E suficient să privim în jur, fie şi pentru o clipă, ca să înţelegem ce fiinţe excepţionale suntem. Am schimbat totul în jur, inclusiv pe noi, am scormonit în măruntaiele pământului şi ale vieţii, am pus lanţuri infinitului mare şi infinitului mic, am supus atomii, am construit oraşe elefantine pe scoarţa bătrână a pământului. Aparatele noastre patrulează suveran pe orbite spaţiale, tehnologiile noastre rescriu codul vieţii. Oricine este familiar cu manifestările uzuale ale vieţii şi cu strategiile ei cele mai comune nu se poate să nu se întrebe cum de a reuşit fiinţa aceasta fragilă, bizară şi adeseori ridicolă să-şi impună vrerea şi dominaţia peste fastuosul regat al naturii. Cum de au devenit regi bipezii aceştia amuzanţi şi expuşi, cu copiii lor mult timp neajutoraţi, cu femeile lor delicate, care nasc greu, cu stângăcia lor inerentă şi cu felul lor complicat de a-şi rezolva problemele?

Răspunsul lui Fuentes este simplu şi curajos: printr-o creativitate agresivă, nemaiîntâlnită la cote similare nicăieri în lumea vie. Toată bogăţia şi complexitatea lumii umane au crescut, ca dintr-un sol bun, din scânteia creativă iniţială, ce avea să aprindă focul imaginaţiei şi inteligenţei pe care, purtându-l cu sine, omul a străbătut istoria. A fi creativ înseamnă, în opinia primatologului Agustin Fuentes, a manipula elemente ale mediului în feluri originale, adeseori contraintuitive, pentru a răspunde provocărilor mediului. Desigur, multe specii fac asta. Niciuna nu se apropie, însă, în vreun fel de creativitatea uimitoarei primate care este omul. Iar atunci când specia aceasta mirabilă găseşte modalităţi de a transmite intergeneraţional mai micile sau mai marile ei succese creative, avem de-a face cu un fenomen cu adevărat excepţional, care permite o progresie exponenţială a cunoaşterii şi inovaţiei tehnologice. Reţeta care ne-a făcut stăpânii naturii.

Cartea lui Fuentes este o lectură delectabilă pentru oricine s-ar întâmpla să fie pasionat de evoluţia umană. Pentru începători va fi realmente o încântare. Documentată, amuzantă, caldă, cartea te absoarbe şi te poartă printr-un extraordinar tur virtual al paleoistoriei umane, cam în felul în care face şi Sapiens a lui Noah Yuval-Harari, nefiind cu nimic mai prejos decât lucrarea istoricului israelian. Niciunul dintre fenomenele umane esenţiale nu rămâne neabordat de către Fuentes, de la modul de a se hrăni al omului vechi până la „marile lucrări” ale artei, sexului, războiul (şi păcii) şi ştiinţei. Incursiuni informate, spectaculoase, savuroase.

Cititorul începător ar trebui, totuşi, să citească prudent capitolele despre război şi sexualitate. Pentru că, în aceste cazuri, mai mult decât în celelalte, ideile lui Fuentes sunt departe de a avea susţinere unanimă în lumea cercetătorilor. Merită remarcat, însă, că primatologul şi antropologul american nu uită să-i menţioneze pe cei cu ale căror idei nu este de acord (în special pe Steven Pinker cu ai săi „mai buni îngeri ai naturii umane”). Ca orice antropolog serios, Fuentes ştie că violenţa a însoţit mereu ca o umbră dezvoltarea istorică a societăţilor umane. Pentru el, însă, violenţa rămâne una dintre soluţiile creative la îndemâna comunităţilor umane şi nu un destin. Nu există un impuls natural către violenţă şi conflict sângeros şi, în principiu, o umanitate mai nouă şi mai reflexivă ar putea găsi mijloacele pentru a renunţa pentru totdeauna la acest atavism inutil şi cumplit de periculos. „Violenţa”, spune Fuentes,

este o opţiune pentru oameni, nu o obligaţie, soartă sau necesitate. Se întâmplă multe cruzimi, dar compasiunea este prezentă mai des… Nimeni nu este violent doar din cauza genelor şi a sexului său. Cel care spune că aceste aspecte ale istoriei noastre evolutive pot face pe cineva să fie violator sau criminal minte.”

Chestiunea este, însă, departe de a fi atât de evidentă şi este suficient să cităm un (socio)biolog de talia lui E.O. Wilson pentru a vedea acest lucru. Pentru Wilson, războiul este un adevărat „blestem ereditar al umanităţii”:

Nu trebuie gândit că războiul, adeseori însoţit de genocid, este un artefact cultural, specific câtorva societăţi. Nu a fost nici o aberaţie a istoriei, un rezultat al suferinţelor tot mai mari ale maturizării speciei noastre. Războaiele şi genocidul au fost universale şi eterne, indiferent de epocă sau de cultură.” (E.O. Wilson, Cucerirea socială a pământului).

Fuentes nu neagă prezenţa violenţei la societăţile de vânători culegători, dar, în interpretarea sa optimistă, compasiunea şi colaborarea au mult mai mult de-a face cu rădăcinile profunde ale umanităţii decât înclinaţia spre violenţă. O teză care se păstrează în limitele rezonabilului şi care trebuie, de aceea, abordată critic şi discutată în mod rezonabil. De fapt, după cum argumentează Noah Yuval Harari, daca este greu de respins teza unei explozii războinice cât se poate de creative după Revoluţia Agrară, despre cât de războinici erau cu adevarat vânătorii-culegători pre-agrari este dificil să ne facem o idee.

Unii savanţi îşi imaginează că vechile societăţi de vânători şi culegători erau paradisuri paşnice şi argumentează că războaiele şi violenţa au început numai odată cu Revoluţia Agrară, când oamenii au început să acumuleze bunuri private. Alţii susţin că lumea vânătorilor şi culegătorilor era excepţional de crudă şi de violentă. Ambele şcoli de gândire sunt castele ridicate în aer, legate de pământ numai prin firele subţiri ale rămăşitelor arheologice şi ale observaţiilor antropologice făcute asupra populaţiilor de vânători şi culegători care mai trăiesc azi.” (Noah Yuval Harari, Sapiens. A brief history of human kind).

Până la urmă, interpretarea lui Fuentes este plauzibilă şi optimistă într-un mod reconfortant. Trebuie să încercăm să mizăm cu toţii pe capacitatea omului de a câştiga ultimul război decisiv pe care-l va avea de dat: cel cu sine însuşi. Pe de altă parte, îl putem suspecta pe Fuentes că se războieşte cu oameni de paie atunci când susţine că violenţa nu este o compulsie căreia nu i ne putem sustrage. Nici un cercetător serios nu susţine aşa ceva. Ştim cu toţii că, aşa cum dispunem de mecanisme interne şi predispoziţii care ne apleacă spre violenţă, dispunem şi de mijloace pentru a o inhiba şi a o ţine în frâu. Până la urmă, dacă vom fi capabili să ne înţelegem pe noi înşine şi să ne depăşim aplecarea spre violenţă devine, în epoca bombei cu hidrogen, o întrebare critică, de al cărei răspuns va depinde pe termen lung soarta umanităţii.

scanteia-creativa-agustin-fuentes-editura-publicaEditura: Publica

Colecția: Știință

Traducerea: Robert Dobre

Anul apariției: 2017

Nr. de pagini: 472

ISBN: 978-606-722-262-3

Sursa foto: http://boasnetwork.com

Share.

About Author

Avatar photo

De când am învăţat să citesc, viaţa mea s-a desfăşurat numai în preajma cărţilor. Citesc orice mă face să mă simt curios, neliniştit, acasă sau străin. Citesc orice mă face să mă întreb şi să nu dorm noaptea. Citesc orice promite să nu se lase rezolvat uşor. Cred în metodă, dar nu mă pot ţine de ea, aşa că am decis să-mi accept în cele din urmă condiţia de gurmand livresc. Citesc pe apucate, din intuiţie, din plăcere, iar când scriu despre ceea ce citesc, încerc să pun în rândurile mele câte puţin din toate acestea.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura