluzia la transformarea societății, de către politicieni, prin intermediul mass-mediei, din subiect de decizie în obiect de manipulare, este întreținută de transformarea paralelă a secretarei Renata, din om în ființă zburătoare (harpie), apoi în obiect (imprimantă multifuncțională), care însă își menține regretele și dorurile umane (nu mai are orgasm, o paralelă reușită cu imunitatea mulțimii la noutățile senzaționale din politic).

Scurta introducere în cursul subiectului pe care am făcut-o îmi permite, acum, să subliniez contrastul izbitor și înduioșător dintre obscenitatea vieții publice și dragostea pură a căpcăunului pentru iubita sa. Nici un aspect sexual nu este amintit în legătură cu această dragoste, ea fiind descrisă doar de o tandră rutină conjugală: consumul cafelei la balcon, înșiratul rufelor spălate, plimbări cu liftul, discuții despre piese de teatru, unica amintire a apropierii fizice, care accentuează candoarea puerilă a sentimentelor căpcăunului, este atingerea de mână, amintire recurentă evocată, de fiecare dată, cu apetitul reînnoit al copilului pentru povestea preferată.

Nu-mi îngădui să judec estetica romanului decât în măsura în care înțeleg că abundența de epitete și metafore cu tentă sexuală pun în valoare contrastul dintre lumea oamenilor, pe care acestea o descriu, și lumea căpcăunului, a cărui dragoste (pentru iubita fără identitate), bunătate (salvarea lui Nuțu) și speranță (pornirea în căutarea iubitei fără să aibă nici un indiciu) sunt ilustrate într-un registru despuiat de grotesc. Cu atât mai interesant acest contrast cu cât aceste calități sunt atribuite unui personaj cu aură negativă în imaginarul colectiv, căpcăunul cel rău și urât, cu intenția vădită de a sublinia ideea că noi, oamenii, vedem lumea printr-o oglindă strâmbă (doar căpcăunii au patru ochi și văd mai mult și mai bine) și o transformare ne-ar trece de partea frumoasă a lumii.

Probabil ar merita să fie menționată și setea autentică de putere sexuală a vecinei/vecinului căpcăunului care recurge, în acest scop, la o schimbare repetată de gen, în antiteză cu setea de putere politică a demnitarilor care folosesc sexul doar ca instrument de ațâțare a maselor, dar mă grăbesc să trec la aspectul cel mai fructuos și interesant pentru mine al prozei absurdului, cel de extensie a realității.

Aducerea în discuție a acestui aspect nu permite analiza (atât de dragă mie), nici sinteza, binevenită în cazul șirurilor logice, ba chiar și judecata estetică este, oarecum, săracă în repere, și doar folosirea lui drept pistă pentru călătoria imaginației mi se pare potrivită și îndreptățită.

Sub auspiciile acestui context diferențiat, reamintesc transformarea Renatei din subiect în obiect. Văzută din perspectivă umană, aceasta este una dureroasă pentru Renata, dezumanizarea intenționată până la un punct degenerând în schimbarea aparent definitivă, ireversibilă, dar în care totuși putem distinge urmele umanului – regretele și nostalgiile Renatei, precum și generozitatea ei neașteptată sunt profund umane (atât de umane acum, când este un obiect, în opoziție cu senzațiile pur fizice ce o dominau atunci când era om – plăcerea, orgasmul), dar nu o salvează de la transformare ci doar, poate, o reinventează în ochii proprii, ai căpcăunului și ai cititorilor. Însă transformarea în sine, separată de aura psiho-emoțională și de alegoria care se impun orizontului nostru omenesc, are un uriaș potențial imaginar. Aceasta poate reactualiza interogările asupra contribuției umane la evoluția sistemelor de inteligență artificială și, în contextul acestei contribuții, eventualitatea unei contra-transformări, din inteligență pur rațională într-o combinație dintre aceasta și inteligența emoțională. Unde se poate (și se poate oare?) opri influența omului, ca creator, asupra creației sale? Cât de umană poate deveni o multifuncțională care deja pare să-ți anticipeze și satisfacă dorințele? Este posibil oare un schimb de roluri între lucruri și oameni? Și în care punct vom face schimbul reciproc de ștafetă? Și iar, în virtutea limitelor despre care vorbea Wittgenstein, eu vorbesc mai ușor despre rezultat decât despre transformarea însăși. Dacă  am putea sesiza subtilele etape ale acestei transformări, am regândi, oare, condiția și țelurile noastre în această lume? Confruntați cu senzația fizică și psihică a schimbării care ne acaparează, cât am fi dispuși să cedăm din ceea ce ne caracterizează ca specie unor aparate? S-ar mai naște vreun Pinocchio în lumea noastră, a oamenilor?

