Simona Antonescu: “Acum ştiu exact cum s-a simţit Cenuşăreasa…”

A câștigat Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească pe anul 2014 și a intrat pe piața literară cu o poveste fermecătoare, “Fotograful Curţii Regale” (recenzia cărţii – aici). Simona Antonescu nu este (încă) un nume, dar calitatea scriiturii din prima sa carte o îndreptăţeşte să spere la mulţi cititori. Pentru BookHUB, a vorbit despre emoţia debutului şi a dezvăluit secrete din “bucătăria” sa de scriitoare.

• Vorbim despre un debut dincolo de 40 de ani. De ce nu mai devreme? Au mai fost încercări?
• Când eram copil visam două lucruri: să am copii şi să scriu cărţi. În această ordine. În liceu începusem vreo trei romane. Ca şi în cazul Fotografului Curţii Regale, nici acelora nu le ştiam sfârşitul dinainte. Mi se pare important să nu-ţi limitezi personajele, pentru că, de la un punct încolo, ele încep să aibă propria lor viaţă şi uneori îşi surprind autorul cu acţiunile, cu deciziile lor. De-a lungul vremii am ţinut, ca tot românul, jurnale. Pentru fiul meu am scris, la vremea respectivă, poveşti. Cam acestea au fost toate încercările. Cu poveştile am ajuns chiar până la nişte edituri care s-au arătat interesate, dar traversam o perioadă în care a trebuit să fac alegeri. Am ales copilul şi am sperat ca scrisul să mă ierte şi să mă aştepte. Înţeleg că m-a iertat, de vreme ce este astăzi atât de generos cu mine.

• Vă imaginaţi în vreun fel debutul?
• Aveam vreo trei planuri pentru pragul acesta. Planul A era să trimit manuscrisul la primele cinci edituri, cele mai mari. Dacă nu aş fi primit răspunsuri favorabile de la niciuna dintre acestea, treceam la planul B: aş fi trimis manuscrisul la următoarele cinci edituri, ceva mai mici. Dacă nici de la acestea nu aş fi primit răspunsurile dorite, urma planul C: aş fi căutat site-uri de self publishing. Din fericire, am rămas la planul A. Îmi imaginam că voi reuşi cu planul B. Uneori, când ploua afară, mă vedeam ajungând şi la planul C.

• Ştiu că „Fotograful” este încă în perioada în care ajunge la cititori, urmează să i se „însceneze” câteva evenimente, însă sunt curios să aflu cum trăiţi lunile acestea, de după publicare. Cum s-au schimbat emoţiile de la anunţarea câştigătoarei Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească?
• Trăiesc un vis. Acum ştiu exact cum s-a simţit Cenuşăreasa când dovleacul s-a preschimbat în caleaşcă iar încălţările ei rupte au devenit condurii de argint. Atunci când am aflat că Fotograful a câştigat concursul Editurii Cartea Românească am trăit exact acelaşi sentiment ca atunci când am auzit: „e băiat!”. Se năştea, chiar se năştea cu adevărat! Am avut nevoie de câteva zile ca să-mi revin din buimăceală. Prietenii şi familia se bucurau în jurul meu, iar mie mi se părea că dacă facem gălăgie prea mare ne trezim cu toţii din vis. Astăzi dau interviuri şi în jurul meu se plănuiesc lansări, este o atmosferă care a trezit din nou în mine responsabilităţi materne: acest nou „copil” are nevoie de mine cu picioarele pe pământ, stăpână pe situaţie şi nu buimăcită de împlinirea unui vis vechi de… nişte zeci de ani. Încerc să mă adun.

• Cât aţi muncit la această carte şi cum v-aţi gândit să vă înscrieţi în concursul de la Editura Cartea Românească? De ce la concurs şi nu la o editură mică, pe speze proprii, cum se practică, din păcate, la noi? Aveaţi încredere că se poate mai mult?
• Cartea a fost scrisă într-un an. Am amintit mai sus despre cele trei planuri care explică de ce am ajuns la concursul Editurii Cartea Românească. Era, de la bun început, o acţiune de testare a limitelor pe acest teren care nu-mi era cunoscut, şi nu-ţi poţi afla afla limitele fixându-ţi scopuri mici. Eram la început de drum. Nu aveam nimic de pierdut, ba chiar m-aş fi simţit mândră ca nişte profesionişti de talia aceasta să îmi refuze manuscrisul. Ar fi însemnat că l-au citit. A mai fost un punct de sprijin foarte important: primele pagini odată scrise au fost postate pe un site literar. Reacţiile de acolo au fost nesperat de bune, mi-au dat încredere, m-au ajutat să înţeleg cam pe unde mă situez.

