(Stră stră…) Nepoata lui Dostoievski şi posedaţii carpato-danubiano-pontici

Dacă Thoreau are un nepot… literar pe meleagurile noastre, fiinţă complex-instituţională, de ce nu ne-am gândi, gândul… plecând de la „gândirea” care a proiectat romanul Sindromul Stavroghin, mintea Alinei Pavelescu, că scriitoarea ar avea, măcar mistic, un grad de rudenie (bine, spirituală, e clar!) cu autorul Demonilor!

De unde Alina Pavelescu propune moto-ul:

„Mă tem pentru dumneavoastră, spuse Tihon aproape timid.

– Vă temeţi că nu pot să rezist? Că nu voi putea suporta ura lor?

– Nu, nu numai ura lor.

– Dar ce altceva?

– Râsul lor.”

Cert este că atmosfera de început a „Posedaţilor” (celălalt nume folosit pentru romanul clasicului rus), cu acel umor aproape caragialesc (despre cum se metamorfozează acest umor în disperarea cea mai profundă asupra condiţiei umane politizate nu este cazul să scriu aici!), este transferată, mai ceva ca vina sau alte sentimente din sindromul Stockholm, firesc, împletindu-se, scenaristico-dramatizat, cu atmosfera din „A fost sau n-a fost”, Vasluiul lui Corneliu Porumboiu fiind înlocuit cu orăşelul S., de undeva dintr-o „altă” margine de ţară!

„A fost sau n-a fost” se pune însă în formula „A fost aşa sau aşa”, cititorul urmând să mediteze, după întreaga lectură a textului, şi la altă carte a rusului, Crimă şi pedeapsă! Mult timp însă, acest Vişinescu literaturizat, personajul principal, Septimiu Făcăleanu, ieşit la pensie ca plutonier în Miliţia penitenciarelor, este prezentat dintr-o anumită perspectivă, ba chiar, la un moment dat, chiar nu înţelegi de ce ar trebui să-l compari cu Vişinescu şi alţii ca el, de fapt el nici nu prea apucase deţinuţii politici, era unul dintre gardienii „cu faţa umană” la propriu, dar o scenă dinspre final te va repoziţiona atitudinal, deznodământul fiind altfel acceptat.

Dacă tot aminteam de o hermeneutică prin prismă cinematografică, cartea este şi o satiră a fenomenului televiziunilor româneşti, mass media în general, care au cultivat şi ele impostura într-un mod epidemic, tot se face trimitere şi la o epidemie de pocăinţă, tratată aproape kafkian!

În altă ordine de idei, este o demonstraţie savuroasă că omul este lup pentru om indiferent de regim politic, din galeria personajelor, multe antologice, de o răutate monstruoasă, remarcându-se, vorba vine, ofiţerul de miliţie Obeadă, Verhovenski al Alinei Pavelescu, şi Eugen, şeful de la publicaţia provincială „Fereastra democraţiei”… „Specimenele” de drept comun, ca să spunem aşa, cu care facem cunoştinţă, în puşcărie, unele şi ele remarcabile, precum Bivolul (scena automutilării sale este cutremurătoare!) ori fraţii Gologan, ne aduc aminte, în paginile rezervate întâmplărilor din penitenciar în timpul Revoluţiei de la 1989, şi de altă carte a lui Dostoievski, Amintiri din Casa Morţilor!

Dar parcă toate aceste personaje interlope sunt în umbra lui Fane Burtă, „bodygard-ul” lui Făcăleanu, un fel de Piedone pe dos (Piedone era comisar, deh! Mă refer la personajul de film italian, deşi, în ultimă instanţă, era cam sec şi previzibil, spre deosebire personajul Alinei.), care intră în scenă cam aşa, „neavând el timp de greţuri de-astea de stilist”:

