Pe Radu Micu îl știu de mulți ani. E actor, joacă mult film, dar și în producțiile Teatrului Excelsior din București. Carismatic și talentat, deopotrivă profesionist de vârf, Radu Micu încă mai are multe de spus. Surprinde prin fiecare nouă apariției, dar de această dată recunosc că m-a surprins total. Noul lui proiect n-are aproape nimic de-a face cu actoria. Doar tovarășii de echipă! Despre „Rețete povestite” și colegii de proiect aflați dacă din cele ce urmează.
Urmăresc foarte puține persoane pe facebook în mod constant. Tu ești una dintre ele și fac asta mai ales de când ai început să pui tot felul de fotografii cu detalii gastronomice: mirodenii amestecate în combinații cel puțin surprinzătoare, savori culinare demne de cartea de bucate a bunicii, culori care te îmbie pur și simplu să mănânci cu poftă. De unde pasiunea ta pentru gătit?
Cred că totul a început cu taică-miu, de când mergeam cu el la vânătoare sau la pescuit. Asistam la tot felul de mâncăruri făcute la foc de lemne ce provocau tot felul de stări olfactive. Ulterior, când am crescut și m-am trezit singur în București, mi-am dat seama că gătitul îmi oferea o liniște, iar aromele din camera de cămin a UNATC-ului îmi ofereau căldura și siguranța căminului de la 400 de km, de la Iași. Adică, mai pe scurt, pasiune mea s-a născut din nevoie.
Zilele trecute am aflat că fotografiile acestea sunt detalii dintr-un proiect aparte: Rețete Povestite. Aparent, un nou loc unde aflăm rețete de mâncăruri. De fapt, am impresia că e un proiect aflat de antropologie culturală, mâncărurile și pregătirea acestora sunt, pe fond, parte dintr-un mod de viață specific. Mi-ați adus aminte de Radu Anton Roman și peregrinările lui prin țară. Tu și ai tăi tovarăși de unde vă inspirați?
Zona de inspirație e foarte mult bazată pe cărți, încercăm să dăm de rețete cât mai vechi, din zona Moldovei sau din cea a Țării Românești, în principiu din orice zonă a României actuale. E destul de dificil, deoarece noi nu am avut o istorie scrisă foarte mare, istoria tiparului pe aceste teritorii fiind doar de pe la 1500, iar majoritatea tiparelor erau bisericești. Am fost fascinat când am aflat de aceste gusturi ce au fost prinse în scris pentru prima data la 1841 și m-am gândit că ar fi frumos (fiindcă tot l-ați menționat pe Radu Anton Roman) să dăruiesc această experiență și altora, măcar vizual. În felul acesta sper ca tânăra generație să înțeleagă că mâncarea tradițională românească este, de fapt, doar un moment în care se află țara, spune ceva despre timpul respectiv.
Fiindcă am pomenit de tovarăși, hai să povestim despre ei. Mi se pare mie, sau niciunul dintre voi nu e „de meserie” (adică bucătar or modernul chief)?
Așa e, niciunul din noi nu e de meserie, dar nu cred că asta are o mare imprtanță. Experiența pe care am acumulat-o în 20 de ani de joaca în bucătarie îmi oferă o înțelegere a rețetelor ce mă face să cred că nu greșesc ceva fundamental. Și, oricum, ca în orice călătorie inițiatică, mai important este drumul decât destinația.
Un proiect exclusiv online sau vreți să aveți și întâlniri cu cititorii, degustări sau, pur și simplu, agape în sensul clasic al termenului?
Într-o lume ideală, în care totul merge minunat și toate lucrurile se leagă, ne-ar face mare plăcere să avem acest gen de întâlniri. Spun asta pentru că, în timpul celor câtorva zile de filmare, în care noi stăm doar în locație și mâncăm doar ceea ce gătim, avem parte de o călătorie în timp, prin intermediul aromelor. A fost atât de puternică experiența senzorială, încât ne-am bucura să o împărtășim și cu publicul care ne va urmări călătoria. Cât despre agapă, cu siguranță vom face una, deoarece am fost amenințați de prietenii noștri că altfel ne șterg din telefon. 🙂
„Suntem ceea ce mâncăm!” Ești de acord?
Absolut! Și aici e fain că suntem de-acord și carnivorii și vegetarienii.
Care e diferența dintre un gurmand și un degustător? Voi ce vreți să cultivați la cei pe care-i provocați să vă caute: bunul gust, întoarcerea spre origini, să acorde importanța cuvenită siestei?
La prima întrebare nu știu ce să răspund acum, dar pot găsi o asemănare, ambii apreciază lucrurile de calitate. Ceea ce îmi place să cred despre mine și colegii cu care sunt implicat în acest proiect, actorul Bogdan Albulescu și regizorul Cătălin Bugean.
Nu știu dacă termenul a provoca este cel după care ne ghidăm noi, mai degrabă cred că vrem să aducem aminte de niște vremuri în care timpul avea altă valoare. Dacă oamenii vor vedea că poți merge la un gratar și fără să mănânci doar clasica ceafă de porc și nelipsiții mititei, asta ne-ar face tare bucuroși. Oricând ar putea face o budincă de carne absolut delicioasă și ca desert un Lapte zburat, ce te poartă în al nouălea cer. Toate la foc de lemne, ceea ce în această situație devine ingredient.
Nu-mi plac proiectele pornite în trombă și care apun în plină glorie. Rețete povestite are șanse să facă istorie?
La această întrebare, oricât de optimist aș fi eu, nu cred că poate răspunde decât timpul. În acest proiect sunt multe atuuri ce par a-l face de viitor, dar piața este atât de mare, încât nu există o certitudine. Ceea ce știu cu siguranță este că toată echipa din spatele acestui proiect a început să lucreze la el din convingerea că există posibilitatea unei călătorii foarte frumoase.
Câteva întrebări-fulger:
Care e ingredientul nelipsit din bucătăria ta?
Sarea.
Când ai descoperit plăcerea de a mânca?
Cred că odată cu laptele de mamă.
Mănânci mult la o singură masă sau preferi gustările frugale?
Nu mănânc mult, dar îmi place să fie bună.
Îți place tovărășia la masă sau solitudinea?
Clar tovărășia. Altfel, e trist.
Deguști sau te înfrupți de-a dreptul?
Degust. Cred că așa am reușit să am 70 de kg.
Când ai fost ultima oară la restaurant?
Din întâmplare ieri. Dacă nu îmi place mâncarea, stau în liniște să mă gândesc ce aș schimba ca să îi dau gust (lucru care s-a și întamplat).
Ce preferi – să prepari diverse feluri de mâncare sau dulciuri?
Și una și alta.
Rețeta ta de pâine de casă se bazează pe…
Soția mea! 🙂 Nu fac pâine. Brutăria este o altă zonă!