• Cum l-aţi cunoscut pe Franz, fotograful?
• Este o poveste amuzantă. Cel puţin sper ca toţi cei implicaţi să o considere aşa. Ea începe in 2013, odată cu lansarea unui mare concurs literar de către o revistă online. Trebuia să scriem 5000 de semne cu tot cu spaţii despre doi tineri fotografiaţi prin 1975 într-un tren, de un mare fotograf francez. Ideea întregului concurs era să descoperim identitatea tinerilor de atunci, să aflăm care a fost viaţa lor. Mi-a fost întotdeauna uşor să scriu, iar fotografiile vechi chiar mă trag de mânecă, cu adevărat, peste tot pe unde le întâlnesc. M-am uitat la fata şi băiatul adormiţi într-o fotografie de acum 40 de ani şi am ştiut imediat care a fost viaţa lor. Fata purta un copil în pântec, un bunic drag era mort de multă vreme dar continua să-i vorbească fără probleme, un accident feroviar şi copilul era crescut apoi numai de mamă. Am scris-o într-o seară şi am petrecut apoi o săptămână încercând să o fac să încapă în numai 5000 de semne. Eram convinsă că voi câştiga concursul. Au început să fie publicate numele câştigătorilor de la coadă. Coada câştigătorilor, cumva. Nu eram între numerele 40 şi 50. Normal, mi-am spus. A doua zi nu m-am aflat nici între numerele 30 şi 40. Cred şi eu, mă gândeam. Mai au două zile până să ajungă la mine. În fine, ca să nu mai lungesc partea asta că nici prima dată nu mi-a plăcut, nu numai că nu eram printre primii 50, dar nu am fost nici măcar printre primii 100. Am să rog pe organizatorii de atunci ai concursului să ierte următoarele gânduri care mi-au trecut prin minte: „Nici nu am nevoie de concursul vostru. Îmi aleg eu fotografiile mele şi scriu ce vreau!”. Era octombrie 2013. Îmi făcusem recent cont pe un site literar. Am descoperit fotografiile de la care a pornit totul într-un articol despre primii fotografi din România. Am scris într-o seară vreo 5 pagini şi le-am postat pe proaspătul meu blog. De la o zi la alta, prietenii de acolo – pentru că îi voi considera totdeauna prietenii mei – cereau continuarea. Ce se mai întâmplă? Ce se mai întâmplă? Interesul lor m-a făcut să mă simt dintr-odată foarte responsabilă. Un pitic mic şi urât care mai apare câteodată pe umărul meu spunea: „de unde să ştiu eu ce se mai întâmplă? Nu se mai întâmplă nimic. Mâine dimineaţă mergem la serviciu cu toţii.”. Din fericire mai am şi un pitic alb, pe umărul celălalt, care spunea, aşa cam cu vocea bunicului meu: „nu-i frumos! Se poate? Stai jos şi scrie!”. Alături de fotografiile găsite pe net în ziua aceea erau şi câteva cuvinte despre fiecare dintre fotografi: Carol Pop de Szathmari, Franz Duschek şi Franz Mandy. De aici încolo nu mai pot explica. Pur şi simplu am rămas toată seara cu ochii la fotografiile lui Franz Mandy. Fotografiile acelea chiar vorbeau cu mine. Am văzut-o pe Anna supărată că proaspătul ei soţ i-a cumpărat o invenţie oarecum necuviincioasă, o maşină de făcut cafea. Vedeam bine că situaţia nu este pe placul ei, dar se străduia să menţină aparenţele, sfătuită la rândul ei de nişte străbunici care demult nu mai locuiau decât pe umerii ei. Nu a durat mult până când sentimentul acela de responsabilitate pentru ceea ce începusem în joacă să crească foarte mult. M-am oprit din scrisul la întâmplare şi am început documentarea. Nu am găsit prea multe informaţii despre personajul real, Franz Mandy, şi atunci am început să completez golurile cum m-am priceput mai bine. Numele s-a transformat în Franz Mayer.

Întoarcerea armatei române de pe frontul din Bulgaria, la 8 octombrie 1878, pe sub Arcul de Triumf. Fotografie de Franz Mandy. Sursa: Wikimedia Commons

• Mi-a plăcut, dincolo de poveştile din carte, scrise cu o mână sigură, răbdătoare, ce aţi menţionat pe manşeta cărţii, cum priveaţi nişte fotografii vechi şi aveaţi impresia că, de fapt, personajele de acolo se uitau la dvs. cu speranţă. Cum aţi stat de vorbă cu fiecare, cum le-aţi împăcat şi cu care v-a fost cel mai greu să o scoateţi la capăt, să îl duceţi acolo unde spera?
• De departe cel mai greu mi-a fost să o scot la capăt cu Despina Agopian, fiica negustorului armean de cafea. Înainte să încep un capitol îmi făceam un mic plan într-un caiet: patru-cinci liniuţe de la capăt de rând, în mare cam ce urma să se petreacă. Este amuzant astăzi, când cartea este terminată, să recitesc aceste planuri făcute pentru capitolele în care apare Despina. Niciodată nu a făcut ce scria în planul de lucru. Abia mă ţineam după ea. Toţi ceilalţi şi-au aşteptat cu răbdare rândul ca să-şi descarce traista cu poveşti. Sunt poveşti picurate în mine de bunica şi bunicul, unele trăite de ei, altele trăite de mine sau de oameni dragi mie. Până la urmă, nimic din carte nu este inventat. Toate sunt adevărate, numai că împletite într-un mod curios.

• Din ce am observat citindu-vă cartea, cred că v-aţi mişca foarte bine şi pe terenul prozei scurte. De fapt, este posibil ca, iniţial, să fi avut nişte poveşti, pe care le-aţi legat în jurul acestui Franz. Luaţi în calcul (şi) proza scurtă sau veţi continua tot cu roman? Deşi am observat că „Fotograful Curţii Regale” nu este subintitulat în niciun fel…
• Cele dintâi pagini scrise au rămas neschimbate. Nu am intervenit deloc asupra lor, din seara aceea de octombrie. Prima poveste a fost cea a lui Franz. Fără el, această carte nu ar fi existat. Numai că nu aveam – la vremea aceea – niciun plan. Nu ştiam ce încep. Îmi propusesem să-mi regăsesc îndemânarea de a scrie şi o făceam ca în copilărie, privind fotografii. Pe măsură ce capitolele se tot adunau, începea să nu-mi dea pace tot mai des un gând: ce au în comun toţi oamenii aceştia, în afara faptului că sunt vecinii lui Franz? Care este de fapt acţiunea, despre ce este vorba? Nu aveam încă răspunsurile, dar cei din fotografii continuau să povestească, aşa că eu continuam să scriu. Mă gândeam că vreunul dintre ei îmi va spune, la un moment dat. Ei au avut întotdeauna controlul. Nu voi strica cititorilor bucuria de a afla singuri răspunsul, direct de la sursă. Pot da însă un punct de sprijin: este adevărat că cele dintâi pagini s-au numit dintotdeauna Fotograful Curţii Regale, dar manuscrisul a ajuns la edituri cu numele de Vitrina cu fotografii. Ea părea să fie personajul principal. Numai la concursul Editurii Cartea Românească a fost înscris cu titlul Fotograful Curţii Regale.

• Câte manuscrise aveţi la sertar?
• Am un manuscris care-mi este foarte drag, şi care îşi aşteaptă rândul de vreo zece ani. Este vorba despre poveştile scrise pentru fiul meu. Ştiu mulţi părinţi care s-ar distra copios cu ele. Mai este încă un roman care nu calcă pe urmele Fotografului decât într-o foarte mică măsură, dar încă nu m-am hotărât dacă este gata sau nu. Şi am un proiect de care nu m-am apucat deocamdată, pentru că Fotograful încă îmi solicită atenţia.

• Scriitorii răspund diferit la această chestiune. Vă rog: de ce scrieţi? De ce în ţara asta, unde nu citeşte mai nimeni? Spun asta susţinut de statisticile care ne arată la coada clasamentului în Uniunea Europeană, în privinţa consumului de carte.
• Sunt filme în care vedem cum călătorii în timp strivesc din neatenţie un fluture, într-o junglă de acum cinci mii de ani, şi atunci când se întorc în timpul lor totul este schimbat. De obicei, nu în bine. Lucrurile sunt disproporţionate, hidoase. Cam acelaşi lucru cred că s-ar întâmpla şi dacă, din neatenţie, am strivi astăzi literatura. Scriu pentru că îmi place atât de mult să o fac şi o fac atât de uşor, încât cu siguranţă asta trebuie să însemne ceva. Până la vârsta aceasta am avut timp să observ că, ori de câte ori îmi era sufletul uşor, mergeam în direcţia potrivită, eram pe drumul meu, cum se spune. Cred că sunt pe drumul meu. Poate că cea de-a doua carte nu va împlini aşteptările, dar o voi scrie şi pe a treia.

• Vă doriţi cititori sau vă este indiferent aspectul acesta?
• Când aveam vreo zece ani aveam un caiet separat pentru poezii şi altul pentru povestiri. După ce terminam o nouă „producţie”, aliniam toată familia la masa din bucătărie şi făceam cenaclu literar. Eu citeam, ei trebuiau să asculte. Este puţin spus că îmi doresc cititori. Depind de ei. Totuşi, din fericire, nu material. Depind de cititori pentru că orice act artistic are două componente vii: un emiţător şi un receptor. Emiţătorul singur nu poate produce un act artistic, pentru că nu-l poate încheia. Numai receptorul ţi-l poate încheia. Numai cititorul poate face un paralelipiped de hârtie să devină o carte, deschizând-o şi citind-o.

Simona Antonescu s-a nascut pe 20 ianuarie 1969, la Galati, a crescut in localitatea Tintea, judetul Prahova, si a fost adoptata de multi ani de orasul Ploiesti. Dupa terminarea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” (actualul Colegiu National „Nichita Stanescu”) din Ploiesti, a urmat cursurile Facultatii de Chimie din cadrul Institutului Politehnic din Bucuresti. In prezent lucreaza la o companie multinationala. A publicat proza si fragmente de roman in reviste literare online.