„Mare, negru, ras în cap şi plin de cicatrice ca un câine de lupte, Fane Burtă pătrunse în apartament zornăind din toate cele o sută treizeci de kilograme ale sale. De când i se năzărise că fostul gardian avea nevoie de serviciile lui de pază, nu mai umbla decât înarmat, cu ditamai bâta de baseball proptită la cingătoare şi pieptul imens, de pârnăiaş încercat, înfăşurat într-o pereche de lanţuri zornăitoare, prevăzute ici-colo cu nişte ţepi ameninţători. Dracu’ ştia cum făcuse rost de ele şi mai ales la ce i-ar fi putut servi, însă Septimiu nu avea cum să nege că se asortau de minune la boxul aninat de degetele de la mâna dreaptă şi la cei trei cercei din nasul borcănat. Ca să nu mai vorbim că scoteau şi un inconfundabil zgomot de efect.

– Haoleu, şefule, iar îmi dai palpitaţii? Dă douăj’dă minute dau bip ca prostu’ la poarta lu’ matale, credeam că ai mierlit-o dă unu’ singur p-acilea! Să zici mersi că nu ţi-am dărâmat uşa, zece secunde să mai fi stat şi să moară mama mea dacă nu-ţi băgam levieru-n clanţă!” (p.27)

În fapt, el chiar are… stil, stilul lui, scriitoarea îl prinde bine, ca tipologie, el are sindromul Stockholm sui generis, tot am amintit de el, poate este chiar cel mai simpatic stockholmist din literatura de gen; la fel în cazul Silviei, moderatoarea TV tip, personaj oarecum secundar, care apare totuşi în două scene cheie, cea a falsei confruntări televizate dintre un torţionar, interpretat fără sens şi oarecum cu altă voie (voia Sfintei Pocăinţe!) de Făcăleanu, şi trei supravieţuitori deţinuţi politici (toţi văd farsa, dar o acceptă, aşa cum se întâmplă în România de aproape, iată, un obsedant… secol!) şi scena întâlnirii cu o fostă colegă, Adelina, personajul principal feminin, a cărei percepţie asupra lumii este poate cea mai pronunţat exprimată (Cum este „Lumea Sophiei”, aşa ar putea fi şi, păstrând proporţiile filosofice, „Lumea Adelinei”, la paginile 83, 84, 138-139, 140, 172!), deşi există şi „Lumea lui Fane” (p.63):

„Domnul Miron (nota Bookhub.ro: jurnalist şi el) înţelesese de mult că, în mintea lui Fane Burtă, ierarhiile lumeşti, văzute şi nevăzute, erau la fel de fin compartimentate ca la Sfântul Augustin şi la fel de plastic exprimate ca la fostul lui locotenent din armată, Vrăbiuţă. Pentru Vrăbiuţă, umanitatea cât de cât numărabilă se împărţea în şefi, şefuţi şi şefi futuţi, idee pe care părea să o împărtăşească şi Fane, numai că acesta o rafinase adăugându-i un limb mai elevat, cel al boşilor, oameni aleşi în adevăratul înţeles al cuvântului. Doar ei au privilegiul de a fi făcători de istorie, fireşte, nu chiar de capul lor, ci dacă obţin în prealabil bunăvoinţa şefului absolut, bosul boşilor, un fel de tată mafiot al tuturora. La bosul boşilor nu e demn să ajungă orice gherţoi, de aceea, dacă reuşeşti să ai o relaţie oarecare cu el, nu poţi fi altfel decât ales. Restul muritorilor, cei care n-a avut norocul să se aleagă boşi sau cel puţin ceva şefuţi, se scaldă ca viermii de fidea în marea supă universală. Nici nu merită să-i mai numeri, singura lor şansă la o existenţă demnă de consemnat fiind să se facă „borfaşi”, adică să încerce măcar o dată în viaţă să-şi transceandă condiţia de tristă normalitate. Cu alte cuvinte, nu se putuse abţine domnul Miron să nu tragă concluzia finală a filosofiei lui Fane, dacă ajungi borfaş înseamnă pur şi simplu că ţi-ai exercitat singura formă de liber arbitru ce ţi-a fost îngăduită de bosul boşilor, atunci când a decis să te naşti limbric.” (p.63)

Vrând, nevrând, în acest spaţiu, Fane Burtă (şi lumea lui) ne-a cam sufocat/posedat, deşi lui Septimiu şi Adelinei ar fi trebuit să le acordăm mult mai multe… cuvinte, citate. Adelina, vag înrudită cu Ţumpi a lui Stelian Tănase, din „Partida de vânătoare” (cel puţin atunci când intră şi ea în scenă: „După trei ani de Fereastra democraţiei, încă nu se dumirise dacă tot ce i se întâmpla acolo, zi după zi, era pe bune sau era o halucinaţie. Ori poate vreo vrăjitoare glumeaţă o pedepsise astfel pentru cine ştie ce vină, reală sau imaginară, aruncând-o în cea mai absurdă lume pe care o putuse înjgheba la repezeală. (…) mica societate de apucaţi din jurul lui Eugen se înmulţea în progresie geometrică şi de când fiecare dintre ei, aproape fără excepţie, o preţăluia cu ochi expert ca să ajungă la aceeaşi concluzie: fata e retardată, bine măcar că e inofensivă.” (p.15)

De fapt, pe Septimiu (onomastic vorbind, exagerând evident, să fie vreo legătură cu cântecul „Seven Churches”, al formaţiei „Possessed”, invocat la un moment dat?) îl vedem oarecum, mult timp, prin mintea inocentă (zic eu încercând să-şi păstreze candoarea) a Adelinei: „Cine altcineva ar mai fi fost în stare să vadă în bătrânelul ridicol, cu manii de scriitor ratat, un erou tragic, un personaj iluminat de flama misticismului, scoborât în colbul din S. direct din cărţile lui Dostoievski?” (p.39)

Desigur, „cu lacrimi şi sânge se scrie istoria adevărată” (p.17), după opinia lui Eugen, „şmecher mare, pervers ca un cotoi” (după cum îl caracterizează un personaj cu un tricou cu cap de mort care apare, simbolic sau nu, în ultima parte a cărţii; nu spun mai multe deoarece ar fi spoiler!), literatura poate avea rolul ei în această demascare, Alina Pavelescu a ales o soluţie fericită, zic eu, din a aborda neconformist, inteligent, dezinvolt, ironic şi poate şi auto-ironic un subiect care a prins ceva timp ora de vârf a ştirilor: descoperirea şi redescoperirea unor criminali ai Vechiului Regim, dând Râsului ceea ce este al lui în lupta cu Răul absolut. Este şi… commedia dell’arte, dar nu improvizaţie de tip jazz. (comentează în emisiune Adelina: „…iar cei de acasă – care cel mai adesea nu înţeleg nimic din ceea ce văd – se uită la domniile voastre aşa cum s-ar uita… nu, nu la un film de groază, pur şi simplu la o comedie. (Nota bookhub.ro: Este un fragment din singura emisiune în direct la care a participat Făcăleanu, cea cu confruntarea!),

– Nu vă înţeleg, deci dumneavoastră ne spuneţi că am fi complicii celor ce fac din suferinţa umană un spectacol ieftin?

– Exact! Şi nu doar din suferinţă sau din mizerie, ci mai ales din frică. Poate că oamenii ca domnul Septimiu îşi ascund bine frica în spatele orgoliilor sau poate că nouă nu ne vine să credem că şi lor le e frică. Şi totuşi, le e. Le e atât de frică să nu rămână pe drumul ispăşirii singuri, încât nici un oprobriu, nicio piatră, nici un scuipat nu-i poate face să intre la loc în văgăună. Acolo unde n-ar mai fi decât ei cu ei. Cu vinile lor.

– Şi totuşi, despre ce oprobriu vorbim? Spuneţi că lumea se uită la ei şi râde? Păi asta, duduie, e o insultă pentru noi, ceilalţi…

– Ba nu, nu e! E cealaltă pedeapsă de care se tem. Poate că, din acest punct de vedere, dumneavoastră, victimele, nici n-aţi greşit prea mult venind aici. Sigur, telespectatorii vă iau la pachet, râd şi se amuză la fel de tare de toate personajele comediei. Dar ce răzbunare mai mare v-aţi putea oferi decât să vă vedeţi călăul ţintuit fără milă în chingile unui hohot de râs, incapabil să fugă din calea lui, fiindcă nu se poate hotărî de ce anume se teme mai tare: de ridicol sau de singurătatea vinovăţiei?” (p.158-159)), scriitoarea îmbină satira cu abordarea cât se poate de serioasă, dar nu crispată, reflectarea finală fiind aceea a unei drame care poate curta tragedia, dacă omenirea ar mai crede cum trebuie într-un anumit tip de sacru. Dar când trebuie să-ţi iubeşti duşmanul…

Schimbarea de look a Adelinei, înainte de participarea la emisiunea de unde am citat fragmente mai sus, amintind de aceea a şoferului de taxi din filmul lui Scorsese, nu este deloc întâmplătoare. În „culorile războiului” sau măcar cu lacrimile colorate, jurnalista face o alegere, ceea ce şi trebuie când începi să sfidezi Răutatea care deseori îi convine să mimeze Nebunia şi să o administreze pentru un profit dătător de fiori.

Scriam mai sus de o anume savoare a cărţii, datorată şi unui aspect proustian, măcar parţial: ne aduce aminte tuturor că viaţa (unei anumite generaţii sau a anumitor generaţii) este ca o cofetărie de tip „Garofiţa”, unde, parafrazând un „Forrest Gump”, nu ştii ce surprize ascund prăjiturile, iar cartea, dintr-o perspectivă aproape finală (şi de… instalaţie de artă), este o amandină strivită de un disc de vinil aruncat de o muză a istoriei care devine din când în când isterică, chemând toţi demonii râpelor la un concert unde se urlă din toţii rărunchii „Fallen Angel”, a aceeaşi formaţii „Possessed”. Versuri din această melodie încheie cartea:

Flames of fury burning hot

Glowing in his eyes

Down below forever rot

Until his soul can rise.

La ce demoni fac aluzie veţi descoperi lecturând un nou capitol din ceea ce Bataille numea „Literatura şi răul”, într-o carte de referinţă, numai de unii uitată.

Zice Silvia:

„- Bre, şefu’, io zic că are dreptate Adelina. Că lumea nu se-mparte în buni şi răi, să-mparte în dăştepţi şi proşti.” (p.172) Fane, în zilele Revoluţiei, exemplifică: „Revoluţia e pentru dăştepţi!” (p.101) Obeadă, în scena fatală, una dintre ele, îşi revendică titlul de deştept maxim: „N-aveţi voi cum să fiţi mai deştepţi ca mine, eu am făcut şcoala de miliţie pe bune, nu pe nasturi ca alţii.” (p.171) Obeadă, care, ca atâţia birocraţi ai zilelor noastre (şi din totdeauna) „nu ştia nici măcar să respire într-o lume în care nimeni nu pândea greşelile nimănui, nimeni nu strivea pe nimeni, nimeni nu avea drept de viaţă şi de moarte asupra altora.” (p.24)

Ar mai fi multe de spus despre acest roman în care pocăinţa ne apare ca o formă de perversiune, dar să încheiem cu un alt portret, cel al lui Septimiu, văzut de acelaşi nemuritor Fane Burtă (a, parcă nu am spus, îi fusese gardian la propriu; acum se inversaseră rolurile):

„Săracu’ şefu’, ce-a fost şi ce-a ajuns! Nici măcar amintirea bărbatului falnic care era odată n-o mai zăreşti prin ochii înceţoşaţi. Un moşulache diliu, vorbeşte singur cu Maica Domnului şi cu păsărelele din capul pleşuv, vai de sufletul şi de soarta lui. Păi, când era el om întreg, numai să fi intrat în celulă cu bulanul la brâu şi cu privirea aia de Jackie Chan şi nu mai sufla muscă printre puşcăriaşi! Ce ţi-e şi cu viaţa omului, azi eşti falnic ca bradul, mâine te storceşti ca o pătlăgică-n drum.” (p.29)

Bref, cum ar zice Eugen: