“Scrisori către Monica”, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu

Dacă nu ar fi intervenit – ca de atâtea ori! – voia sorții, sunt aproape sigur că nu aș fi descoperit volumul I din scrisorile bilingve adresate de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu fiicei sale, în urma plecării acesteia la Paris în vederea continuării studiilor. Respectivul volum cuprinde corespondența (triată) trimisă de mama sa începând cu data de 9 septembrie 1947 (Monica Lovinescu pleacă la Paris cu o zi înainte), până în februarie 1951. Mai exact, cartea se încheie, după cum este menționat într-o notă de final, odată cu apariția în cadrul scrisorilor a numelui lui Virgil Ierunca, cu care Monica Lovinescu se va căsători în 1952.

Pentru mine, trebuie să recunosc, cartea a reprezentat un șoc, mai ales că veneam după parcurgerea, aproape consecutivă, a trei opere care tratau situația României în interbelic, considerat drept o perioadă de maximă dezvoltare. Este copleșitor să asiști la degradarea treptată a unei națiuni, la scufundarea ei într-un abis mlăștinos al terorii de unde salvarea ajunge să pară extrem de îndepărtată, la modificarea radicală în rău a unui întreg context socio-cultural. Însă este copleșitor, mai ales, contrastul dintre confortul fotoliului, la care se adaugă și impresia de tihnă provocată de actul lecturii, și soarta tristă a acelor ani. Sentimentul neputinței este cu adevărat înspăimântător; o senzație pe care tu, cititorul, o vei resimți pe tot parcursul volumului, împărtășind-o, înfrigurat, cu Monica Lovinescu.

Deși plecată, teoretic, pentru o perioadă limitată (2 ani), cursul dramatic pe care îl vor căpăta evenimentele ulterioare o vor determina pe fiica Ecaterinei Bălăcioiu să rămână în Franța. Nu o va mai revedea pe mama sa niciodată. Aceasta din urmă va fi nevoită să înfrunte un destin tragic, să fie umilită constant, căzând pradă chinurilor și neplăcerilor zilnice. Va “gusta” din plin tratamentul aspru aplicat de comuniști și, cu adevărat singura sa bucurie, cea care a menținut-o în viață până în 1960, va fi reprezentată de corespondența amplă întreținută cu fiica sa:

“Ești copil dacă îți închipui că îi pasă cuiva de biată țara asta încătușată; am fost azvârliți ca hrană unor sălbatici și o să rămânem prada lor. Ne crezi îndoctrinați, dar nu suntem decât terorizați, batjocoriți, amenințați la tot pasul. Uite, muzica de afară îmi arată cât de mare este distanța, ruptura dintre noi. Și când te gândești că există oameni care-și spun vorbe tandre, care iubesc, care văd iubirea ca pe lucrul esențial, care surâd…”

Legătura profundă dintre cele două este aptă să biruiască impedimentele de ordin geografic și să le apropie într-o comuniune ce depășește orice barieră. Apelând la un cod complex bazat pe nume cifrate, antifraze, ironii (explicat însă în cadrul unor note detaliate de subsol), Ecaterina Bălăcioiu va reuși să îi ofere vești fiicei ei cu consecvență și, la o scară mai largă, va compune una dintre valoroasele mărturii asupra unor ani cu adevărat teribili. Își va pierde parte din apartament, aproape toate cărțile din biblioteca lui Eugen Lovinescu, urna criticului va fi mutată într-o încăpere comună, va munci ca un cal de povară zeci de ore pe săptămână, în calitate de profesoară de franceză, iar spațiul intim îi va fi invadat. Cu toate acestea, nu își va pierde, per ansamblu, nici luciditatea, nici speranța în schimbare.

Dincolo de evenimentele exterioare, ceea ce se păstrează în memorie în urma Scrisorilor este trăirea nemijlocită, potențată de teama zilei viitoare. De fapt, Ecaterina Bălăcioiu scrie, printre lacrimi de durere și frig, cu litere însângerate, poemul (sau, poate, romanul) năzuinței spre libertate.

“Nu te-am visat niciodată, cred. Și ce e mai ciudat, ți-am mai spus, nu te pot contura, concretiza. Când mă uit la fotografiile tale, e ca și când, halucinant, mi se rupe vălul ce ne desparte, vălul dens, și o clipă, o străfulgerare, gura e gură, părul are moliciunea lui aspră și culoarea caldă de cărbune în care mai pâlpâie jarul, și ochii buni, magnifici și îndurerați îmi dau o lumină în fața căreia îmi vine să îngenunchiu.”

Prin intermediul corespondenței, ea își expune nuanțat – făcând totodată și dovada unei culturi vaste și a unei scriituri versate – dragostea maternă și zbuciumul interior de toate zilele. Oricum, “Scrisori către Monica” nu ar trebui citită în căutarea aptitudinilor literare ale expeditoarei. Ceea ce realizează aceasta este, în definitiv, trasarea dureroasă a coordonatelor unor vremuri pe deplin tragice, sau, cum ar spune Ioana Pârvulescu, „înțelegerea omenescului”. În cazul meu, Scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu au avut și un însemnat rol educativ; pe scurt (și ca să mă exprim într-o manieră simplă), lecția de viață și umanitate a acestei femei stoice mi-a deschis ochii spre o epocă a cărei atrocitate încă reverberează în societatea contemporană.