Relația Creator – Creație este însă mai evident pusă în lumină în alte părți ale romanului: cele în care autorul, Liviu Drugă, devine personaj, un scriitor ce se bucură de o anumită celebritate printre programele soft și printre pinguinii imperiali și care, la un moment dat, este furat de către unul din personajele cărții de față. Imersiunea lumii creatorului în lumea creată de el, până la ștergerea contururilor dintre ele și diluarea totală, nu este oare o încercare de depășire a acelui umwelt limitator? Poate că „refugiul în creație” nu este o fugă de realitate, ci o tentativă de depășire a condiției limitate a omului real.Îmi  permit să-l văd pe Creator transformat, asemeni zeilor, într-un personaj al lumii create de el însuși, plimbându-se printre alte personaje și schimbându-le soarta sau poate lăsându-se, la rândul său, în voia poveștii, până când devine imposibil de delimitat actul creației de creator, precum și de distins cine pe cine plăsmuiește.“Nu se știe niciodată cum acționează un personaj confruntat cu autorul lui”, ne spune autorul, cu atât mai mult când cei doi sunt una și aceeași persoană.

Reamintesc că speculațiile mele nu sunt interpretări, ci o formă de visare pe care țesătura romanului o îngăduie sau poate chiar o provoacă. Posibilități infinite în acest sens ne oferă, fără îndoială, cel mai misterios personaj al romanului, iubita căpcăunului, iubita fără nume, fără înfățișare,  fără conturi pe rețele de socializare, așadar, fără identitate. Iubita căpcăunului nu este un om, ci o strângere de mână, este plimbare cu liftul, discuții despre piese de teatru, este întinsul rufelor și consumul cafelei la balcon. De fapt, toate iubitele și iubiții din lume sunt o relație, nu un om. Nu ne îndrăgostim oare de relația pe care o construim, de micile de detalii ale lumii create de noi, de rutina sau zbuciumul vieții în doi? Iar după plecarea iubitelor și iubiților, lumea aceasta are o existență independentă, pe care o poți păstra oricât îți dorești, doar pentru tine. Iubim o relație, o formă de existență separată de persoana cu care ai creat-o, nu în zadar, mult timp după o despărțire, în lipsa iubitului sau iubitei, prietenii te sfătuiesc să „te eliberezi de el/ea”, căci nu persoana te cucerește, ci relația pe care ai avut-o cu ea. De asta se întâmplă ca la revenirea sau reîntîlnirea persoanei  să nu o mai recunoști, până nu este reactivată Relația. Cât de absurdă este ideea că faci dragoste cu o Relație? Poate nu prea absurdă, îndeajuns de frumoasă însă.

Nu știu dacă Creația și Iubirea sunt mijloacele perfecte de evadare din această lume, dar se pare că ele ne tentează cel mai mult. Poate că ne rămân niște amintiri din cealaltă lume, într-un cotlon dosit al subconștientului, care ne sugerează, iar și iar, că asta este calea, oricât de aberantastic ar suna.

Jurnalul unui căpcăun român de Liviu Drugă

Editura: PARALELA 45

Colecția: Avanpost

Anul apariției: 2020

Nr. de pagini: 224

ISBN: 978-973-47-3151-0

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Share.

About Author

Avatar photo

Unii spun că, citind mereu, fug de realitate. Eu zic că numai citind ajungi să înțelegi realitatea. Cărțile au știut să-mi explice spectacolul lumii, de la particulele elementare la relațiile dintre oameni, și au încă atâtea să-mi spună... Prefer cărțile de popularizare a științei, dar citesc cu drag și istorie, biografii, beletristică, iar uneori, dacă n-am altceva sub mână, citesc și afișele lipite pe pereți sau în stații, pentru că așa am știut să-mi umplu orice clipă liberă - cu ceva de citit. A scrie despre cărți mi se pare la fel de firesc ca și a expira aerul inspirat, e parte a unui singur proces și o tratez ca atare.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura